GHEORGHE APETROAE, SIBIU
CONFESIUNI
Aceste consideraţii le-am scris la solicitarea bunului meu
prieten prof. Vasile Nistoreasa, directorul Bibliotecii
municipale “Eugen Lovinescu” din Făliceni , în anul 1999 ,
cu unele completări în anul 2004.
Fălticeni este frumosul oraş moldav care îşi cunoaşte bine prietenii. El ştie că şi pentru mine a fost şi a rămas drumul mirific de urcuş în cunoaştere prin copilărie şi adolescenţă, către ţinuturile stelare. Da! Cetatea s-a distins în sufletul meu ca un cuprins al nesfârşitelor fascinaţii.Se înălţa ca un templu de taine , din adâncul cărora am învăţat a-mi nutri pentru restul vieţii acel spirit moldav urban. E locul cu privelişti încântătoare, loc veşnic însufleţit de oameni inimoşi , buni şi mândri şi care , zi de zi, an de an, cu căldura luminii lor spirituale încălzesc din plin sufletul cel nobil, cultural al locului, ridică această cetate tot mai spirituală şi tot mai ademenitoare. De aceea, Fălticeni era şi avea a se dura în libertatea mea funciară , templul de aur al liceanului înflăcărat de duhul ştiinţific astral şi profund uman al cărţii adevărate,de cel al iubirilor de întâlniri celeste, adolescentine!
De aceea, exclamând , de oriunde sunt, - de graţie , te salut Fălticeni, leagăn de carte şi iubire ! La porţile-ţi deschise larg, în chip sărbătoresc, vreau să-ţi sărut icoana, să te revăd la vremi de împlinire, la masa zorilor cu tine să prânzesc!...
Iar ţie, cititorule, despre Fălticenii adolescenţei mele ce aşi putea să-ţi spun? În primul rând ,despre întâlnirea mea cu urbea... Era la anul 1960, când aveam a-l cunoaşte pentru prima dată. Şi atunci nu eram altul decât copilul născut în cuptorul anului 1946 , nu cu mult timp după hidosul război mondial, care avea să-şi lase chiar în locurile de basm ale Susenilor mei natali, o uliţă a satului Moişa din marea comună Boroaia, de la sudul Bucovinei, multe din amprentele luptelor şi din umbrele morţii. Da! Pentru că prin faţa casei mele fusese linia frontului , căruia încă şi acum i se mai păstrează urmele tranşeelor. Eram cel de al şaptelea copil al lui Toader şi Ilinca Apetroae , crescut în cântecele şi versurile mamei, cristale din horele de lumină ale munţilor albaştri.Pluteam în armoniile lor , ca un vis adamitic şi celestin şi în ele eram prins angelic, peste Susenii Boroaiei.
Dar copilăria mea , un paradis de amintiri ,acum se sfârşi şi nu eram altul decât adolescentul pornit pe un alt drum ,care avea să fie lung ,dedalic, prin necuprinsul duhului de atâtea existenţe mirifice, spre cerul desluşirilor de taine. Devenisem eu , un abia intrat în el ,parcă într-un refugiu , acolo trimis de cineva ,de Providenţă , din nesfârşitele alergări de vis prin cerul înstelat al prunciei fragede în suişuri azure şi coborâri sihastre ale izvoarelor, susurând cristalin pe văile însorite ale Moişii şi Boroaiei. Suiam şi coboram ,în vacanţele mari, povârnişurile largi, acoperite de brazii înalţi şi umbroşi, prinşi în horele de frumuseţi ale pădurilor solare şi adăstam în faţa de lumină a curcubeielor, sorbită din apele Moldovei, pe culmile de mit, ameţitoare , ale munţilor bătrâni ai Stânişoarei.
Şi a fost Fălticeni pentru mine , pentru acel efeb aristotelic , mediul paideic - cultural prielnic, care avea a-mi nutri spiritul devenirii umane şi umple, cu lumina şi muzica lui , celeste, fiinţa iubitoare de frumuseţile cunoaşterii , cu reverberaţii apolinice pe toată durata instrucţiei liceale. El, cetate mirifică, a înţeles bine şi a respectat , întru nesfârşită chemare, copilul cu o existenţă angelică, pornit cu un curaj al unei curiozităţi magice din Susenii lui natali , înspre lumina de iluminare, în care îi dansau mereu jucăuşele imagini de policromii astrale, însufleţit de armoniile ispititoarelor chemări hiperboreice, tot de peste zare.
Întâlnirea mea cu Fălticeni a fost dar regală şi a rămas în veşnicia ei, sacră şi providenţială!…
Da!...L-am cunoscut pe Fălticeni, în drumul de început al căutării luminii ,în cuprinsul sacru a cerului în albastru , în iubirea frumosului astral şi adevărului universal . Era atunci nu prea departe de vremea frumoaselor icoane ale unei copilării fericit de libere pe locurile de basm ale Susenilor- Boroaiei, un sat de sub munţi, de la sudul Bucovinei, din ţinutul diamantin al Sucevei, o fermecătoare aşezare. L-am descoperit nu prea departe de timpul cel scurs pe acel loc de vis în acele jocuri zburdalnice, interminabile cu fraţii, cu colegii de şcoală şi cu ceilalţi copii ai satului prin primăverile răsărite din angelismul iernilor grele şi prin verile cu zile senine în care de multe ori umblam desculţ prin pajiştile înflorite şi înroite de harnice albine, înviorându-mă de roua răcoroasă a dimineţilor senine, printre cosaşii verzi zburători pocnitori şi cântători, caii verzi şi albaştri ai viselor mele din somnul prelungit în târziul dimineţii zilelor din vacanţele de vară. Alergam pe sub brâiele de fluturi în culori de mister, de la care învăţam zborul , ori mă afundam în puzderia de dumbrăvi controlate de mine mereu din lungul pâraielor îndesite cu arini , cu plopi şi mălini, cu sălcii , soc şi liliac . Nunteam cu toate aceştea în balsam şi în irizări ,în preajma stolurilor de păsări libere în cântare, gătite parcă anume în linţolii policrome , de concertele încântătoare , ori hoinăream prin crângurile aprinse de cântecul filomelelor ,cu luncile înverzite şi înmiresmate de flori. Eram un copil iubitor de culori, de cântec şi de zbor. Citeam mult în vacanţe şi în sărbători, în veranda sudică a casei şi chiar şi în tăpşanele coastei însorite ,lângă vacile îmbuiecite în cireada familiei care număra, de multe ori , până la douăzeci de capete ce păşunau pe izlazul proprietatea noastră ,separat de cel al satului. Era o păşune ce mi se părea imensă, dar nu avea decât câteva hectare, împrejmuită pe trei laturi cu gard înalt de nuiele împletite printre stâlpi uriaşi de lemn, iar pe latura dinspre răsărit , care era învecinată cu cea a unchiului C.N., de fapt tot proprietatea familiei noastre, dinspre bunicii mamei, avea un gard mai slab, din sârme, care de multe ori dispărea cu sarcina de a urmări ca vacile şi junicile, mai retive să nu se încaiere , să nu se bată între ele şi să nu rupă gardul cu care era împrejmuit izlazul. În locul biciului, îmi luam cărţile sub braţ şi cu cărţile, vânturându-le , întrerupeam deseori luptele lor de buiecie şi goană. Citeam ,reflectam asupra celor citite şi-mi căutam răspunsurile exacte cu privirea minţii spre adâncul de azur al cerului. Eram eu în priveliştile de atunci, de braţul zărilor prinse , mereu în frumuseţea lor, în cele care prin floarea fiinţei mele şi acum curg primenite şi le ascult...
Şi astăzi , mă cheamă , la ele : Stânişoara în soare, la vârfuri pleşuve stropite pe zare , Moişa şi Suha răsfrânte de poale, prin hora lor să trec copil la Slătioare .
Mă cheamă şi acum la o paternă ascultare ,ecoul sapelor din luncă, când se prăşea în cântec , porumbul, care şi acum îl văd atât de verde şi atât de mare. Era după război, dar înainte de colectivizare, iar prăşitorii nu erau alţii decât acei oameni din sat care aveau datorie faţă de tatăl meu , care le executa lucrările de fierărie, şi nu aveau bani suficienţi să i le plătească, cu obligaţia ca aceştia să participe la lucrările agricole ale familiei şi care nu erau puţine, având în vedere că averea părinţilor, împreună cu a bunicii dinspre mamă ,la acea dată se compunea din peste 11 ha de teren agricol, 15-20 bovine, ce păşunau în izlazul care era proprietatea familiei, o pereche de cai , coteţele pline de porci şi de păsări şi câteva zeci de oi ce păşunau în turma satului , pe „Faţa Suhatului”...
De atunci , mă cheamă ecoul cântecelor celor care ne lucrau la sapă, la coasă, lângă fraţii mei mai mari, veniţi în vacanţe , de la şcoli, din zori până în seară ,pământul, în glume şi cântare.
Pluteam ca un vis angelic şi, mereu alergat de sfânta copilărie şi de insomniile gândurilor, rodind juvenil în câmpurile sub cer azuriu ori diamantin, mă îmbătam de boarea vernală, izvorâtă din al zilelor lumini, iar prin pădurea de arini, sălcii şi mălini , mă întreceam în lupte şi alergări cu eroii din basmele proaspăt citite şi mă desfătam cu cântecele paserilor măiestre.
În amiezile zilelor de vară ne îmbăiam , cu fraţii şi copii din vecinătate, în bulboanele râului repede curgător, în fugărire din albăstrimile munţilor prin mijlocul moşiei noastre, zăgăzuit cu măiestrie de noi ,ne bălăceam sub ploaia de stropi şi de raze. În zilele de vacanţă ale iernilor cu derdeluşuri însăniite ,ce mă reţineau neostenit, alături de fraţii mai mici şi de copii satului, zburam pe pârtii cu schiurile ,iar pe gheaţa groasă când aceasta se prindea în gerurile mari , de Bobotează, pe bulboanele râului, alergam cu patinele, până în târziul nopţilor geroase şi înstelate. De aceea , mereu mă cheamă , pârâul de munte, în susur, de maluri prăbuşit în recele cristal, la meandre adânci , umbrite de sălcii , cu pletele despletite de undele repezi , în freamăt arinii, cireşii şi mălinii, pe coasta înverzită şi lunca de flori, la primăveri de soare mă cheamă înapoi... Dar ce păcat că s-au dus în amintiri, frumoase clipele copilăriei mele. Eu tot mai des îmi părăsesc frumosul sat, la el ca să-l dezmierd nu pot a reveni , ca altădat. Dar nici nu pot să ştiu şi nici să cred că dragostea de el , vreodată am s-o pierd...
2. ÎN TEMPLUL ADOLESCENŢEI
Plecând din lumile de basm ale copilăriei şi revenind, dar, la Fălticeni, l-am descoperit pe acesta cu mult mai târziu decât fraţii mei şi decât acei prieteni din copilărie ce-l invadau nerăbdători , în Iulie , la târgul tradiţional, organizat în fiecare an aici, de” Sântilie” (Sfântu Ilie). Era aceasta o întârziere , în a-l cunoaşte, cauzată cred , numai de romantismul meu genuin , ce-mi da o notă de sensibilitate infantilă, de sfiiciune şi de fragilitate. Şi mă detaşa această stare a mea, încă de atunci , de lucrurile şi evenimentele care mi se păreau umane, naturale, dar mult prea banale, şi mă despărţeau, ca să zic , într-un anumit fel, de restul lumii, iar acest comportament al meu, sesizat de părinţi, nu –mi garanta încă intrarea în vâltorile ei , motiv de reţinere a lor de a mă lăsa să plec la o asemenea distanţă, în lumea şi în jocul străinilor. Cu siguranţă că Fălticeni m-a căutat şi eu l-am găsit dar numai la vremea când mi-l impunea pregătirea şcolară, atunci când încă nu aveam 14 ani împliniţi şi iată , o întâlnire fericită ,cu el, cu urmarea de a-l adora şi venera pentru tot restul vieţii. Se întâmpla aceasta, cum am mai spus, în vara anului 1960. Momentul era datorat înscrierii mele pentru susţinerea examenului de admitere la liceul cel mai bun din acest oraş şi nu numai de aici, şcoala de aici, fiind recunoscută la nivel naţional: Liceul era denumit efemer Şcoala medie nr. 1, pentru că pe frontispiciul lui scria tot liceul „Nicu Gane” şi aşa avea să rămână.
Pot să spun că văzusem înainte de Fălticeni şi alte oraşe din zonă şi aceasta ocazionat de prezenţa mea în ansamblul coral al gimnaziului(clasele V-VII) din Boroaia, gimnaziu al cărui elev am fost în perioada 1957-1960. Ansamblul coral era dirijat atunci de profesorul de geografie şi, în acelaşi timp, talentatul muzician Mihai Boleac. Cu acesta ,un mare dascăl, dar prea sever, îmbrăcat tot timpul în costum naţional, cum şi învăţătorul Tomegea , un corifeu al evenimentelor culturale, am participat la mai multe concursuri ale ansamblurilor corale şcolare din fosta regiune Suceava şi ne-am bucurat, toţi membrii ansamblului, de mai multe succese. În aceste condiţii am vizitat oraşul Gura Humorului şi oraşul Câmpul Lung Moldovenesc. Văzusem, între timp şi oraşul Tg. Neamţ. Dar nici unul dintre acestea , cu tot pitorescul şi farmecul arhitectural-edilitar caracteristic acestei părţi din ţara Moldovei , nu reuşiseră să-mi transmită trăiri în acel spirit cultural- urban , romantic, aşa cum reuşiseră, de la primul contact cu el , Fălticenii… Dar ce să spun? Şi la acea vreme , în noua mea ipostază citadină, în care încercam , cu pretenţiile mele de licean , a mă identifica, să nu credeţi că m-am putut separa definitiv de rădăcinile mele fizice şi sufleteşti- materne, de primele locuri în care copil încercam a scruta tainele de lumină ale cerului şi enigmele telurice ale pământescului, pe care multe mi le explicam şi le desluşeam în limitele înţelegerii şi cunoaşterii
-Satul meu de lângă munţi, ”Susenii Moişii”, o stea de vis în constelaţia Boroaiei, tu trebuie să ştii că te voi iubi mereu şi-n veci te voi cinsti. Eu îţi prevăd mărirea şi-o grabnică-nălţare .Tu cheamă-mă mereu , pe nume şi-oi veni, de unde sunt, din lume, din larga depărtare!...
De atunci, de la 1960, port vie imaginea oraşului în care intram pentru prima dată cu un gând triumfal de viitor licean. Şi reţin perfect cum de la obârşia mea, de la Suseni , până la Fălticeni, am apucat-o pe străzile principale ale Moişii şi Boroaiei , apoi pe şoseaua Neamţului, până la Praxia, trecând peste podul lung , atunci de lemn ,şi periculos de trecut peste cursul învolburat şi ameţitor al Moldovei şi apoi , până la Fălticeni, pe Drumul Naţional al Romanului. Călătoream , cuprins de emoţiile părăsirii locurilor Susenilor, dar şi de noi idealuri adolescentine, în cabina unui autocamion “Molotov” încărcat la refuz cu buşteni groşi şi lungi , cabină îmbălsămată cu miresme de răşini emanate de scoarţa încă verde a buştenilor de brad şi întrată , odată cu praful răscolit de roţi prin închiderile ne etanşe ale cabinei. Era la vremea acelor Sovromuri care gestionau despăgubirile de război pe care trebuia să le dea România, Sovieticilor şi care deschiseseră mari exploatări forestiere, ce devorau mai toate pădurile diamantine ale Bucovinei ,din munţii Stânişoarei, din susul satului meu cum şi al satelor învecinate, printre care Groşii, Moişa , Râşca , Suha şi Slătioara , până în apropierea Mălinilor lui Labiş. De la exploatare, tot lemnul era transportat şi apoi prelucrat în marele combinat al Fălticenilor.
Singur ajuns şi coborât pe străzile acestui oraş, din acea zi memorabilă, m-am legat cu toată fiinţa de condiţia lui urbană , pentru mine, romantică şi culturală…
Îmi amintesc, în primul rând de strada Unirii şi casa d-rei Lucreţia Popoviciu , unde eram aşteptat cu o nesfârşită bucurie fraternă, de surorile mele, Elena şi Emilia . Era casa în care locuiau atunci proaspete absolvente ale Şcolii Tehnice de Horticultură din Fălticeni, o şcoală care la momentul admiterii lor funcţiona ca liceu , dar care se transformase, numai după un an, în şcoală profesională şi de maiştri horticoli .Ambele surori terminase această şcoală şi erau acum salariate la Staţiunea de Cercetări Pomicole “Tâmpeşti”, de lângă Fălticeni şi , în acelaşi timp, eleve la cursul seral al liceului “ Nicu Gane”, acolo unde urmam să susţin examenul. În această casă am fost primit şi cazat, cu multă ospitalitate, pe întreaga perioadă a examenului de admitere la liceu. Foarte aproape de această stradă era strada Sucevei cu liceul “Nicu Gane”, la care am depus , la îndemnul celor două surori, a doua zi, de cum am ajuns, dosarul pentru concursul de admitere şi am susţinut examenul, bucuros, în final, de a fi reuşit, chiar şi cu note de mijloc. Dar bucuria cea mai mare nu era alta decât cea care venea de la bucuria surorilor, de la faptul că eram în preajma lor, că reuşisem la liceul unde învăţau şi ele, la care ţineam atât de mult , iar ele tot atât de mult, mi se părea, la mine.
Liceul tradiţional “Nicu Gane” ,cel denumit atunci trecător, Şcoala Medie nr. 1 , avea să devină la doi ani după trecerea la nefiinţă şi amintire într-o veşnică fiinţare spirituală şi culturală , discipolul magiştrilor săi, Sadoveanu, în anul 1963, Şcoala Medie “Mihai Sadoveanu”.
Mi-l amintesc bine. Era o aşezare cu străzile înguste, străjuite de multe construcţii vechi, dar cu înălţimi impunătoare, aglomerate , cele mai multe dintre ele , în zona centrală a urbei.
Clădirile din partea de jos a străzii mari (Republicii) , erau doar cu parter ,în majoritatea lor vechi, tipice zonei, lipite între ele , în sistem vagon, aşa încât prin podul lor puteai trece uşor de la una la alta şi întreprinde, aşa cum îşi propusese şi reuşise de fapt , cu curaju-I recunoscut, în anii lui de liceu, tot de la “Nicu Gane”, fratele meu mai mic, Titi. Acesta cu neastâmpărul şi curiozitatea ce-l caracteriza, se urca deseori în podul locuinţei surorii mele, Emilia, care avea intrarea dinspre Ana Ipătescu şi întreprindea adevărate incursiuni de curiozitate, temerare a uui războinic într-o lume a miracolului adolescentin prin podurile înguste şi alungite ale caselor evreieşti înşiruite în lungul străzii Republicii. Aceste case erau compartimentate , cu camerele din una în alta ,în majoritatea lor locuite de evreii ,nu puţini atunci în Fălticeni, şi care aveau amenajate magazine în camerele de la stradă , aşa zise dughene, în care desfăşurau comerţ , ori în care prestau tot felul de servicii, ştiind că toate îndeletnicirile lor ,de sigur nu puţine , erau cu scop profitabil. În spatele acestor spaţii de comerţ şi de servicii, aveau locuinţele lor, în general neconfortabile şi în mare parte insalubre. Şi mai pot să spun că atunci când deschideau uşa şi treceau din dugheană în camera de locuit, te lovea un miros specific acestora, pestilenţial, care te ameţea, pur şi simplu.
Şi, dacă străzile centrale ale oraşului mi se păreau excesiv de aglomerate, în schimb, străzile laterale, în principal cele situate în partea colinară a oraşului , amintind doar străzile Ion Creangă, Ion Dragoslav, Ştefan cel Mare, Mihai Sadoveanu şi fosta stradă “23 August , erau copleşite de construcţii cu un singur nivel, într-o arhitectură nicidecum urbană ci tradiţional rustică. Aici casele de locuit erau înşirate, retrase de la stradă, cu interspaţii largi între ele şi purtau în partea din faţă întinse covoare florale policrome. Te fascina irizările şi exotismul corolelor adore cu crome crisoberilice, adamitice, de baritină, ortoză şi granaţi ce îmbălsămau din primăvară până în târziul toamnei aerul străzii.Pentru că florile lor alcătuiau acele linţolii policrome cu frenezia culorilor de roşu, alb, roz şi albastru, în irizaţii fermecătoare. Erau acele verduri înmiresmate ale urbei, ce nu le lipsea acestor străzi din frăgezimea vernală , până în târziul rece al toamnei. In acelaşi timp, în spatele caselor de locuit, după şurile de lemn şi bucătăriile de vară se răsfăţau, în soarele verii, puzderia livezilor de meri, peri, pruni, zarzări , cireşi, vişini şi nuci . Toţi pomii purtau în coroanele lor extravagante ,în primăverile lungi, ninsorile de flori , apoi deveneau policandre împodobite auriu - rubiniu, ori de mărgăritare perlate diamantin ,de la începutul până la sfârşitul verii, ori în veşmintele limonii şi hematice , grele de rodul toamnei, cele mai multe din livezi , fiind adunate pe uliţele din cartierul Rădăşenilor…
Dar, după cum era de înţeles, tot de la început, m-am cunoscut cel mai mult , în urbe cu strada cea mare a Fălticenilor, denumită Republicii , acum o parte din ea este denumită Republicii, iar o altă parte, cea din centrul vechi al oraşului , plină acum de construcţii într-o arhitectură modernă şi cu o imensa verdură pe mijlocul ei, în policromii de trandafiri ,unde serile sunt îmbăiate de lumina lămpilor şi balsamul rozelor , a fost denumită, nu fără drept „ Faleza ” oraşului. Această porţiune de stradă centrală, deşi era lipsită atunci de arhitectura construcţiilor moderne şi somptuoase ,de astăzi, la care s-a reuşit totuşi a se conserva, multe dintre casele mai robuste şi cu o arhitectură specific tradiţională fălticeneană şi e bine acest lucru, arăta, prin cele câteva ronduri de flori şi pâlcuri de trandafiri cu freneziile lor policrome, ca o mare alee dintr-un parc tixit de mozaicuri de flori şi parfum de roze… Era strada care reda acel farmec specific , neobişnuit zilelor de duminecă fălticenene, care incita la promenadă, la întâlnirile între colegi şi colege , la acele prelungite plimbări, dar şi la multe întâlniri în care se înfiripau lesne durabile prietenii, ori la speranţe, ori la visare… Dar, nu mai puţin atrăgătoare părea a fi , cum de fapt a rămas ,şi astăzi, strada Sucevei., strada ce se răsfăţa cu clădirea impunătoare a Liceului “Nicu Gane”. Clădirea care , după câte ştiu, de la fraţii , surorile , verii şi verişoarele tatii a fost expropriată pe timpul cât primul ministru al Moldovei era scriitorul de sorginte fălticeneană , cărturarul ales , Nicu Gane, din ordinul domnitorului Mihail Sturza. Această clădire monumentală aparţinuse de la început, de la anul 1855, boierului Hartular, de origine austriacă, din care , tot de la ei am aflat că îşi trage descendenţa şi familia mea , după tată. Clădirea naţionalizată, adăpostea , de peste 100 de ani liceul, acea instituţie şcolară care asigura , prin contribuţia magiştrilor săi şi discipolilor, pe măsura acestora, pulsul ştiinţific şi un nivel paideic - cultural , cel mai înalt al Fălticenilor.. Prima zi la Fălticeni era să-mi fie, desigur, ziua de început al celui mai mare şi mai lung răsfăţ pe care putea să mi-l ofere oraşul şi de care să mă bucur pe toată durata liceului, cu reverberaţii tot atât de adânci la toţi anii facultăţii şi la tot restul vieţii. Şi acest fapt l-am dedus atunci când, întors din nefericire, tot mai rar la Susenii Boroaiei , leagănul copilăriei mele, din alte locuri şi rosturi ale vieţii , din drumul lung al lumii fiinţei mele , mă simţeam un aşteptat al urbei, un bine primit, într-un mare răsfăţ istoric şi într-o mare siguranţă fizică şi sufletească ...De fiecare dată , făceam un fericit popas la cele două surori, Elena şi Emilia, care mă primeau cu multă bucurie fraternă, mă încarcam din duhul urbei şi de aici , cu bucurie îmi luam zborul spre Suseni Boroaiei, spre acolo de unde încă mă caută casa , între livezile de rai ce-i râd sub povară, izvorul rece din deal căzut pe uluce la florile mamei setoase să piară , şi plopii , brâu la izvor, piramidali, paterni, şi brazii prinşi de cer, de strajă pe alei, părinţii mei din rătăciri de lut, îndrăgostiţi de zări...Spre acolo, unde ca şi la Fălticeni, mă simţeam un aşteptat fericit al locurilor natale. Şi ca să-mi găsesc satul tot mai frumos, tot mai însorit şi primitor , templul de ieri al copilăriei, căruia , al lui , fiind,lesne îi pot şi astăzi vorbi:
Revenind la Fălticeni, întotdeauna ,în trecere prin El, reuşesc să mă restitui acelor timpuri petrecute în el cu foarte multă uşurinţă . Şi azi ajuns în el, copleşit de amintirea străzilor bătucite de mine atunci, în anii de liceu, traversez pe jos oraşul şi tot prin mai multe locuri, simţindu-I adâncă chemarea , tocmai pentru a constata şi a mă bucura de fiecare lucru nou şi bine făcut, pentru condiţia sa de oraş modern, reconstruit în stil tradiţional arhitectural, cultural şi spiritual, în această parte de sud a ţinuturilor Sucevei şi Bucovinei.… Ce să vă spun ? Pentru mine, adolescentul ajuns, poate mai mult din motivaţii familiale decât personale , la liceul “Nicu Gane” -şcoala cea mare a Fălticenilor- oraşul avea să-şi schimbe chiar atunci emblema, chiar de la primele zile de şedere în el, din cea comercial- patriarhală, în cea de “leagăn de carte, de iubire şi visare”. Pentru că la Fălticeni aveam să am primul contact cu şcoala cea adevărată, pentru că aici aveam să-mi trăiesc în curând iluminarea , croindu-mi hăţaşul de început spre sălaşurile metafizice ale cunoaşterii şi să-mi continui drumul ,început în gimnaziu, spre înălţimile creaţiei literare . Şi aceasta pentru că în şcoala mare a Fălticenilor am reuşit să identific şi să apreciez valoarea intelectuală a iluştrilor mei magiştri care, cu bogata lor cunoaştere universală şi înalta artă pedagogică, au reuşit să-mi insufle spiritul luminii academice, al instrucţiei raţionale, aristotelice. Era acel spirit maieutic , solar , înalt paideic pe care aveam să mi-l însuşesc şi să-l valorizez în liceu , explicabil, mai puţin în facultatea , doctoratul şi specializările pe care le-am urmat în agronomie şi geodezie, domenii cu mai puţine tangenţe spiritual-culturale, dar mai mult decât îmi imaginam ,spre restul vieţii . O spun aceasta, cu certitudine şi cu tărie,şi fără a subestima efortul dascălilor mei, învăţători şi profesori,din şcoala de la Boroaia, amintiundu-I de aici, pe profesoara de limba română, Anişoara Covataru şi profesorul Ion Balaban, prof. de limba franceză Mihai Sârbu, cel de istorie, Toader Monoranu,, bun prieten cu unchiul meu, fratele mamei, profesorul şi omul de cultură, Pascu Condur, cel de matematică , Leon Boicu şi cel de geografie şi muzică, Mihai Boliac. Fără a subestima sau supraaprecia, de asemenea, toată pasiunea mea, manifestată încă de la primele clase elementare, pentru lectură şi pentru cunoaşterea universală… Dar ca elev al liceului de la Fălticeni , comportamentul înalt pedagogic şi înalt ştiinţific al noilor mei profesori în actul instrucţiei aveam să-l receptez tot mai pozitiv şi să-l valorizez cât mai mult, atât în câmpul cunoaşterii generale, cât şi în cel al instrucţiei paideice şi al creaţiei literare, cu deosebire spre sfârşitul liceului.
Era acel spirit înalt intelectual, luminator, insuflat de majoritatea magiştrilor mei, spirit în care aveam să cred şi cu care , atât pe domeniul tehnic-profesional, cât mai ales pe cel cultural-spiritual să-mi călăuzesc din plin destinul în călătoria vieţii… De aceea, magiştrilor mei de la “Nicu Gane”, celor încă în plenitudinea vieţii, ori celor ajunşi la senectute, sau celor plecaţi de mult ori de curând la suprema linişte, deopotrivă le aduc laude, le mărturisesc recunoştinţă şi îi asigur de o permanentă actualizare în cugetul şi memoria indispensabile mie , atât timp cât voi trăi întru fizic şi întru fiinţă spirituală.. Pentru că ei mi-au fost stelele călăuze vieţii, flăcări de spirit nestinse care mi-au însufleţit solară lumina din cerul meu existenţial. Ei mi s-au aprins flăcările luminii izvodite şi astăzi din eternele lor imagini.. Sunt imaginile unor entităţi intelectuale cu perenitate ontic- scientistă , pozitivistă şi spirituală, oglindă de cristal a unor cariere didactice strălucite, dăruite cu har pedagogic providenţial şi pe care cer îngăduinţă de a le rememora spre neuitare în înalta şi sobra lor personalitate. Acestea sunt la: limba latină: Cornelia Ante; limba franceză:, scriitorul şi marele poliglot Aurel George Stino; limba şi literatura română: Olga Ilişescu, Petru Rocna şi I. Homescu; matematică şi astronomie: Doina Cosma; biologie: Nicolae Onofreiese; fizică: Constantin Popa şi domnişoara Bălan; chimie: Aspazia Mancu; geografie: Maria Măcărăscu şi Ioan Baldazar, filozofie: Anastase Tahiridis, istorie: Constantin Bînzaru s.a.
O aceeaşi adâncă admiraţie nutresc şi pentru cei doi directori pe care I-a avut liceul “Nicu Gane” în perioada în care I-am urmat cursurile. Aceştia sunt profesorul Constantin Ilioaia, cel care pentru fructele unei activităţi didactice de succes şi de conducere îndelungată ,competentă a liceului, cât şi pentru implicarea sa statornică în viaţa socială şi culturală a urbei , chiar şi când devenise pensionar, avea să-I fie conferit titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Fălticeni. Şi acum, la vremea adâncii senectuţi, l-am găsit pe profesorul-director activând la Casa Corpului Didactic a municipiului în rezolvarea problemelor vitale ale învăţământului urbei.
Cel de al doilea director al liceului , cu o mare personalitate în faţa elevilor şi profesorilor de la “Nicu Gane”, cel pe care aveam să-l cunosc mai înainte de a deveni licean, la noi acasă , la Suseni, venit în vizită , împreună cu cel care avea să-mi fie apoi cumnat, Mişu Teleman, avea să fie şi cel plecat dintâi şi foarte tânăr dintre magiştri , într-un moment de fatalitate, deces printr-o stupidă electrocutare cu o veioză în balconul apartamentului său,unde se aşezase să citească, eminentul profesor Ioan Baldazar.
Şi tot acum, şi tot ca o obligaţie morală folosesc prilejul de a le mulţumi şi a-i venera pe profesorii de literatura română: în primul rând pe distinsul profesor Homescu, cel căruia, dacă au reţinut şi dacă îşi mai amintesc colegii mei, trebuie să-i port respectul pentru primatul ce mi-l oferea totdeauna în intervenţiile pe texte, atunci când era vorba de percepte şi de conceptualizări în analiza unor opere literare ale marilor scriitori români şi de identificare a unor principii filosofice în exerciţiul de analiză şi sinteză al unor creaţii literare. Dar nu în al doilea rând pe distinsa profesoară Olga Ilişescu, fiinţa atât de cunoscătoare a literaturii şi atât de sensibilă sufleteşte, care îmi intuise o consacrare literară şi filozofică , apreciind preocupările de început literar ale unui elev care, deşi urma secţia de matematică a liceului, scria versuri, ale celei care prin aprecierile care le făcea cu privire la scrierile sale, avea să-l entuziasmeze şi să-i insufle un puternic imbold spre poesis… Şi , deşi destinul meu profesional avea să fie altul decât cel literar, m-am simţit mereu îndatorat pentru consideraţiile celor două strălucite personalităţi didactice ale Fălticenilor asupra preocupărilor mele literare în planul creaţiei, determinându-mă a gândi mereu că acestea nu pot fi datorate decât numai mamei mele, ea însăşi o recunoscută poetă pe acele locuri moldave, cât şi pentru tenacitatea înrolării pasiunilor mele în actul creaţiei poetice. Dar despre mama mea avea să scrie, printre alţii, redactorul revistei literare „Cronica” din Iaşi, în numărul 35 (1074) din 29 august 1986, scriitorul Dorian Obreja :” La început a fost Ilinca Apetroae, de loc, din Boroaia Sucevei... această fiinţă de suflet a avut răgaz ca, pe lângă creşterea celor opt copii şi treburile gospodăreşti, să se aplece şi asupra hârtiei, pentru a o înflori cu stihuri , continuând o tradiţie a acelor plaiuri, devenind o cunoscută poetă...”Dar , deşi mult timp preocupările mele au fost altele decât cele literare şi filozofice, datoria morală faţă de aceşti profesori am reconsiderat-o, atât cât mi-a permis-o viaţa, printr-o re abordare ,ce-i drept târzie a acestor două laturi cultural-spirituale, prima, cea a creaţiei poetice şi eseistice şi a doua, cea a studiilor şi abordărilor filozofice şi sociologice ale existenţei antropologice şi a fenomenologiei universalului. Iar această re abordare avea să se întâmple numai după un deceniu şi jumătate de la terminarea liceului şi numai după ce apucasem consumul unei bune părţi a vieţii, perioada cu cel mai important potenţial creator şi intelectual, pe alte tărâmuri socio- profesionale. În acelaşi context, nu voi putea trece nici de profesorul de literatură universală Petru Rocna , cel care ştia să caracterizeze şi să redea principiile forţei morale şi psiho-fizice ale marilor personaje din literatura antică ,ale creaţiilor titanice ale literaturii universale, ca principii pozitive existenţiale ,iar operele literare ca realizări artistice desăvârşite prin evidenţa măiestriei stilului şi limbii folosite de creatori, începând cu literatura antică greacă, amintind doar cele din Iliada şi Odiseea ,de Homer, din Teogonia şi Munci şi zile , de Hesiod , din tragediile lui Eschiil , din piesele lui Sofocle şi din creaţiile lui Euripide, fără a le neglija pe cele din literatura latină antică , precum şi cele din literatura renaşterii, clasicismului, iluminismului, romantismului, realismului sau simbolismului, toate relevate strălucit în dorinţa sa de a ne deschide încă din primul an de liceu largi porţile cunoaşterii morale şi estetice, spre universalitatea creaţiei literare. Sub impulsul cunoştinţelor şi muncii magistrului, eu aveam a mi-l crea referenţial de studiu şi de cunoaştere estetico-morală iar alţi colegi , pe urmele profesorului care fascina prin discursul literar şi metoda de predare, vor urma cursuri universitare filologice, precum Mihai Spânu, Paul Dascălu, Nicolae Sturzu , Zenovia Apostol,Gheorghe Apetroae ş.a.
Dar destinul meu existenţial avea să-mi joace malefic în zodie , încă de la începutul liceului ... Pentru că sănătatea mi-a fost încercată de o scarlatină , pe care am contactat-o spre sfârşitul primului trimestru al primului an de liceu , chiar în perioada tezelor şi care ar fi putut să-mi devină total vitregă şi să - mi schimbe într-o fatalitate, condiţia de licean, năpustindu-se malefic asupra pregătirii mele intelectuale. Mi se întâmplase acest lucru, paradoxal, după ce participasem voluntar la un concurs de igienă şcolară organizat între liceele oraşului. Aveam în concurs calitatea de conducător de grup, grup din care făcea parte şi colega mea Monica Mardare, fiica medicului uman Teodor Mardare, un specialist în medicină recunoscut la acea vreme în ţinutul Fălticenilor. La concurs, după toate răspunsurile impecabile ,chiar şi în condiţiile mele de febră am reuşit să ocupăm împreună primul loc şi să fim recompensaţi , printre altele, cu o diplomă pe care am avut totuşi răstimpul, înainte de a fi răpus definitiv de boală şi internat în spital, să-i găsesc locul şi s-o atârn, la vedere, pe unul din pereţii clasei. Clasa noastră era cea mai elegantă clasă din întreg spaţiul liceului, excela prin pardoseala ,în mozaic, pereţii cu lambriuri şi cu orrnamente la îmbinarea acestora şi tavanul cu fresce şi stucaturi, care o făcea să concureze cu amfiteatru liceului.
Trecerea prin boală a fost grea şi a fost urmată de o epuizare fizică aproape totală. Numai destinul şi acea voinţă schopenhauereană , care m-a urmat , şi m-a reprezentat lumii, de fapt, pe tot traseul vieţii mele, m-a ajutat să reiau cursurile în al doilea trimestru , să susţin toate tezele restante şi să obţin încheierea situaţiei şcolare a primului trimestru. Desigur efectul îndelungat al bolii asupra capacităţii mele fizice şi intelectuale nu m-a ajutat nici de cum în a obţine performanţe şcolare , dar nici nu mi-au anihilat idealul de cunoaştere şi înspre creaţie. Mai mult, o serie de trăiri adolescentine din acea perioadă mi-au stimulat şi mai tare pasiunile poetice, prin excelenţă creaţiile cu principii erotice, muzele ne-întârziind să apară .. De fapt, memoria nici astăzi nu mă iartă de acea frenetică admiraţie din primul an de liceu pentru o colegă de clasă , de etnie greacă , pe numele ei N. S. , căreia îi închinasem zeci de poeme. Dar acea idilă sublimă , o iubire adevărată ce abia se înfiripa avea să se întrerupă dureros de repede prin plecarea la O….. a lui N. cu familia şi aceasta spre regretul imens al unui real îndrăgostit, care îi închinase plecatei cele mai sentimentale poezii ale vieţii şi îi visa mereu întoarcerea, manifestând, parcă pentru plecarea ei, o constantă şi mare culpabilitate.. Dar primul an de liceu ,cu toate obstacolele şi cu strălucirile sale avea să treacă şi mă găseam în clasa a IX-a. Era, mai exact, la sfârşitul lui septembrie al anului 1961. Fălticenii de la acea vreme purtau veşminte pe străzi şi în parcuri de brazi cu un colorit de verde malachit , de paltini şi de arţari în culori de fluorină, de brecii şi cromit, iar fruzele pălite de primele brume, cădeau în line legănări, acoperind străzile şi trotuarele cu covoare de gabrou , de diamant şi bornit . Din acest moment al vieţii de licean voi releva modul de considerare a valorii unor profesori, avându-l de data aceasta ca protagonist pe profesorul de limbă franceză, scriitorul şi poliglotul de origine franceză Aurel George Stino. Eram în clasă şi aşteptam, cu emoţia elevilor de a fi ascultaţi şi notaţi, pe profesorul care nicio-o dată nu întârziase la ora sa. Dar profesorul Stino , care îl ştiam un riguros în susţinerea orelor, nu se prezentase la clasă. A doua zi aveam să aflăm că în Fălticeni venise de la Bucureşti marele prozator , omul de vastă cultură şi marele politician, Mihai Sadoveanu .La înaintata sa vârstă venise pentru a-şi revedea oraşul în care urmase liceul, la acelaşi “Nicu Gane”, împrejurimile , pe care le imortalizase în atâtea nuvele şi romane şi casa de pe uliţa Rădăşenilor, o superbă vilă în care îşi primea personalităţile şi în care locuise o bună perioadă a vieţii, cu numeroasa sa familie. Sadoveanu, îşi simţise, probabil, sfârşitul şi avea să revadă, pentru ultima dată, locurile care, fascinându-l , le-a descris, în romanele şi nuvelele sale. În acest periplu fălticenean sadovenian, profesorul Stino, el însuşi un însemnat scriitor, publicist şi traducător era preferatul titanului literaturii române, în însoţire. Peste câteva săptămâni literatura şi întreaga Românie avea să îmbrace haina de doliu. Murise Sadoveanu, dar numai pentru a reînvia şi a-şi ocupa pentru eternitate, locul său de astru strălucitor pe cele mai înalte traiectorii ale culturii naţionale. Se strălucea cu lumina din spiritul literar fălticenean, un astru cu strălucirea –i eternă în proza românească şi universală. Şi tot în acelaşi context, al reverberaţiilor locurilor natale revăzute într-o ultimă revedere ,în primăvara următorului an, 1962,când cerul de deasupra Fălticenilor se înţepenise de mai multe zile în tr-un albastru verzui de baritină şi celestină, reţin întoarcerea în acelaşi oraş, oraşul său natal ,a marelui actor, artist al poporului, şi acesta tot de origine franceză, ca şi profesorul Stino, împământenit în locurile fălticenene, Julles Cazaban . Acesta avea să se întâlnească cu cetăţenii urbei pe strada mare a oraşului cuprins de un aer vernal şi în cinematograful arhiplin cu toţi cei din Fălticeni, care l-au iubit pe marele actor, l-au savurat în rolurile sale principale din piesele de teatru şi din cinematografie, cu concitadinii săi din copilărie şi adolescenţă, şi apoi să-şi depene amintiri şi să-şi manifeste înalte trăiri academice în mijlocul profesorilor de la liceul unde a învăţat şi el, ca şi Sadoveanu , liceul „Nicu Gane”. Dar liceul avea deschideri mari, atât pentru instrucţia ştiinţifică cât şi pentru cea umanistă. Lăsând voit în planul al doilea abordarea disciplinelor ştiinţifice şi a profesorilor care le preda , voi releva ,într-un prim plan , preocupările susţinute ale profesoarei de literatura română Olga Ilişescu în promovarea teatrului şi creaţiei literare. Referitor la acst aspect, cred că eram în clasa a X-a şi nu-mi port ierta deziluzia pe care i-am creat-o acelei doamne profesoare Ilişescu,ce excela prin bonomie şi eleganţă, atunci când profesoara, pregătindu-mă în mai multe repetiţii pentru rolul principal într-o piesă de teatru, nu-mi amintesc titlul şi autorul piesei, am suferit de instalarea unei stări emotive tot mai intense, de trac, în prezentarea rolului pe care mi-l atribuise cu multă încredere şi în cele din urmă a trebuit să mă înlocuiască cu colegul Solcanu, care s-a descurcat onorabil, piesa , având totuşi reprezentare onorabilă. . Ajuns tot mai prizioner al acestei stări, pe măsură ce se apropia ziua reprezentaţiei, un fel de trac, sau poate din cauză că nu eram suficient de înzestrat cu atribute actoriceşti, profesoara a fost obligată a mă înlocui cu colegul Corneliu Solcanu şi aceasta într-un moment extremis. Şi , deşi eram destul de supărat că nu am avut ocazia a mă releva ca artist, mai ales că mulţi colegi , colege şi chiar prietena ar fi dorit să mă vadă pe scenă, imputându-mi, fără rezervă, în cuvinte dure şi dojenitoare eşecul sau renunţarea. În schimbul dramatizării ,m-am bucurat sincer că reprezentaţia piesei de către colegii mei actori de la liceul „Nicu Gane”, de o tulburătoare originalitate, avea să aibă loc pe scena Casei de Cultură a oraşului, sub regia profesoarei Ilişescu ,fără prezenţa mea şi a înregistrat un succes formidabil…
Pentru că , revenind mereu la Fălticeni, la anii de liceu petrecuţi de mine în el, voi releva temperamentul meu melancolic, al unui visător construit mai mult pe zestrea genetică a mamei, pe o matrice ce nu avea a se schimba prea mult şi care îmi marca din plin condiţia mea în perioada adolescenţei, a colectivităţii de la “Nicu Gane”. Rămăsesem aceeaşi fiinţă emotivă şi retrasă, într-o platitudine a idealului platonic , a aşteptărilor, inclusiv în iubire , dar cu înclinaţie , până la o patinare tot mai grăbită spre visare şi creaţie. Eram un romantic, dar cu personalitatea bine conturată şi cu povara unui iz de superioritate, uneori motivate, manifestă cel puţin în prima parte a vieţii. Îmi amintesc, în context, participarea mea la un concurs de croos din toamna lui 1961, organizat la Fălticeni între liceele şi şcolile tehnice din oraş, la un concurs în care am reuşit să ocup primul loc.Eram în clasa a IX-a. Acest succes mi-a creat o încredere deosebită în posibilităţile mele fizice ,pe care până atunci le minimalizam, mai ales că performanţele mele la orele de educaţie fizică nu erau excelente. Succesul acesta, m-a identificat ,cel puţin pentru o perioadă, fără a conştientiza aspectul , cu o veritabilă vedetă a liceului. Căpătasem ad-hoc interes şi admiraţie din partea mai multor eleve ale liceului din anul meu , dar şi din anii mai mici şi mai mari. În acelaşi registru al adolescenţei adonice, îmi amintesc de admiraţia pentru mine ce o căpătase o elevă din clasa a X-a , M. R. Admiraţia ce i-o declanşasem acesteia în urma succesului meu sportiv avea să devină reciprocă şi statornică pe tot restul anilor de liceu. Dar eu nu-mi doream decât prieteniile şi iubirile pure din serile primăverilor fălticenene. Numai acestea îmi înfloreau parfumate , gândurile stelare, când astrele le priveam împreună seara până târziu în parcul oraşului, atât de viu revărsate în cerul sufletului meu şi atât de legănate în abis de arca multor prietenii efemere, dar mult mai productive creator decât cele statornice, prelungi. De aceia ţie îţi spun Fălticeni: Urbe de dor şi suflet, rai pe pământ moldav, în rostul tău, acelaşi: grădina mea de flori, mai porţi iubiri ascunse, surâs nostalgic, grav, pe-alei de amintire, parfumuri şi culori... Dintre admiraţiile sau prieteniile mele le-am reţinut şi le voi aminti pe cele avute cu C. C., Liceul nr. 2 Textil , N. S., M. B.,F.S., E. U., G. C. ş.a., de la liceul “Nicu Gane”. Acestea au constituit tot atâtea surse de inspiraţie răsfrânte în creaţia poetică din acea vreme. Şi fără a nominaliza măcar pe una dintre cele cărora m-am dăruit sentimental şi cu multă adorare, le voi întreba pe fiecare: -Îţi aminteşti? Era cumplită iarna prin munţii din zăpezile aşternute pe alei, când două inimi se înflăcărau cu privirea şi-ardeau necontenit în ale dragostei văpăi.... Şi aşteptau să vină primăvara.. Chiar mă vedeam de multe ori în vis , cum la havuz în parc, în serile de jasp şi de citrin , îţi scuturam în sărutări prelungi tot cerul şi-ţi presăram în păr flori albe, de cais!... Iar tu, Fălticeni, la lumea de atunci îmi ceri întoarcerea în mit, al vieţii labirint să-mi umpli de seva tinereţii, de braţul zorilor purtat să-ţi intru-n tinerit cu soarele Moldovei, pe porţile cetăţii....
Nu pot uita nici admiraţiile reciproce dintre cei doi creatori de poezie ai liceului, cea statoprnicită între mine, un “senior” al poeziei erotice şi Zenovia Apostol, din acelaşi an dar de la secţia umană a liceului, care deşi începuse să creeze poezie mult în urma mea , a ajuns să mă depăşească prin talent, perseverenţă şi modernitatea stilului. Nu ştiu pe ce tărâm intelectual a avut să ardă flacăra poetică a acestei sensibile fiinţe, sau dacă de timpuriu s-a stins. Ştiu doar că Zenovia Apostol îmi consultase o parte din scrierile mele şi îmi dedicase la 14.10.1963 ,un poem de lung metraj, bine scris, poem care ar putea fi găsit şi astăzi în arhiva mea, în original, dacă l-aşi căuta mai bine şi din care reţin şi recit câteva strofe : - „Eu te felicit!.. Drumul ales, de a scrie versuri este greu.. dar dacă rodul l-ai cules, eşti seva versului mereu... Am observat că-ţi place mult, în versuri să-ţi exprimi ideea şi-al sentimentelor tumult, aşa cum îţi dictează vrerea...de optimism sunt ele pline, respectă rima şi măsura; imaginile-s prinse bine, şi-n ele cânţi mereu natura.. E bine însă să – l aşezi pe om în cadrul minunat...Îi va sta bine!.. O să vezi:: Acesta e modestu-mi sfat..Că te-am citit, îţi spun să ştii, tu ai talent , compui frumos.!. la un cenaclu să te-n scrii şi-ţi va aduce mult folos.. Eu îţi urez deplin succes şi rezultate uimitoare pe drumul care l-ai ales , destin şi glorii viitoare!... Este poemul prin care poeta îmi elogia creaţia şi înclinaţiile pentru literatură, dar şi prin care încerca, în câteva strofe şi o critică constructivă asupra creaţiei mele, asupra unor inoportunităţi , considerate de ea în versificaţie şi în poetica creaţiei. Tot din planul domeniului literar al anilor de liceu îmi apare uneori şi imaginea acelui care avea să devină peste ani unul dintre cei mai distinşi scriitori contemporani ai Moldovei şi nu numai ai ei. Este vorba de colegul meu de liceu, mai mare de ani, Grigore Ilisei. Îmi amintesc că în compania câtorva liceeni din anii mai mari ,în toamna anului 1960, când eu eram abia în primul an, printre care mi-l amintesc pe Grigore Ilisei, cel care avea să devină un cunoscut jurnalist şi scriitor al Iaşului, al Moldovei şi al ţării intra în incinta liceului Nicolae Labiş, prin uşa din spate a liceului, dinspre amfiteatru. Venea ca să-şi revadă şcoala în care învăţase,în primii doi ani ,întrecându-se la învăţătură cu Gheorghiţă Bârleanu , cel care nu era altul decât fratele lui Nuţa Bârleanu din Boroaia , soţia lui Nicuşor Apetroae, unul din fraţii mei mai mari, şi care avea să devină colonelul medic primar militar , director comandant al spitalului militar din Cluj. M-am petrecut cu poetul şi cu cei din grupul lui , iar unul dintre ei, cred că era chiar Grigore Ilisei, şi care cred că ştia ceva despre preocupările mele literare, se uita mai deosebit la mine, înţelegfând că ar fi dorit să-mi facă cunoştinţă cu Labiş, dar a renunţat, în rapiditatea cu care se urcau acum pe scările de la intrare, iar eu nu realizasem bine valoarea istorică a momentului. Regret şi astăzi că am irosit acea ocazie unică de a-l cunoaşte pe Labiş, viaţa curmându - i-se atât de fulgerător. Vorbind de Ilisei , cu toate că nu am avut contacte literare biunivoce în anii liceului şi nici după aceea, totuşi m-am bucurat de succesul lui, urmărindu-I cu mult interes şi satisfacţie evoluţia scriitoricească. Personal consider scriitura lui Grigore Ilisei un pilon al creaţiei şi culturii fălticenene şi , de ce nu, al literaturii naţionale. Spun acest lucru, considerând că pe fundamentul creaţiei ilisiene îşi vor putea aşeza în siguranţă operele noile generaţii de scriitori ai Fălticenilor, ridicând salbe de temple celeste cu cupole de alunit ,beril şi de chihlimbar ,iar deasupra lor un imens cer de ortoză, cinabru ,dioptaz şi curtoaz în acest rai de sfinţi şi îndumnezeiţi cuvântători . Mai reţin că profesoara Ilişescu, care trecuse repede cu vederea incidentul cu “actorul” şi se mândrea cu “poetul”, căruia îi cerea să scrie poeme şi i le expunea, unele poezii mai reuşite la gazeta-afişier de pe holul de la etaj, la intrarea în clasă sau chiar la gazeta mare a liceului montată în holul de la intrarea principală în liceu. Şi , tot la acest capitol, al manifestărilor artistice , prin definiţie , neconforme cu preocupările diurne ale altor colegi, aceleaşi sentimente de vină şi regret mi-au însoţit viaţa , purtându-le pentru acele manifestări de indisciplină ale elevului romantic, cu temperamentul melancolic şi cu predispoziţii reflexive, dar dominat de un expansivism nereţinut, extrem atunci când era vorba de o lezare a personalităţii. Afirmaţia poate fi susţinută de modul în care bravam uneori. Voi releva , în context, câteva episoade. ” În acesta este vorba tot de neconformismul meu, de data aceasta la o condiţie impusă de cineva şi neacceptată şi din care reţin palma fulgerătoare care am primit-o în primii ani de liceu de la un elev aflat în ultima clasă a liceului , nu mi-l mai amintesc cum se numea sau de perioada când un alt absolvent al acestui liceu ,pe numele I.S. ocupa deja funcţia de pedagog al liceului, azi universitar şi devenit un însemnat politician postdecembrist. Reţin doar aspectul că acesta nu ajunse să frecventeze, nu ştiu din ce motive, din primul an după absolvirea liceului, o facultate şi primise postul de pedagog la liceul nostru. Faptul că mi-a impus să execut ceva ce consideram că mă umileşte şi am refuzat acesta, el s-a impus intolerant în faţa mea prin a mă violenta. Primisem pe nedrept o palmă năucitoare care m-a bulversat şi mi-a marcat eul pentru o viaţă. Aici nu a fost vorba de o simplă eliminare din oră ci de violentarea mea nejustificată de către o persoană care manifesta încă de atunci tendinţe de dominare, indiferent prin ce mijloace. Îmi părea rău că de fapt se trăgea dintr-un sat învecinat cu satul meu . Acolo mergeam copil cu mama la unchiul Ioan ,fratele lui tata. Unchiul Ion era şeful Ocolului Silvic, un om bogat şi declarat exploataror de către comunişti . A fost închis de către aceştia şi adus periodic şi purtat pe uliţe în haine de deţinut, cu table legate de gâtul său cu inscripţia de exploatator, ca să-l hulească lumea şisă-l umilească. Era un om de o bunătate ieşită din comun, iar averea lui provenea din viaţa sa bine organizată şi ,în special din zestrea moştenită, de la părinţii soţiei sale, mătuşa Saveta. Primul este acela când, permiţându-mi discuţii prelungite cu prietenul şi colegul de bancă, cred că era atunci Bazil Drăgoi, cel care avea să devină un strălucit inginer mecanic, tocmai în timpul expunerii lecţiei de către severa profesoară de geografie, Maria Măcărăscu. Am fost interogat de profesoară, am negat vina în perturbarea lecţiei şi am comentat măsura de disciplinare care mi-o administrase. Sancţiunea finală primită a fost eliminarea mea de la ora profesoarei. .Reţin ,de asemenea, că excelam, mai ales în ultimii ani de liceu în comentarea notării făcută de profesori asupra extemporalelor şi tezelor mele, notări pe care le consideram subiective şi le comentam . Aici voi relata episodul cu aprecierea şi notarea tezei la chimie din ultimul an făcută de profesoara Aspazia Mancu. Primind teza de la profesoară , am contestat cu vehemenţă notarea şi , polemizând cu ea , am încercat să arunc caietul cu teza,cine şi-ar fi putut imagina acest gest pe care doar numai eu aşi fi putut atunci , sub formă de protest,să-l judec şi să-l fac, pe una din ferestrele clasei.. Nu ştiu dacă eram sau nu îndreptăţit să am astfel de reacţie, dar ştiu că pentru corijarea mea comportamentală m-am trezit , ca şi în alte cazuri, exterminat din rândul colegilor. Aceasta consta în eliminarea de la oră, cu dreptul de patrulare prin curtea liceului, până la pauză. Dar în toate aceste mici vacanţe nedorite,dar meritate, eram cuprins de regret şi de o emoţie insuportabilă, aceea de a nu fi văzut de directorul şcolii pentru care aveam sentimente de ruşine şi culpabilitate, prin funcţia sa, mai mari decât faţă de o profesoară, care ar fi trebuit , la fel de mult respectată. Directorul , găsindu-mă în curte, îmi putea aprecia lipsa de la ore ca un veritabil chiul şi îmi putea redimensiona gravitatea actului de indisciplină, aplicându-mi un tratament de corijare şi mai aspru. Interesant mi se pare , totuşi şi comic şi tragic, să relatez şi cazul în care, fiind eliminat din nou de la o oră de geografie de către aceeaşi profesoară, Măcărăscu , m-am întâlnit la patrularea din curtea liceului cu cine altul de cât cu Titi, fratele meu mai mic, elev , adus de părinţi de la Iaşi la Fălticeni , în clasa a VIII- a, la acelaşi liceu cu mine. Era şi el eliminat , de la nu ştiu care oră şi nu ştiu de care profesor!. .Nu cred că cineva îşi poate imagina reacţia care am avut-o . Pentru că eu, mai mare de ani, trebuiam să-i fiu un exemplu bun şi nu altfel. Evenimentul mă marcase mai mult decât pe fratele meu, acesta dovedind, cel puţin prin gestica sa, o nepăsare matură în tratarea situaţiei. Şi mi-am dat seama că acea maturitate a lui provenea din condiţia anilor petrecuţi de el , din clasa a IV până în clasa a VIII , în Iaşi la şcoala generală de pe lângă Liceul de arte şi muzică. Aici acesta avea să înveţe pictura şi muzica , pentru ambele îndeletniciri, manifestând un deosebit talent. Dar şi un comportament mult mai libertin decât al meu . Copilăria lui a fost de vis, ca şi a mea , în timpul vacanţelor la Suseni şi liberă , necontrolată în Iaşi şi acest fapt îl marcase , poate că era bine aşa, cu atitudinea sa mai indiferentă şi mai personală decât a mea. De ce , asta? Pentru că Titi locuise la Iaşi ,la fratele mamei, fără copii, în cartierul Tătăraşi. Acest unchi manifesta o bunătate exagerată faţă de nepotul lui şi nu ştia prea multe despre îngrijirea şi educaţia copiilor ,permiţându-i o libertate deplină, specifică copiilor din acest cartier al Iaşului, mulţi în vagabondaj, cu influenţe pentru fratele meu mai mic, de fapt şi cel mai mic dintre fraţi, un răsfăţat al familiei . Din acest considerent, de a-l avea mai aproape, părinţii au hotărât să-l aducă la Fălticeni, înscriindu-l la liceul “Nicu Gane”, şi pentru care aveam să mă bucur.. De aceea cred că pentru el totul era sub semnul şi în limitele acceptabilităţii, în timp ce eu, deşi mai mare de ani, în clasa a XI-a, reflectam cu responsabilitate asupra vinovăţiei, ce-i drept intempestiv şi o regretam . Dar mă întorc din nou la Fălticeni şi voi reveni la un alt episod din viaţa de licean de la “Nicu Gane” Revenind dar la perioada anilor mei de liceu, după alţi ani de zile profesoara Măcărăscu avea să uite năzdrăveniile mele şi, oprindu-mi surorile pe stradă şi ele foste eleve ale ei, le ţinea mult de vorbă şi le povestea cu lacrimi în ochi numai despre calităţile mele, ale unui elev pe care mult îl preţuise ... Dar dacă noi elevii aveam păcatele noastre adolescentine, dintre acestea multe înţelese de profesorii noştri adevăraţi , consideraţi de noi oglinzile cristaline ale cunoaşterii şi umanităţii, în care de multe ori încercam să ne oglindim,ca în cerul copilăriei, nu acelaşi lucru pot spune despre comportamentul tensionant şi imoral al profesorului de limba rusă, Vladimir Martusievici. Acesta, din păcate a fost şi dirigintele clasei mele pe întreaga perioadă a celor patru ani de liceu ... Voi releva cazul acestuia, ca singular în rândul profesorilor de la “Nicu Gane”, ca pe un vector al didactogeniei ,al veleitarismului profesional .De ce? Pentru că acest “profesor” care preda limba rusă şi dirija ansamblul coral al liceului , talentat, fiind ca muzician, era remarcat printr-un comportament extrem de sever cu băieţii şi chiar cu colegii săi profesori şi mai puţin sever cu unele eleve . Şi nu întâmplător elevii din anii mai mari, cât şi colegii mei îl poreclise “vampirul”. Îmi amintesc şocat de modul în care proceda acest profesor cu elevii la ascultare. Ne aşeza în şir în faţa clasei şi ne pretindea o exprimare ireproşabilă în rusă cu accent specific acestei limbi, el însuşi fiind rus de origine ... Cei care nu reuşeau această performanţă, în principal băieţii şi numai unele fete, care nu-i erau în graţie ,primeau pe lângă notele foarte mici, palme băieţii, iar fetele erau trase de păr, în timp ce unele , se simţea clar acest aspect, cu toate că răspunsurile lor nu depăşeau pe a le celorlalţi elevi şi eleve, primeau notaţii mult mai bune în raport cu răspunsul… Peste mulţi ani de la terminarea liceului aveam a afla cu stupoare despre faptele imorale ale acestui “profesor”, despre relaţiile impuse anumitor eleve din liceu. Prin probarea faptelor sale , acesta avea să suporte o binemeritată privare de libertate şi pierderea dreptului de cadru didactic. Abia atunci mi-am dat seama că acest om era un aventurier, un gelos intolerant şi un obsedat sexual. Atunci mi-am dat seama de ce manifesta atâta indulgenţă la notare pentru unele colege şi de ce îi trata pe băieţi cu atâta severitate, până la bătaia lor în faţa clasei, spre a-i umili, luându-le personalitatea în faţa acelor fete din clasă pe care le simpatiza. Dar această umbră a liceului din fericire singulară, a fost , desigur, mult prea slabă pentru a putea să întunece strălucirea instrucţiei didactice şi meritele nobile ale profesorilor de la “Nicu Gane”. Aceste merite puteau fi , în schimb, foarte uşor umbrite, chiar şi cu argumente politice . Relev aici excluderea din cariera didactică cu multă uşurinţă, mi se pare, nu cunosc prea bine cauza excluderii de la “Nicu Gane”, a profesorului de filosofie şi ştiinţe sociale , Anastase Tahiridis. Pe acest profesor l-am cunoscut ca având o pregătire filozofică completă . Era recunoscut prin bonomie şi mult bun simţ ,era în acelaşi timp un spirit realist şi cred că orice culpabilirtăţi de comportament social şi didactic ori politic, care I s-ar fi imputat acestui eminent profesor atunci pentru eliminarea sa de la catedră, în gândirea mea rămân nejustificate. Dar Fălticeni , cu fascinantele împrejurimi şi cu condiţiile sale urbane civilizatoare a fost pentru mine, la acel timp, alături de templul înaltei instrucţii ,după cum era de aşteptat, şi locul marilor trăiri adolescentine . A fost , de asemenea, locul de infiripare şi de statornicire a unor afecţiuni şi admiraţii reciproce, locul marilor prietenii şi flamantelor iubiri. Toate aveau a se fixa în imagini vii cu puternice irizări , în tablouri nostalgice pentru tot restul vieţii. De ce? Pentru că acele trăiri intense, esenţiale se născuseră în percepţia mea ca un miracol juvenil, din fiecare raport cotidian cu mediul clasei şi profesorii liceului, cu internatul , din păcate aproape cazon la acea vreme, cu străzile şi cinematografele, cu parcul, cu lacurile, cu excursiile botanice întreprinse cu clasa la “Nada Florilor” şi la “Dumbrava minunată”, cu trenul forestier Mocăniţa” cu care călătoream întregul liceu în munţii Suhei pentru plantarea puieţilor de brazi pe acele terenuri de pe care se exploatase masa lemnoasă, apoi vizita de documentare la cetatea medievală Baia, fosta capitală a Moldovei, dansul şi taberele de vară de la Cornul Luncii, prezenţi aici pe un domeniu agricol al statului într-o campanie de recoltare a scleroţilor de Cornul secării, apoi practica tehnologică de la Staţiunea Pomicolă ,cu marele cercetător în pomicultură, inginerul Pârvan Parnia şi maistru profesor Maria Vasiliu, plantarea pomilor la plantaţiile de pomi de la Rotopăneşti , excursiile de la Humuleşti şi Mănăstirea Neamţ , concursul ansamblurilor corale din liceele fostei regiuni Suceava şi multe alte evenimente şi momente, toate înnobilate de ispita depărtărilor azure şi de farmecul frumuseţilor împrejurimilor. Aceleaşi trăiri erau amplificate cu primirile în mare fast şi răsfăţ pe care mi le făceau cele două surori Elena şi Emilia şi soţii acestora , Costel Aniculăese şi Mişu Teteman, oameni de vază şi de bază ai urbei, dar care , din păcate, amândoi plecaţi prea timpuriu dintre noi. Imi amintesc cu dreg de nelipsitele vizite la domiciliul acestora dumineca şi de câte ori mă apuca dorul de libertate şi fraternitate, ori din ultimii doi ani de liceu în care am abandonat internatul cazon ,pentru a locui şi a mă simţi ca într-un vis , la sora mea mai mică, Elena. Sunt toate acestea revelate doar câteva pasaje ale acelei perioade, ipostaze existenţiale care au avut un impact celest cu sensibil sufletul meu, pentru că toate reuşeau să mă fascineze şi să mă facă atât de mult timp fericit. Toate acestea şi multe altele, asemenea lor au constituit pentru mine , la un loc, tot atâtea momente de fascinaţie şi beatitudine, de izvorâri sentimentale , de însufleţire şi creştere spirituală. De aceea încă te rog Fălticeni: primeşte-mă în largul tău :covor îmbălsămat de roze şi roagă „Adormirea” să clopoteze tare! să afle Vesta civis de-ntoarcerea mea-n mit, iar cerul tău să-mi uite toţi anii de plecare... Revenind la condiţia oraşului din anii mei de liceu , îi port acestuia în primul rând, amintirea străzii 13 Decembrie, stradă care pornea atunci din zona autogării actuale şi ducea până la stadionul “Foresta”, stadion mutat mai târziu în strada Maior Ioan. Reţin că această stradă trecea prin mijlocul cartierului etnicilor greci .Era strada pe care o parcurgeam dumineca de unul singur sau cu colegii în drumul spre şi dinspre stadion, acolo unde echipa de fotbal “Foresta” îşi juca dumineca , de regulă o dată la două săptămâni, meciurile de campionat în divizia B. Era strada oricând în sărbătoarea gândurilor mele prin prezenţa acelor locuinţe aparţinând etnicilor greci, strada ce-mi răscolea în minte, mai ales atunci când echipa de fotbal a oraşului câştiga, toată civilizaţia antică a Greciei cu Maratonul şi deopotrivă cu Salonicul şi Olimpul . Dar forfota acestei străzi, cum şi a străzii Republicii cu atmosfera de vacarm din timpul campionatului de fotbal o receptam din plin şi în timpul târgului de “Sântilie”. Pentru că în zona aceluiaşi stadion , campionatul de fotbal ,fiind terminat, aici era organizat marele iarmaroc al Fălticenilor ,anual, de zeci de decenii. Iaremarocul se prezenta ca o mare aglomerare de magazine volante cu tot felul de produse comerciale, cu multe circuri româneşti şi din străinătate. Actorii acestora susţineau reprezentaţii de comedie şi jocuri fulgurante de flamare şi iluzionism, sub velarium. Altele reprezentau scene de vitejie- zidul morţii , pe care-l abordau temerar şi riscant, în acelaşi timp, cu motocicletele, altele dresuri de cai, de lei ,tigri ,câini şi de tot felul de animale sălbatice. Acolo te întâlneai la tot pasul cu jocurile de noroc, unde încercându-ţi şansa mai mult pierdeai decât câştigai şi birturi volante unde puteai servi mici,luaţi atunci de pe grătar ori să consumi băuturi alcoolice sau sucuri răcoritoare din fructe de pădure sau din fructe tropicale. Tot aici puteai asista şi la scene penibile, de altercaţii între feciorii din fire bătăuşi ,sub influenţa alcoolului, nu de puţine ori cu urmări tragice. Se pare că totul era conceput ca să se întâmple într-un mod ritualic şi cu excentricităţi comportamentale carnavalice. Iarmarocul le oferea adolescenţilor îndrăgostiţi - elevi ce mergeau în vacanţa de vară la familiile lor în mediul rural acel fericit prilej de a se revedea cu ocazia iarmarocului în mijlocul vacanţei de vară , sau un bun prilej de a se cunoaşte aici tinerii şi infiripa noi prietenii. Desigur, copilăria petrecută , în special vara, împreună la Suseni, cu fratele meu mai mic Constantin, în acele privelişti fascinante şi libertăţi depline avea să ne unească atât de mult, încât după terminarea liceului, deşi el avea mai multe înzestrări artistice native decât mine, printre care o inteligenţă uluitoare, un talent al picturii ieşit din comun şi o voce orfeică, paradiziacă ,putându-l aştepta o nobilă perspectivă în oricare din aceste arte, nu s-a gândit să urmeze o altă facultate decât cea de agronomie de la Iaşi. De ce aceasta? Pentru că acolo eram eu, fratele lui, care îi însoţise toată copilăria, acum ajuns deja în anul IV la această facultate pe care o urmasem doar conjunctural şi o să vedeţi mai târziu , de ce. Devenisem un tânăr instruit profesional deplin , un student bun pe parcursul celor patru ani , îmi creasem o oarecare personalitate , aveam succese sentimentale şi uitasem de poezie, dar în care cântau , ca şi în copilăria petrecută mai mult cu Titi, colorate, senine, păsări ,primăveri, inefabile lumi din fragede vremi.. când păstoream copil florile de crin şi salutam din vad pădurile de brazi, iar pe poteci adânci repezite de stânci spre însorite poieni, mă strecuram zburdalnic prin pasul de joc al fraţilor mei.. Dar şi el, cum şi eu, cel cu pasiunea pentru creaţia literară, mai mulţi ani abandonată , talentul său pictural indus în atâtea piese valoroase expuse în vernisaje şi muzica , la început chitara şi activitatea vocală, restrânse mai târziu doar la cea de simplu meloman, al simfoniilor ,avea să-l însoţească pe tot parcursul facultăţii şi al strălucitei cariere profesionale. Cine a fost şi a rămas Titi Apetroae, avea să se pronunţe , tot scriitorul ieşean , redactor la revista literară „Cronica” , în numărul 35 din 29 august 1986:” În ochii mamei- ca într-un cer dintâi,( referindu-se la mama noastră, poeta Ilinca Apetroae- n.n.) –a văzut fiul ei cel mai mic, Constantin, oglindindu-se pământul şi toate minunile lumii, din vorbele ei şi-a făurit carte de căpătâi pentru toată viaţa. Căci mama sa l-a învăţat- şi prin puterea exemplului- că menirea omului nu este numai aceea de a trăi, ci şi de a lăsa urme, de a fi, după puterile sale, ctitor al unor frumuseţi şi adevăruri... destinul supunându-i - se voinţei de a-şi împlini menirea. Absolventul din 1972 al Facultăţii de Agronomie din Iaşi a optat, firesc, pentru a fi cât mai aproape de casă- şi timp de doi ani a lucrat la I.A.S. Fălticeni; a dorit , apoi, să-şi întemeieze propriul cămin, fapt pentru care a trebuit să se mute în judeţul Neamţ, la I.A.S. Dumbrava. Experienţa dobândită, felul său de a fi şi a se manifesta l-au recomandat repede pentru funcţia pe care o deţine din 1980- aceea de inginer şef al C.U.A.S.C. Timişeşti,< adică pe meleagurile de unde vine apa bună pentru Iaşi>, ţine el să sublinieze. La întrebarea < nu e greu ca la 37 de ani să ai o asemenea răspundere?> (C.U.A.S.C. Timişeşti are o suprafaţă de 22 de mii de hectare şi în perimetrul său lucrează mai bine de 20.000 de mii de oameni), mi-a răspuns dezarmant de simplu şi realist: < Nu e greu. A fost la 31 de ani...> Şi apoi, oricât de greu ar fi fost sau ar fi, Constantin Apetroae nu este omul care să se lase învins. În primul rând pentru că pământul este una dintre iubirile sale esenţiale. Apoi, pentru că nu este niciodată singur,învăţând de la oameni (...) , pentru oameni. Învăţând oamenii. < Împlinirile- se confesează Constantin Apetroae- nu se poate să nu vină; dar nu trebuie să le aştepţi,e necesar să le ieşi în întâmpinare , să încerci mereu să le găseşti. Şi mai ales nu trebuie căutate cele imediate şi uşor de obţinut. A face pâine- cum facem noi- a încetat de a mai fi o metaforă, este şansa împlinirii şi prin bucuria celor care vor avea această pâine aromind pe mese>. Interlocutorul vorbeşte rar şi puţin, mărturisind că a învăţat asta în relaţiile sale cu pământul: < pământului nu-i trebuie vorbe şi promisiuni, el trebuie hrănit şi îngrijit şi, în primul rând, iubit; vorba lungă , în meseria noastră, este nu numai sărăcia omului, ci şi a pământului>. Şi pentru a reveni, inginerul Apetroaie şi-a întemeiat acea casă pe care şi-a dorit-o: are adică o soţie cu o meserie la fel de nobilă, aceea de dascăl, are trei copii, are bucuria de a fi fericit alături de ai săi- alte iubiri esenţiale. Tot în spaţiul casei sale , Constantin Apetroaie a adunat, în ultimii trei-patru ani, o comoară fără de preţ. A fost, înaintea acestei perioade , un timp în care el a ars lăuntric doar, apoi muzica ( îi plac Vivaldi, Chopin, Mozart, Beethowen ) şi nopţile târzii ( care la Târgu Neamţ au un farmec aparte) l-au ajutat să iasă din sine şi să se definească pe depluin. În cele câteva ore în care i-am fost oaspete acasă, a umplut camera în care ne aflam cu zeci de tablouri pictate de el - o su perbă simfonie a culorilor, a bucuriei de a trăi şi iubi. Din dragostea faţă de pământ şi faţă de semenii săi s-a născut iubirea pentru pictură- o altă împlinire şi izbândă. A existat, desigur, şi aici un început: acesta a purtat pentru inginerul agronom numele de Leonardo da Vinci şi Rubens, primii maeştri care l-au fascinat şi de la care a învăţat. < Am căutat în alţii şi m-am găsit pe mine> - rememorează el foarte lapidar şi exact. Căci a ajuns într-adevăr să aibă acea personalitate pe care o dau originalitatea şi apropierea de izvoarele adevărului şi valorilor perene. Ceea ce îl interesează în cel mai înalt grad- şi în pictură- este comunicarea, adâncimea şi frumuseţea acesteia, tinzând către esenţializare. Temele abordate acum? Dragostea – în nesfârşitele sale ipostaze şi stări- libertatea, neliniştea, bucuria de a trăi şi a fi înţeles. Orele petrecute cu Constantuin Apetroaie au însemnat prilej de bucurie pentru retină şi spirit. Nu peste mult timp, cu ocazia celei de a doua ediţii a Colocviilor de poezie , expoziţia sa personală va ocaziona multor iubitori de frumos şi adevăr posibilitatea reeditării acestor trăiri, într-o întâlnire aşteptată cu emoţie şi speranţă, întâlnire cu arta lui Constantin Apetroae, cu semnătura lui, care poate fi înzâlnită- simbol al dorinţei de a înfăptui lucruri temeinice ...pretutindeni unde este nevoie de prezenţa sa. O întâlnire cu inginerul, pictorul , cu omul despre care am scris oferă şansa dezvăluirii unei părţi din miracolul de a exista şi crea, crezând şi împlinindu-te...”Despre fratele meu Titi (Constantin) , avea să consemneze şi scriitorul Daniel Corbu cu ocazia expoziţiei sale de pictură de la Casa de Cultură Tg. Neamţ din octombrie 1986. „...Constantin Apetroae se impune ca un talent redutabil, cu o vocaţie certă în câmpul limbajului pictural. În tablourile pe care acest colorist de excepţie le propune şi în care conţinutul ideatic , de mare modernitate, se armonizează perfect cu spectacolul culorilor, lipsesc inhibiţiile şi elanurile neofilitului. Temele alese (dragostea, naşterea , destinul, dansul , zborul etc.) sunt „ atacate” cu îndrăzneală şi siguranţă profesională. Aplaud în pictura lui Constantin Apetroae modernismul fără excentricităţi , frenezia cunoaşterii şi a căutării de sine, exuberanţa cromatică. Sunt date ale unui univers pe care îl va îmbogăţi , suntem siguri, prin expoziţiile viitoare Dar mă întorc din nou la Fălticeni şi voi reveni la un alt episod din viaţa de licean de la “Nicu Gane” În acesta este vorba tot de neconformismul meu, de data aceasta la o condiţie impusă de cineva şi neacceptată şi din care reţin palma fulgerătoare care am primit-o în primii ani de liceu de la un elev aflat în ultima clasă a liceului , nu mi-l mai amintesc cum se numea sau de perioada când un alt absolvent al acestui liceu ,pe numele I.S. ocupa deja funcţia de pedagog al liceului, azi universitar şi devenit un însemnat politician postdecembrist. Reţin doar aspectul că acesta nu ajunse să frecventeze, nu ştiu din ce motive, din primul an după absolvirea liceului, o facultate şi primise postul de pedagog la liceul nostru. Faptul că mi-a impus să execut ceva ce consideram că mă umileşte şi am refuzat acesta, el s-a impus intolerant în faţa mea prin a mă violenta. Primisem pe nedrept o palmă năucitoare care m-a bulversat şi mi-a marcat eul pentru o viaţă. Aici nu a fost vorba de o simplă eliminare din oră ci de violentarea mea nejustificată de către o persoană care manifesta încă de atunci tendinţe de dominare, indiferent prin ce mijloace. Îmi părea rău că de fapt se trăgea dintr-un sat învecinat cu satul meu . Acolo mergeam copil cu mama la unchiul Ioan ,fratele lui tata. Unchiul Ion era şeful Ocolului Silvic, un om bogat şi declarat exploataror de către comunişti . A fost închis de către aceştia şi adus periodic şi purtat pe uliţe în haine de deţinut, cu table legate de gâtul său cu inscripţia de exploatator, ca să-l hulească lumea şi să-l umilească. Era un om de o bunătate ieşită din comun, iar averea lui provenea din viaţa sa bine organizată şi ,în special din zestrea moştenită, de la părinţii soţiei sale, ai mătuşii Saveta. Revenind dar la perioada anilor mei de liceu, după alţi ani de zile profesoara Măcărăscu avea să uite năzdrăveniile mele şi, oprindu-mi surorile pe stradă şi ele foste eleve ale ei, le ţinea mult de vorbă şi le povestea cu lacrimi în ochi numai despre calităţile mele, ale unui elev pe care mult îl preţuise ... Dar dacă noi elevii aveam păcatele noastre adolescentine, dintre acestea multe înţelese de profesorii noştri adevăraţi , consideraţi de noi oglinzile cristaline ale cunoaşterii şi umanităţii, în care de multe ori încercam să ne oglindim, nu acelaşi lucru pot spune despre comportamentul tensionant şi imoral al profesorului de limba rusă, Vladimir Martusievici. Acesta, din păcate a fost şi dirigintele clasei mele pe întreaga perioadă a celor patru ani de liceu ... Voi releva cazul acestuia, ca singular în rândul profesorilor de la “Nicu Gane”, ca pe un vector al didactogeniei ,al veleitarismului profesional .De ce? Pentru că acest “profesor” care preda limba rusă şi dirija ansamblul coral al liceului , talentat, fiind ca muzician, era remarcat printr-un comportament extrem de sever cu băieţii şi mai puţin sever cu unele fete . Şi nu întâmplător elevii din anii mai mari, cât şi colegii mei îl poreclise “vampirul”. Îmi amintesc şocat de modul în care proceda acest profesor cu elevii la ascultare. Ne aşeza în şir în faţa clasei şi ne pretindea o exprimare ireproşabilă în rusă cu accent specific acestei limbi, el însuşi fiind rus de origine ... Cei care nu reuşeau această performanţă, în principal băieţii şi numai unele fete, care nu-i erau în graţie ,primeau pe lângă notele foarte mici, palme băieţii, iar fetele erau trase de păr, în timp ce unele , se simţea clar acest aspect, cu toate că răspunsurile lor nu depăşeau pe a le celorlalţi elevi şi eleve, primeau notaţii mult mai bune în raport cu răspunsul… Peste mulţi ani de la terminarea liceului aveam a afla cu stupoare despre faptele imorale ale acestui “profesor”, despre relaţiile conjugale impuse anumitor eleve din liceu. Prin probarea faptelor sale , acesta avea să suporte o binemeritată privare de libertate şi pierderea dreptului de cadru didactic. Abia atunci mi-am dat seama că acest om era un aventurier, un gelos intolerant şi un obsedat sexual. Atunci mi-am dat seama de ce manifesta atâta indulgenţă la notare pentru fete şi de ce îi trata pe băieţi cu atâta severitate, până la bătaia lor în faţa clasei, spre a-i umili, luându-le personalitatea în faţa acelor fete din clasă pe care le simpatiza. Dar această umbră a liceului din fericire singulară, a fost , desigur, mult prea slabă pentru a putea să întunece strălucirea instrucţiei didactice şi meritele nobile ale profesorilor de la “Nicu Gane”. Aceste merite puteau fi , în schimb, foarte uşor umbrite politic . Relev aici excluderea din cariera didactică cu multă uşurinţă, mi se pare, nu cunosc prea bine cauza excluderii de la “Nicu Gane”, a profesorului de filosofie şi ştiinţe sociale , Anastase Tahiridis. Pe acest profesor l-am cunoscut ca având o pregătire filozofică completă . Era recunoscut prin bonomie şi mult bun simţ ,era în acelaşi timp un spirit realist şi cred că orice culpabilirtăţi de comportament social şi didactic ori politic, care I s-ar fi imputat acestui eminent profesor atunci pentru eliminarea sa de la catedră, în gândirea mea rămân nejustificate. Dar Fălticeni , cu fascinantele împrejurimi şi cu condiţiile sale urbane civilizatoare a fost pentru mine, la acel timp, alături de templul înaltei instrucţii ,după cum era de aşteptat, şi locul marilor trăiri adolescentine . A fost , de asemenea, locul de infiripare şi de statornicire a unor afecţiuni şi admiraţii reciproce, locul marilor prietenii şi flamantelor iubiri. Toate aveau a se fixa în imagini vii cu puternice irizări , în tablouri nostalgice pentru tot restul vieţii. De ce? Pentru că acele trăiri intense, esenţiale se născuseră în percepţia mea ca un miracol juvenil, din fiecare raport cotidian cu mediul clasei şi profesorii liceului, cu internatul , din păcate aproape cazon la acea vreme, cu străzile şi cinematografele, cu parcul, cu lacurile, cu excursiile botanice întreprinse cu clasa la “Nada Florilor” şi la “Dumbrava minunată”, cu trenul forestier Mocăniţa” cu care călătoream întregul liceu în munţii Suhei pentru plantarea puieţilor de brazi pe acele terenuri de pe care se exploatase masa lemnoasă, apoi vizita de documentare la cetatea medievală Baia, fosta capitală a Moldovei, dansul şi taberele de vară de la Cornul Luncii, prezenţi aici pe un domeniu agricol al statului într-o campanie de recoltare a scleroţilor de Cornul secării, apoi practica tehnologică de la Staţiunea Pomicolă ,cu marele cercetător în pomicultură, inginerul Pârvan Parnia şi maistru profesor Maria Vasiliu, plantarea pomilor la plantaţiile de pomi de la Rotopăneşti , excursiile de la Humuleşti şi Mănăstirea Neamţ , concursul ansamblurilor corale din liceele fostei regiuni Suceava şi multe alte evenimente şi momente, toate înnobilate de ispita depărtărilor azure şi de farmecul frumuseţilor împrejurimilor. Aceleaşi trăiri erau amplificate cu primirile în mare fast şi răsfăţ pe care mi le făceau cele două surori Elena şi Emilia şi soţii acestora , Costel Aniculăese şi Mişu Teteman, oameni de vază şi de bază ai urbei, dar care , din păcate, amândoi plecaţi prea timpuriu dintre noi. Imi amintesc cu dreg de nelipsitele vizite la domiciliul acestora dumineca şi de câte ori mă apuca dorul de libertate şi fraternitate, ori din ultimii doi ani de liceu în care am abandonat internatul cazon ,pentru a locui şi a mă simţi ca într-un vis , la sora mea mai mică, Elena. Sunt toate acestea revelate doar câteva pasaje ale acelei perioade, ipostaze existenţiale care au avut un impact celest cu sensibil sufletul meu, pentru că toate reuşeau să mă fascineze şi să mă facă atât de mult timp fericit. Toate acestea şi multe altele, asemenea lor au constituit pentru mine , la un loc, tot atâtea momente de fascinaţie şi beatitudine, de izvorâri sentimentale , de însufleţire şi creştere spirituală. De aceea încă te rog Fălticeni: primeşte-mă în largul tău :covor îmbălsămat de roze şi roagă „Adormirea” să clopoteze tare! să afle Vesta civis de-ntoarcerea mea-n mit, iar cerul tău să-mi uite toţi anii de plecare... Revenind la condiţia oraşului din anii mei de liceu , îi port acestuia în primul rând, amintirea străzii 13 Decembrie, stradă care pornea atunci din zona autogării actuale şi ducea până la stadionul “Foresta”, stadion mutat mai târziu în strada Maior Ioan. Reţin că această stradă trecea prin mijlocul cartierului etnicilor greci .Era strada pe care o parcurgeam dumineca de unul singur sau cu colegii în drumul spre şi dinspre stadion, acolo unde echipa de fotbal “Foresta” îşi juca dumineca , de regulă o dată la două săptămâni, meciurile de campionat în divizia B. Era strada oricând în sărbătoarea gândurilor mele prin prezenţa acelor locuinţe aparţinând etnicilor greci, strada ce-mi răscolea în minte, mai ales atunci când echipa de fotbal a oraşului câştiga, toată civilizaţia antică a Greciei cu Maratonul şi deopotrivă cu Salonicul şi Olimpul . Dar forfota acestei străzi, cum şi a străzii Republicii cu atmosfera de vacarm din timpul campionatului de fotbal o receptam din plin şi în timpul târgului de “Sântilie”. Pentru că în zona aceluiaşi stadion , campionatul de fotbal ,fiind terminat, aici era organizat marele iarmaroc al Fălticenilor ,anual, de zeci de decenii. Iaremarocul se prezenta ca o mare aglomerare de magazine volante cu tot felul de produse comerciale, cu multe circuri româneşti şi din străinătate. Actorii acestora susţineau reprezentaţii de comedie şi jocuri fulgurante de flamare şi iluzionism, sub velarium. Altele reprezentau scene de vitejie- zidul morţii , pe care-l abordau temerar şi riscant, în acelaşi timp, cu motocicletele, altele dresuri de cai, de lei ,tigri ,câini şi de tot felul de animale sălbatice. Acolo te întâlneai la tot pasul cu jocurile de noroc, unde încercându-ţi şansa mai mult pierdeai decât câştigai şi birturi volante unde puteai servi mici,luaţi atunci de pe grătar ori să consumi băuturi alcoolice sau sucuri răcoritoare din fructe de pădure sau din fructe tropicale. Tot aici puteai asista şi la scene penibile, de altercaţii între feciorii din fire bătăuşi ,sub influenţa alcoolului, nu de puţine ori cu urmări tragice. Se pare că totul era conceput ca să se întâmple într-un mod ritualic şi cu excentricităţi comportamentale carnavalice. Iarmarocul le oferea adolescenţilor îndrăgostiţi - elevi ce mergeau în vacanţa de vară la familiile lor în mediul rural acel fericit prilej de a se revedea cu ocazia iarmarocului în mijlocul vacanţei de vară , sau un bun prilej de a se cunoaşte aici tinerii şi infiripa noi prietenii. Acest eveniment citadin tradiţional cu elemente virgilice se sublima istoric, alături de alte atâtea evenimente culturale fălticenene în cugetul şi sufletul meu tot mai animat, tot mai înflăcărat de cultul unui naţionalism local şi de a cărui slavă în lumina Unirii aveam să fiu pentru toată viaţa cuprins. Acesta îşi avea sorgintea în spiritul profund unionist al Fălticenilor. Trebuie cunoscut faptul că acest oraş s-a aprins spiritual ca una din flăcările cele mai vii ale Unirii de la 1859. Incandescenţa acestei flăcări unioniste a devenit populară în familia noastră, fiind preluată cu aceeaşi intensitate de la generaţiile anterioare prin grija şi graţia mamei. Tot mama avea să-mi trezească admiraţia pentru trecutul de aur al Societăţii culturale “Nicolae Stoleriu”, societate în care activase cu un mare renume fratele ei şi unchiul meu Pascu Condor . Acesta deşi era profesor la Storojeneţ, lângă Cernăuţi, nu înceta de a se întoarce de acolo şi de a fi în centrul evenimentelor culturale, de a da strălucire a acelei societăţii culturale, în structura şi cu obiectivele naţionale ale renumitei Asociaţiuni pentru Cultura şi Literatura Poporului Român ASTRA care se constituise , de la 1861, şi funcţiona în Ardeal, alături de străluciţii învăţători şi profesori din Boroaia, Vasile Tomegea, Nicolae Papuc, prietenul lui de nedespărţit şi profesorul meu de istorie de la gimnaziu , Toader Monoranu ş.a. Dar unchiul meu Pascu Condor a avut neşansa plecării grăbite dintre toţi cei dragi lui, la vârsta de numai 27 de ani, cum şi alte două surori ale lui şi ale mamei, ambele fiinţe deosebit de frumoase, ajunse învăţătoare, spre a lăsa multe din lucrările lor spiritual- culturale abia începute în grija mamei mele, Ilinca, sora mai mică. Mama urmase cursurile liceului pension „Regina Maria” din Târgul Neamţ ,dar pe care nu a ajuns să-l termine, fiind retrasă de bunicii mei , cu toată opoziţia conducerii liceului de a fi retrasă, fiind prima premiantă a liceului, onsiderând că moartea fraţilor ei mai mari se datora în principal , învăţăturii, iar ea rămăsă tebuia să moştenească zestrea părintească, o mentalitate determinată de marea tragedie a familiei ,care îşi dăduse la şcoli 6 copii din cei şapte şi din care 5 murise ,,. Spun acest lucru deoarece casa noastră din Suseni, care găzduise şi şcoala satului, până în anul 1949, graţie mamei, un spirit sociabil, inteligent şi bonom, a fost mult timp înainte de război şi după război, locul fericit de întâlnire al multor intelectuali din cadrul Societăţii “Nicolae Stoleriu”. Iar mama mea, Ilinca Apetroae, ea însăşi un spirit nobil , o productivă şi profundă poetă, aşa cum reuşise să o remarce redactorul Obreja în revista literară “Cronica”, în numărul 35(1074) din 29 august 1986, articol în care era vorba de fratele meu mai mic, inginerul –pictor Constantin ( Titi ) ,despre care am mai vorbit, se prezenta tot timpul ca o mare amfitrioană, o Cybelă în templul cultural şi spiritual al Susenilor, , cetatea de cultură , fiind casa noastră de la acea vreme. Ea, însăşi iniţia şi organiza întâlnirile. Şi pentru a vorbi tot de mama mea, această extraordinară fiinţă spirituală, apreciată de toată intelectualitatea din aceste locuri şi de la acea vreme, fiind interesată de emanciparea spiritual-educativă şi culturală a Susenilor ,pe lângă faptul că a adăpostit şi administrat şcoala satului în casa noastră, până în anul 1949, îndeplinind şi funcţia de secretar al şcolii şi chiar de invăţător suplinitor, atunci când din anumite motive posturile didactice deveneau vacante, până la ocuparea acestora cu alte cadre didactice, pe lângă faptul că a avut 8 copii pe care trebuia să-I crească , să le asigure învăţătură şi tot ce le trebuia, s-a înţeles cu tata să doneze la Ministerul Învăţământului din proprietatea familiei cca 1500 mp teren intravilan la stradă , în centrul satului pentru un sediu nou de scoală şi să participe în principal cu materiale şi cu munca familiei, atât tata cât şi fraţii mai mari la construcţia şcolii. Întreaga mea familie, în care intrase şi bunica mea dinspre mamă, Zamfira Condur, a participat cu procurarea materialelor de construcţie şi bani pentru edificarea unui local impunător de şcoală în satul Suseni ,la acea vreme, . Dar şi după finalizarea noii şcoli , în anul 1951, casa noastră a rămas deschisă pentru toate cadrele didactice ale şcolii. Pe acestea mama le îndruma cum să introducă în instrucţia copiilor morala creştină , cum să se comporte cu oamenii satului şi chiar le asigura masă şi găzduire permanentă sau pe anumite perioade, până târziu, încoace., până prin anul 1969, când eu îmi terminam facultatea. Sora mea mai mare, Maria Ioniţă , profesor de biologie, cu gradul de profesor emerit , în memoriile sale , o caracterizează pe mama ca fiind „ Ilinca Apetroaie, fiica lui Gheorghe şi Zamfira Condur, al optălea copil, dintre: Ion, Toader, Pascu, Maria, Nicolae, Ioana, Ilinca, şi ,în sfârşit, mama ,Elena-Ilinca. Ion era dascăl, Toader era brigader silvic, Pascu învăţător-profesor, Maria şi Ioana , învăţătoare. Mama a invăţat trei clase la liceul „Regina Maria” din Tg. Neamţ. A fost un element eminent în liceu şi conducerea liceului au opus o mare rezistenţă când părinţii ei au retras-o din liceu. A fost retrasă prin faptul că i-au murit fraţii de tineri, de boli incurabile la acea vreme( tuberculoză, angină...), rămânând moştenitoare în casa părintească. A mea mamă a fost : mare gospodină, bună educatoare..., înţelepciunea locului, poetă populară, cunoscătoare profundă a dogmelor religioase,, compunând şi rugăciuni, privighetoarea satului - cânta minunat de frumos , mult admirată de cei din jur ,lucrând cusături şi ţesături de artă” . Noi copiii eram bucuroşi de mulţimea copiilor care învăţau în casa noastră şi dintre învăţătorii care au predat copiilor în casa noastră îmi amintesc numai de învăţătorii Puşcaşu , el de loc din părţile Ardealului, care deveniseră şi naşii de botez al fratelui meu cel mai mic,Titi( Constantin), şi de domnişoara Danilescu, care mă avea în grijă ,să nu merg prin ploaie şi încă o aud şi acum cum striga la mine, spunându-mi : „ Jojica treci în odaia că te-apucă ploaia”. Tot mama, o creştină ce-şi dăruise viaţa credinţei în Isus, mai ales în anii din urmă ai vieţii, după vizitele efectuate împreună cu tata la majoritatea mănăstirilor şi bisericilor mai importante din ţară, şi rămasă, după tata din anul 1985, dar, desigur, înţeleasă cu el şi cu spiritul lui omenos, aşa după cum le-a dictat providenţa de a lăsa ceva veşniciei , o lucrare de nemurire din existenţa lor,era frământată de mai mulţi ani de dorinţa de a se edifica un lăcaş bisericesc pe pământul strămoşesc al familiei noastre. Condiţiile s-au ivit în anul 1991 prin reconstituirea proprietăţii funciare a familiei noastre , care ajungea spre 20 de hectare. In anul 1994, ea avea să doneze, bineînţeles împreună cu noi copiii care aveam fiecare dreptul de moştenire după tatăl nostru decedat, la Episcopia Suceava , Protopopiatul Fălticeni o suprafaţă apreciabilă, de 7000 mp teren intravilan , la stradă ,în centrul satului pentru construirea unei biserici. Mama ne vorbea încă din anul 1990 despre dorinţa sa de a se edifica o biserică de unitate creştină, fără deosebire între religii, acesta era conceptul ei la acea vreme, anticipând mesajul ecleziastic de unitate creştină relevat mult mai târziu de clericii ortodocşi, catolici şi de alţi ecleziaşti. Dar nu a rămas numai la stadiul de dorinţă,şi a trecut la fapte. I le impunea spiritul său de existenţă în eternitateă. A insistat pe lângă fiica ei, sora mea mai mare, Maria Ioniţă, la fratele meu mai mare, colonelul Vasile Apetroae şi la cele două surori din Fălticeni, Elena şi Emilia pentru a se ocupa ,cu responsabilităţi precise, de elaborarea proiectului de arhitectură şi de construcţie al bisericii, pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie şi pentru organizarea şantierului şi începerea construcţiei . Prin intervenţiile sorei mele mai mari şi a celorlalţi fraţi la Episcopia Sucevei şi la instituţiile administrative ale judeţului Suceava s-a obţinut oficial dreptul de constituire a parohiei ortodoxe , s-a realizat documentaţia de arhitectură şi devizul lucrărilor de construcţie a bisericii, s-a obţinut autorizaţia de construcţie .Era prin anul 1995 când toate formalităţile pentru construcţia bisericii, fiind obţinute, episcopia Sucevei a sfinţit locul de clădire a bisericii, eveniment la care a participat multă lume şi mama care, bolnavă fiind, la venerabila vârstă de 83 de ani, a urmărit de pe scaunul unui autoturism tras la locul slujbei de sfinţire, cu multă satisfacţie evenimentul. Imediat după sfinţire a urmat construcţia fundaţiei bisericii la care mama şi-a adus o majoră contribuţie financiară. De aici încolo, construcţia avea să fie trecută în seama Consiliului parohial al bisericii din care făcea parte sora mea mai mare, Maria , cu calitatea de preşedinte al Consiliului , soţul său, profesorul Ioan Ioniţă, pădurarul Baltag ,cel care şi-a adus o deosebită contribuţie la înălţarea unui lăcaş bisericesc de o rară frumuseţe, Anatolie Popoviciu, Gheorghe Filipoaia ş.a. . Aceştia aveau să aibă cel mai mare cuvânt de spus şi să-şi aducă cea mai mare contribuţie la desăvârşirea lăcaşului. Dar la construcţia bisericii avea să participe cu multă râvnă practic tot satul care, dacă la început nu manifesta interes pe motivul că se putea folosi foarte bine biserica din centrul satului -Moişa , fiind relativ aproape, iar un nou lăcaş presupunea eforturi.financiare.însemnate.
Când au văzut că totuşi biserica începe să prindă contur , relevându-şi monumentalitatea, s-au adunat strâns în jurul Consiliului parohial, tot satul, ajungând într-un timp foarte scurt să înalţe aici un adevărat templu de spiritualitate creştin-ortodoxă în nordul Moldovei. . Cînd mama avea a se stinge, tot cu gândul de a vedea cu ochii ei terminată biserica, deşi aceasta ajunse numai la roşu, şi încă neterminat acoperişul , pentru lucrarea sa cristică, dumnezeiască, slujba de înmormântare s-a desfăşurat în biserica aflată în plină construcţie, o măreţie a divinităţii în lumină cristică, pe un loc sfânt deschis la frumuseţe, slavă şi preamărire, pe un pământ strămoşesc, iar rămăşiţele pământeşti ale mamei, în semnul de onoare adusă vredniciei ei ca prim ctitor , aveau să fie înhumate prin grija Mitropoliei Moldovei şi Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor , la 20 mai 1998 ,în partea de răsărit a altarului acestei impunătoare şi cu adevărat unice biserici prin eleganta-i arhitectură în această parte a Ţării de Sus. Şi eu, legat de toate acestea şi de toate locurile mele natale voi spune că de Stânişoara şi Bucovina, port sufletul, fiorul,,, Maternă, Boroaia , vis fericit şi împlinit pe zare m cea mai iubită floarem îmi înţelege dorul... Să o revăd senin m azurul să i-l cânt şi s-o admir,mireasa noilor culori îmi râde de copil.....Şi de aceea, şa voi rai vieţii mele, oricând voi reveni, să rup plaiul de cer şi să-mi ascult izvorul... Lăsând cu greu, Susenii şi revenind la Fălticenii din timpul anilor mei de liceu, pe atunci un târg cu veleităţi comerciale, graţie evreilor care deţineau o apreciabilă pondere în structura demografică a oraşului, pentru mine nu era decât o cetate templu al misterelor spirituale, dar care avea să cunoască în jurul anilor 1980-1089 o renaştere economică şi o înflorire socială grandioasă, Oraşul a fost ridicat în tot această perioadă la rangul de municipiu. Căpătase o înfăţişare urbană distinsă. Excela prin curăţenie, prin arhitectura inedită a noilor construcţii şi printr-o fascinantă peisagistică. Devenise polisul modern, cu construcţii înalte şi pieţe largi, un oraş al rozelor, o cetate templu înfipt în imperiul livezilor , cu mii de candelabre roditoare în acel templu de rod care nu era altul decât Staţiunea de cercetare şi producţie pomicolă Tâmpeşti,cu marele plantaţii de măr înconjurate sau întretăiate de salbele de lacuri de agrement şi piscicole de pe Şomuzul Mare al căror luciu se învălura ades la orice boare, şi unde puteai asculta concerte nesfârşite din strunele miilor de valuri şi admira pe împânzirea lacurilor, zeci de cârduri de înotătoare sălbatice, izvorând în puhoaie dintr-o vegetaţie luxuriantă pe cerul azuriu, de o privelişte încântătoare. Dar cu toate acestea, entitatea Fălticenilor, de cetate de seamă a spiritului cultural moldav, devenită naţională, avea să se desăvârşească cu timpul, după cum era şi de aşteptat, ca una dintre cele mai înalte , mai solare vârfuri ale culturii şi ştiinţei româneşti. Aceasta se fundase şi se înălţase în cea mai mai mare parte pe şcoala ei aleasă şi pe tradiţiile de civilizaţie cultural – spirituală ale oraşului cu reverberaţiile acelei „Civitas moldaveniensis”, o aşezare recunoscută de istoria Europei cu numele de Baia, ca cel mai mare oraş de la răsărit de Carpaţi, până la 1467, la numai câţiva kilometri în apus-miazăzi de Fălticeni, astăzi eclipsată de aşezarea Fălticenilor şi rămasă doar ca o simplă aşezare. De remarcat că spiritul civilizator al acelei vechi aşezări, cândva capitală a cnezatului şi apoi a voivodatului Moldovei, acesta avea să translateze şi să se rezidească cu rapiditate , în ultimele două veacuri pe o altă paleolitică vatră, ca o nouă şi trainică cetate . Această re înnoită cetate nu era alta decât Fălticenii, un templu de frumuseţi naturale şi spirituale ale cărei portaluri erau însorite de spiritul cultural al corifeilor ei , coloane verticale de spirit civilizator, pleiada de titani ai ştiinţei şi culturii, în număr, în înălţime şi în strălucire ca niciunde în lume, pe care avea a se sprijini bolta azură a acestui fascinant fort cultural naţional .Ei , prin operele lor izvodite din plămădiri ancestrale , din cunoaşterea modernităţii culturale naţionale şi europene şi din mit aveau să ajungă coloane de rezistenţă ale culturii ştiinţei şi spiritualităţii naţionale perene Prin ei, cetatea Fălticenilor a devenit ,prin excelenţă, spirituală şi culturală, prin ei a căpătat dimensiuni celeste, a devenit inexpugnabilă. De aceea , la Fălticeni, cerului lui demiurgic şi stelelor lui strălucitoare, sacre, îi stau deschise în chip sărbătoresc porţile veşniciei sale spirituale , pentru a recepta şi a se nutri numai de aici , de la Fălticeni cu spiritul unei vieţi pure , providenţiale, celeste. De aceea, strălucirea de templu , a fost dată de fiecare dintre ei, titanii săi spirituali, pilonii mari ai constelaţiei artelor, culturii şi ştiinţei româneşti , emerşi din rădăcini apoteotice sau crescuţi până la cer , la şcoala cea mare a Fălticenilor , cu irizări naţionale sau în alte colţuri de lume copleşite de lumina productelor lor de cultură şi ştiinţă românească, cu reverberaţii universale. Dintre aceştia, cu graţia şi veneraţia, cuvenite, voi aminti pe scriitorii Nicu Gane, Matei Milu, Nicolae Istrati, Nicolae Beldiceanu, Ion Creangă, Ion Dragoslav, Mihai Sadoveanu, Vasile Savel, Horea Lovinescu, Vasile Lovinescu, Aurel George Stino, Virgil Tempeanu, Nicolae Labiş, Nicolae Jianu, Mihai Şerban, Grigore Ilisei, şi pe Elena Ştefoi, consăteană şi nepoată a mea , de pe mamă, pe scriitorii şi criticii şi istoricii literari Mihai Gafiţa, Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu, pe folcloriştii Arthur Gorovei,Mihai Lupescu, Serafim Ionesci, George Popa, Alexandru Vasiliu- Tătăraşi, Gheorghe Fira, Gheorghe T. Kirileanu, pe actorii Matei Millo, Jules Cazaban, Grigore Vasiliu Birlic, Alexandru Arşinel, , pe sculptorii Ion Irimescu şi Vasile Vasiliu Folti, pe artistul bariton Alexandru Alger , pe muzicienii Valentin şi Ştefan Gheorghiu, pe muzicologii Constantin Brăiloiu şi George Adamache, pe pictorii Aurel Băeşu, Ştefan Şoldănescu, Dimitrie Hârlescu, Mihai Cămăruţ, Dimitrie Loghin, pe profesorul muzeograf Vasile Ciurea, pe istoricul Ştefan S. Gorovei, pe oamenii de ştiinţă, academicienii Dimitrie Leonida, Mihai Băcescu, Petre Jitaru, Nicolae Grigoraş, Constantin V. Urechia şi Constantin Ciopraga. Şi acum, pentru a reveni la Fălticeni, plecând şi din satul natal, pentru a respira din atmosfera densă de spiritualitate şi de cultură a zonei, mă simt obligat a trece numaidecât pe la Râşca şi Baia , localităţi istorice situate numai la câţiva kilometri de satul natal, la partea de nord a acestuia. Râşca îmi va spune de ctitoria lui Petru Rareş, o mănăstire de călugări bine organizată şi cu mari domenii mănăstireşti, aşezată într-un peisaj fascinant cu păduri de molid imense şi cu iazurile din apropierea mănăstirii pe lângă care treceam cu mama aproape în fiecare duminecă a vacanţelor de vară, pentru a participa la slujbele oficiate în biserica mare sau în paraclisierul mănăstirii. De fiecare dată treceam şi pe lângă monumentul eroilor ridicat într-un intrând de pădure ,pe locul unde se dase lupte grele în al doilea război mondial. Ne apropiam cu pioşenie de monument şi omagiam gloria românilor. Şi nu întâmplător mama peste ani avea să contribuie financiar şi să urmărească de aproape refacerea acestui monument. Mai mult a ridicat , vizavi de şcoala satului , pe pământul străbun , nu departe de biserica nouă de care am vorbit, o cruce de beton înaltă , pe care să fie înscrise numele eroilor satului căzuţi în luptă în cele două războaie mondiale. Revenind la mănăstirea Râşca, copil fiind, am reţinut de la mama , prima dată0 că în clopotniţa acestei mănăstiri , situată la intrarea în incinta mănăstirii, pe sub care intram totdeauna în incinta mănăstirii , într-o chilie mică, a stat şi a scris cea mai mare parte din opera istorică, politică şi literară, în perioada în care a fost surghinit marele om politic al ţării Moldovei, Mihail Kogălniceanu. Slujbele le ascultam cu evlavie, dar şi cu destul neastâmpăr. Până la mănăstire , de acasă erau mai mult de 5 km şi când ajungeam la mănăstire eram deja obosit. În timpul slujbei mă uitam la cupolă şi la lumânările din policandru şi mă gândeam că sunt prea puţine stele în policandru şi de ce stelele din policandru nu erau puse pe bolta bisericii, boltă pe care o cosideram ca un cer în miniatură. Revenind de la împrejurimi la Fălticeni, la anii de liceu petrecuţi de mine în el, voi releva temperamentul meu melancolic, al unui visător construit mai mult pe zestrea genetică a mamei, pe o matrice ce nu avea a mă schimba prea mult în perioada adolescenţei, a colectivităţii de la “Nicu Gane”. Rămăsesem aceeaşi fiinţă emotivă şi retrasă, într-o platitudine a aşteptărilor, inclusiv în iubire , dar cu înclinaţie spre visare şi creaţie. Eram un romantic, dar cu personalitatea bine conturată şi cu povara unui iz de superioritate, uneori motivate, manifest în cel puţin prima parte a vieţii. Îmi amintesc, în context, participarea mea la un concurs de croos organizat la Fălticeni între liceele şi şcolile tehnice din oraş, concurs în care am reuşit să ocup primul loc. Acest succes mi-a creat o încredere deosebită în posibilităţile mele fizice ,pe care până atunci le minimalizam, mai ales că performanţele mele la orele de educaţie fizică nu erau excelente. Succesul acesta, cred că eram în clasa a IX-a , m-a identificat ,cel puţin pentru o perioadă, fără a conştientiza aspectul , ca o veritabilă vedetă a liceului. Căpătasem ad-hoc un interes şi admiraţie din partea mai multor eleve ale liceului din anul meu , dar şi din anii mai mici şi mai mari. Trecând la capitolul erotic , al adolescenţei adonice, îmi amintesc de admiraţia pentru mine avută de o elevă din clasa a X-a , Mariana R. Admiraţia declanşată în urma succesului meu sportiv avea să devină reciprocă şi statornică pe tot restul anilor de liceu. Dar eu nu-mi doream prieteniile şi iubirile pure din serile primăverilor fălticenene. Numai acestea îmi înfloreau parfumate , gândurile stelare, când astrele le priveam împreună seara până târziu în parcul oraşului, atât de viu revărsate în cerul sufletului meu şi atât de legănate în abis de arca multor prietenii efemere, dar mult mai productive creator decât cele statornice, prelungi. Urbe de dor şi suflet: rai pe pământ moldav- în rostul tău, acelaşi: grădina mea de flori, mai porţi iubiri ascunse, surâs nostalgic, grav, pe-alei de amintire, parfumuri şi culor... Admiratoarelor şi prietenelor mele reţinute din liceu, fără a le nominaliza şi cărora m-am dăruit sentimental , cu multă adorare, le voi întreba pe fiecare: -Îţi aminteşti? Era cumplită iarna prin munţii din zăpezile-aşternute pe alei, când două inimi se înflăcărau cu privirea şi-ardeau necontenit în ale dragopstei văpăi.... Şi aşteptam să vină primăvara.. Chiar mă vedeam de multe ori în vis, cum la havuz în parc, în seri îţi scuturam tot cerul şi-ţi presăram în păr flori albe, de cais!.. Şi tu, Fălticeni, la lumea de atunci îmi ceri întoarcerea în mit, al vieţii labirint să-mi umpli de seva tinereţii, de braţul zorilor purtatm îţi intru-n tinerit cu soarele Moldovei, pe porţile cetăţii... Nu pot uita nici admiraţiile reciproce dintre cei doi creatori de poezie ai liceului, cea statoprnicită între mine, un “senior” al poeziei erotice şi Zenovia Apostol, din acelaşi an dar de la secţia umană a liceului, care deşi începuse să creeze poezie mult în urma mea , a ajuns să mă depăşească prin talent, perseverenţă şi modernitatea stilului. Nu ştiu pe ce tărâm intelectual a avut să ardă flacăra poetică a acestei sensibile fiinţe, sau dacă de timpuriu s-a stins. Ştiu doar că Zenovia Apostol îmi consultase o parte din scrierile mele şi îmi dedicase la data de 14.10.1963 ,un poem de lung metraj, bine scris, poem care ar putea fi găsit şi astăzi în arhiva mea, în original, dacă l-aşi căuta mai bine şi a-şi recita câteva strofe : - „Eu te felicit!.. Drumul ales, de a scrie versuri este greu.. dar dacă rodul l-ai cules, e-ndemn de a-l călători mereu... Am observat că-ţi place mult, în versuri să-ţi exprimi ideea şi-al sentimentelor tumult, aşa cum îţi dictează vrerea...de optimism sunt ele pline, respectă rima şi măsura; imaginile-s prinse bine, şi-n ele cânţi mereu natura.. E bine însă să – l aşezi pe om în cadrul minunat...Îi va sta bine!.. O să vezi:: Acesta e modestu-mi sfat..Că te-am citit, îţi spun să ştii, tu ai talent , compui frumos.!. la un cenaclu să te-n scrii şi-ţi va aduce mult folos.. Eu îţi urez deplin succes şi rezultate uimitoare pe drumul care l-ai ales , destin de glorii viitoare!... Este poemul prin care poeta îmi elogia creaţia şi înclinaţiile pentru literatură, dar şi prin care încerca, în câteva strofe şi o critică constructivă asupra creaţiei mele, asupra unor inoportunităţi , considerate de ea în versificaţie şi în poetica creaţiei. Tot din planul domeniului literar al anilor de liceu îmi apare uneori şi imaginea acelui care avea să devină peste ani unul dintre cei mai distinşi scriitori contemporani ai Moldovei şi nu numai ai ei. Este vorba de colegul meu de liceu, mai mare de ani, Grigore Ilisei. Îmi amintesc că în compania câtorva liceeni din anii mai mari ,în toamna anului 1960, când eu eram abia în primul an, printre care mi-l amintesc pe Grigore Ilisei, cel care avea să devină un cunoscut jurnalist şi scriitor al Iaşului, al Moldovei şi al ţării intra în incinta liceului Nicolae Labiş, prin partea dinspre amfiteatru ,ca să-şi revadă şcoala în care învăţase, primii doi ani ,întrecându-se la învăţătură cu Gheorghiţă Bârleanu , cel care nu era altul decât fratele lui Nuţa Bârleanu din Boroaia , soţia lui Nicuşor Apetroae, unul din fraţii mei mai mari, şi care avea să devină medic primar militar , director comandant al spitalului militar din Cluj. M-am petrecut cu poetul şi cu cei din grupul lui şi unul dintre ei, cred că era chiar Grigore Ilisei, şi care cred că ştia ceva despre preocupările mele literare, se uita mai deosebit la mine, înţelegfând că ar fi dorit să-mi facă cunoştinţă cu Labiş, dar a renunţat, în rapiditatea cu care se urcau acum pe scările de la intrare, iar eu nu realizasem valoarea istorică momentului. Regret şi astăzi că am irosit acea ocazie unică de a-l cunoaşte pe Labiş, viaţa curmându - i-se atât de fulgerător. Vorbind de acesta , cu toate că nu am avut contacte literare biunivoce în anii liceului şi nici după aceea, totuşi m-am bucurat de succesul lui, urmărindu-I cu mult interes şi satisfacţie evoluţia scriitoricească. Personal consider scriitura lui Grigore Ilisei un pilon al creaţiei şi culturii fălticenene şi , de ce nu, al literaturii naţionale. Spun acest lucru, considerând că pe fundamentul creaţiei ilisiene îşi vor putea aşeza în siguranţă operele noile generaţii de scriitori ale Fălticenilor, ridicând salbe de temple celeste în raiul cel cuvântător al cetăţii şi tot atâtea panteoane de cultură.
Desigur, revenind tot la anii de liceu şi la mediul educaţional al Liceului “Nicu Gane” din acea perioadă, memoria continuă să-mi păstreze şi să-mi aducă în prim plan nealterate imaginile unor colegi de clasă, colegi de an şi colegi din ceilalţi ani , care au reuşit să se distingă prin înaltele lor calităţi intelectuale şi morale , mult admirate de mine. Pe unii dintre ei I-am avut prieteni, pe alţii , . Voi aminti cu bucurie şi în primul rând prietenia statoernicită între mine şi colegul Vasile Drăgoi, un bun matematician, astăzi un ilustru inginer mecanic. Apoi consideraţiile extrem de pozitive pentru colegii Nicolae Sturzu, astăzi profesor de literatura română la liceul “Nicu Gane”, recunoscut pentru strălucitul său profesionalism didactic şi pentru calitatea sa de istori şi critic literar , cât şi pentru activitatea fructuoasă de redactor şef al revistei literare “Interferenţe”, apoi colegul Paul Dascălu, profesor de literatura română, director la “Casa cărţii” din Fălticeni, colegul Alexandru Muraru, profesor de matematică la Tg. Neamţ, coleg şi în clasele V-VII la şcoa colegul Mihai Spânu, profesor de literatura romănă şi redactor la Radio Iaşi, Valentin Boicu, coleg în clasele V-VII, la Boroaia , fiul profesorului meu de matematică, coleg la liceul Nicu Gane, devenit inginer electromecanic, Mihai Acatrinei, coleg în clasele I-IV în satul natal Suseni, apoi coleg la gimnaziul din Boroaia , în clasele V-VII, şi coleg de liceu la Nicu Gane, a urmat facultatea de fizică din Iaşi şi a devenit profesor de fizică, practicând cariera sa didactică la liceul din Boroaia şi la clasele V-IX . De asemenea îl reţin cu simpatie şi l-am apreciat pentru modestia sa pe colegul Laurean Ilioaia, fiul directorului meu de liceu , prof. Constantin Ilioaia , devenit un strălucit profesor de fizică şi un om de aleasă cultură .Îmi mai amintesc de colegul Paul Dascălu, profesor de literatură, directorul Casei Cărţilor din Fălticeni,, de colegul Andrei Ursu, devenit inginer metalurgist, de Gheorghe Macarie , profesor filolog , de Paul Dithardt, şeful de promoţie, devenit inginer electronist la Săvineşti ş.a.. Cu foarte puţini dintre ei mi-a fost dat să mă reîntâlnesc dar, indirect, am aflat despre succesele lor pe tărâmul profesional şi social, pentru mine, tot atâtea nobile motive de mândrie şi de încântare... Vorbind de Fălticeni, după perioada liceului, oraşul aveam să-l revăd tot mai rar şi să stau tot mai puţin timp în el şi atunci numai datorită vizetelor pe care le făceam anual surorelor mele din Fălticeni şi în drumul spre satul natal, Suseii Boroaiei. Am avut ,totuşi fericirea de a-mi oficia aici la Fălticeni, cununia civilă, la 2 octombrie 1969, dar nu la biserică ci în casa surorei mele Lenuţa preotul Mişu Beraru, vărul meu primar dinspre tată. Fiinţa cu care îmi legam atunci viaţa nu era alta decât Nuţa Seuchea din Sibiu, distinsa şi buna mea colegă de facultate din primii doi ani de la Iaşi m următorii trei ani de facultate, aceasta ,urmându-i la Bucureşti. În Fălticeni, în strada Broşteni, aveam să sărbătorim evenimentul nunţial,o primă uvertură a imnului de triumf la simfonia lungă a vieţii din care au răsărit patru băieţi, patru vlăstare viguroase dintr-o rădăcină moldo-ardeleană, devenite trunchiuri robuste cu înălţimi şi valenţe intelectuale. De fapt în imobilul în care am oficiat cununia religioasă am ţinut şi nunta. În acelaşi imobil locuisem pe perioada ultimilor doi ani de liceu în condiţii deosebite, demn de invidiat de colegii de liceu care locuiau la internatul liceului , în condiţii austere şi cu un regim pedagogic apropiat de regimul de cazarmă... Conştient de abuzul unor reveniri , în principal la anii mei de liceu de la Fălticeni, şi aceasta pentru a actualiza memoria ultimelor zile de elev , de la începutul verii anului 1964, îmi voi îngădui a conecta în această prezentare alte două întâmplări absolut ne dorite şi considerate ca accidente stupide pentru întreaga mea perioadă din viaţă petrecută în Fălticeni. Una a fost generată de atitudinea mea de nedesconpirare a atitudinii de bravare a doi dintre colegii mei, pe care acum nu mi-i mai amintesc ca persoane, care blocase , în una din ultimile zile de curs, holul de trecere a profesorilor la clasele situate la etajul II al aripei nordice a clădirii mari a liceului.Pentru acea blocare a trecerii ei au folosit uşa de la clasa noastră pe care o scosese din balamale şi o aşezase cu lungimea ei transversal pe culuar, Avea doi metri lungime şi se potrivise de minune cu lăţimea holului. Parcă era de acolo. S-a făcut multă vâlvă de către profesori în caz. Nu-i vorbă că dacă voiai să urci la acel etaj puteai a-l accesa folosind scările din aripa cea laltă , dar mai depărtată de cancelaria de la care veneau profesorii. Şi din cauză că noi ne-am solidarizat cu făptaşii şi nu i-am divulgat , chiar prin purtarea noastră pe la poliţia oraşului, regretatul profesor Baldazar, directorul de atunci al liceului a obţinut sancţiunea tuturor colegilor mei , acum absolvenţi, cu tunderea „zero”. Aceasta era considerată atunci , pentru băieţi o mare pedeapsă, ultima înainte de exmatriculare. Acum tunsul zero este o modă şi o laudă. Sentinţa fusese investită de director cu putere de lege şi executată fără rabat , în asistenţa pedagogilor liceului, o bucurie pentru frizerii oraşului care se procopsise şi ei cu un ban. Executarea acestei sentinţe în masa colegilor mei se poate constata din pozele noastre din tabloul de promoţie al generaţiei 1960-1960, la clasa a XI C, unde am apărut în poze tunşi, spre deosebire de colegii din celelalte două clase paralele ,care aveau frezele mari şi aranjate. A doua întâmplare, şi mai stupidă, avea loc chiar în poarta de la intrarea în curtea locuinţei surorei mele Lenuţa,din strada Broşteni . Era în primele zile de pregătire a mea pentru examenele de bacalaureat când ,sincer să fiu , aveam emoţii, dar şi un mare chef de studiu. Despre ce a fost vorba!? O ceată de adolescenţi vagabonzi, fără preocupări majore , adunată în strada Broşteni , proveniţi din această stradă şi din străzile învecinate , se adunau frecvent în spaţiul mai larg creat în spatele locuinţei surorei mele şi tunau, nu alta, cu aşa frecvenţă şi putere , cu o minge de fotbal în zidul din spate al casei, de se cutremura întreaga locuinţă. Sora şi cumnatul erau la serviciu, iar eu învăţam la primul examen de bacalaureat pe care trebuia să-l susţin în următoarele zile. Eram deranjat într-u totul. Nu m-am putut stăpâni şi am ieşit în poarta curţii şi i-am rugat cu multă amabilitate, să înceteze cu loviturile în zid, explicându-le situaţia mea, că am examine şi nu pot învăţa. Atunci, unul dintre ei, mai agresiv decât toţi ceilalţi şi care de mai multe ori încercase să se ia pe stradă de mine şi nu-i creasem motive, acum îşi găsea momentul. A scos un bolovan mare, cât putea să-l manevreze, din caldarâmul străzii şi mi l-a aruncat fulgerător , în capul meu, între arcade. Am căutat să mă spijin de poartă , dar am căzut în acelaşi timp în spatele porţii şi mi-am pierdut conştiinţa. Făptaşul fugise ,iar mulţi dintre acei vagabonzi vociferau şi se bucurau de cele întâmplate . Acea hărmălaie a fost salvatoare pentru mine că a fost auzită de vecina sorei mele, doamna Onisie, care fiind soră medicală cu stat profesional vechi,a realizat să acţioneze repede , şi să toarne urgent peste mine o găleată cu apă rece. Mi-a revenit circulaţia sângelui şi conştiinţa. Mă trezisem şi parcă veneam de pe altă lume, neputând realiza ce s-a întâmplat cu mine. Eram , totuşi, ca pierdut şi doamna mă ridicase şi mă luase, sprijinindu-mă de ea , transportându-mă cu greu în casă . Aveam o parte de faţă însângerată, iar globii oculari , arcadele şi fruntea , tumefiate. Între timp, venind sora Lenuţa şi cumnatul Costel Niculăiasa acasă , de la serviciu m speriaţi de cum arătam şi reuşind a le arăta de cele întâmplate, m-au urcat într-o maşină şi m-au dus, în halul de nedescris, la spital ,unde m-au dezinfectat şi pansat sumar şi apoi la poliţie, pentru relatarea cazului. Poliţia din strada Beldiceanu, avea cunoştinţă decât era de periculoasă acea bandă de huligani, afirmând că a mai avut probleme serioase cu acea bandă, dar aveau o reacţie neputiincioasă la situaţie. Nu am putut obţine nimic de la ei ,în vederea pedepsirii sau punerii în vedere răspundrerea făptaşului. ealizat că evitau o investigaţie asupra acelei fapte criminale, şi că evenimentul îl trecuse, probabil ca şi multe altele, fără o implicare ,la cele fără importanţă. Mi-am dat seama ,încă de atunci că poliţia nu era decât constatatoare şi nu interventivă, şi din partea ei putea să fii oricând într-o situaţie de pericol, ea nu se implica. Am învăţat, de atunci , ca în viaţă să încerc să evit personal orice pericol, neavând nici-o încredere a unui ajutor din partea organelor comunitare de ordine. Ca să reiau firul întâmplării, mi-am revenit destul de greu din starea fizică şi psihică în care eram , dar am reuşit totuşi să mă prezint la examene, speriind colegii şi profesorii din comisie, cu fruntea mea, orbitele şi faţa tumefiate, că de tunsoarea „zero” nu se mai punea problema. Îmi amintesc că arătam ca o monstruoasă sperietoare pentru colegi, dar mai ales pentru acei profesori examinatori care erau veniţi de la alte licee şi nu-mi cunoşteau adevărata mea înfăţişare m dar nici cauza desfigurării mele. Şi , toptuşi, acea stupidă întâmplare, care putea avea o urmare fatală, şi însăşi lovitura primită , dar mai ales refuzul poliţiei de a lua o măsură asupra huliganului, măcar să-l identifice şi să-i pună în vedere pericolul şi urmările faptei dsale, mă marcase psihic...Şi mă minunez şi astăzi de ce am putut face! ? ,, După ce am luat bacalaureatul, destul de greu şi cu note destul de mici, care nu prea reflectau bagajul meu de cunoştinţe , am luat măsurile care trebuia să le ia poliţia asupra huliganului, şi chiar foarte aspre. L-am urmărit pe huligan din uşa casei şi l-am surprins într-un moment solitar, fără gaşcă şi lume pe stradă.. Am sărit ca fulgerat , am tăbărât asupra lui , l-am doborât în plină stradă şi l-am lovit, în cap inclusiv cu o piatră, arma lui preferată, cu care mă răpuse şi care îmi putea fi fatală, piatră pe care smuls-o din îmbrăcămintea străzii , până într-atât cât să nu-l omor. Ţipetele lui au adunat la locul răzbunării mele , aproape întreaga stradă şi o parte din cartier . Mulţi dintre locuitorii străzii încercau să mă judece şi să-mi condamne fapta şi să mă acuze de vinovăţie , în timp ce eu încercam să mă disculp, fără a fi ascultat, de nevinovăţie, explicându-le ce putuse să-mi facă acesta.. Cred că nu avea părinţi pentru că nici unul dintre părinţi nu a venit la locul faptei, să mă condamne, sau avea şi , ştiindu-l un bătăuş criminal ,au lăsat să-şi primească pedeapsa... Ştiu doar atât că , din acel moment, nu ştiu ce se întâmplase, dar cel puţin pentru mine acea gaşcă periculoasă din strada Broşteni încetase să mai funcţioneze. Îmi făcusem singur dreptate şi adusesem şi întregii străzi liniştea! Plecam din Fălticeni, spre alte tărâmuri, un absolvent de liceu , care pe timpul acela, după cartea învăţată şi calitatea instrucţiei primite , era considerat un adevărat intelectual. Pentru că puteai să fii angajat ca profesor suplinitor de gimnaziu sau funcţionar de bază în orice instituţie de stat sau întreprindere productivă. Dar nu-mi doream niciuna dintre aceste funcţii. Plecam , proaspăt absolvent, la Susenii Boroaiei, la părinţi pentru a mă pregăti acolo pentru examenul la facultatea de filosofie. Între bacalaureat şi examenul de admitere la facultate era un interval de cca o lună de zile. Ştiu că trecuse cam două săptămâni din interval şi reuşisem să trec printr-o mare parte din materia de examen, să învăţ materialismul dialectic, economia politică şi socialismul ştiinţific, urmând să trec , dacă-mi amintesc bine prin manualele de literatura română din anii trei şi patru de liceu. Aveam un chef nemaipomenit de studiu şi consideram că sunt cu pregătirea temelor de examen în program. Dar ce s-a întâmplat !?. M-am pomenit acasă la Suseni cu o vizită a sorei mai mari, Maricica, profesoară eminentă de biologie, care locuia atunci în municipiul Bacău , iar soţul ei, Nică Ioniţă, profesor şi el, de biologie şi secretar cu probleme de cultură pe linie de sindicate, la regiunea Bacău. M-au întrebat la ce mă pregătesc şi ce facultate vreau să urmez şi când le-am spus că mi-am ales filosofia , deşi eram un absolvent al secţiei de matematică a liceului, mi-a spus că îmi voi rata viitorul şi că mă îndeamnă, în special sora Maricica, să –mi reprofilez studiul şi să mă înscriu la examen la medicină. Era un domeniu apreciat profesional şi cu împliniri financiare după terminarea facultăţii. Eu, încă lipsit de o concepţie definitivă asupra vieţii , de consecinţele alegerii drumului greşit şi încă fără o identitate consolidată, am acceptat îndrumarea sorei mele mai mari, şi tudenţia schimbându-mi domeniul de studiu , am început a învăţa la anatomie, fizică , chimie şi bazele darvinismului. Am învăţat ce-am învăţat , dar când m-am dus la liceu să-mi ridic diploma pentru a mă înscrie la medicină , foarte mulţi colegi vorbeau că dacă mă înscriu la medicină nu voi avea nici-o şansă, deoarece locurile sunt foarte multe programate a fi ocupate de copiii de medici şi de cei cu mari relaţii. Influenţat de cele auzite, am renunţat la medicină şi m-am hotărât, în extremis , a mă înscrie la Iaşi, la facultatea de biologie. Şi aşa am şi făcut! În ultimile 3-4 zile am trecut prin botanică şi zoologie şi cu celelalte cursuri pregătite pentru medicină îmi acopeream paleta de discipline din programa examenului la această facultate. Reţin momentele de înscriere şi momentele de examene de la această facultate, dar în special , momentul ultimului examen , care l-am susţinut la bazele darvinismului , coroborat cu media generală realizată , de cca 7.20, medie care mă trecea imediat sub bara de 7.40 a celor admişi. 7.20 era media ce mi-o ajustase profesorul şi asistentul său din comisia de susţinere a ultimului examen şi care după răspunsul la examen îmi pusese mai întâi zece pe fişă , dar după ce primise probabil un telefon sau o intervenţie privată, după ce trebuia deja să-mi dea fişa şi să ies din sala de examen, cu nota zece înscrisă m-a oprit inopinat şi a spus că trebuie să-mi mai pună o întrebare, dar încă nu o avea pregătită . În cele din urmă s-a hotărât şi m-a chestionat asupra altor utilizări ale muşchiului Sphagnum ,decât cele înscrise în manualul de darvinism şi prezentate complet la examen. Am început a relua şirul cunoştinţelor şi nu am reuşit să identific altceva decât totul ce scria în carte şi totul ce învăţasem. Nu-mi venea un alt răspuns în minte . Îmi spune, în sfârşit profesorul că are utilizare în război la absorbţia sângelui de pe rănile cauzate de împuşcături şi de explozia grenadelor şi schijelor de obuze şi în acelaşi timp îmi modifică şi nota în fişă , din zece în nouă, nota cu care ,după calculele lor nu mai eram promovat, şi putea să treacă altcineva de sub mine în faţa mea şi mă pofti afară... Acesta a fost examenul meu de admitere la facultatea de biologie, un simulacru, un fals intelectual comis de un profesor universitar pe care nu m-am interesat să ştiu cum îl cheamă, în detrimentul unui om care ajunse să-şi piardă speranţa de a ajunge student. Studenţia La aflarea rezultatului, m-am întristat şi am realizat că am greşit, ascultând îndrumările sorei mele mai mari, că nu m-am ţinut de domeniul filozofiei pe care-l abordasem de la începutul pregătirii ,dar nu-i imputam acest lucru şi mi făceam calcule cum să mai pot scăpa de armata care nu o puteam suferi şi refuzam a gândi că aşi putea să o fac vreodată , deşi unul dintre fraţii mei, Vasilică ,învăţător şi apoi pregătit ca ofiţer de carieră, a ajuns plin colonel şi comandant de mare unitate militară , o uram de moarte!..De ce? Pentru că îmi petrecusem mult timp din anii fragezi ai copilăriei , alergând şi jucându-mă cu ceilalţi fraţi şi copii ai satului, prin tranşeele frontului ultimului război mondial, care treceau prin faţa casei noastre de la Suseni . Văzusem şi auzisem multe întâmplări tragice cu copiii şi tinerii sau oamenii în vârstă ai satului care au murit sau au suferit mutilări în timpul războiului sau după război, din explozia proiectilelor căzute şi neexploadate , care explodau ulterior din senin sau dacă erau mişcate , a minelor de război, tot teritoriul satului fiind minat şi a grenadelor încă active, rămase în zona frontului, după retragere. Aveam o oroare absolută pentru război. Uram luptele , armele ofiţerii şi chiar soldaţii. Uram pe cei care îi obligau pe tineri să meargă în război şi să moară pe front. În susţinerea celor de mai sus, fiindcă eu nu am cunoscut războiul, născându-mă abia în anul 1946, dar i-am cunoscut din plin consecinţele, îmi voi permite să prezint un fragment din biografia surorii mele mai mari, Maria , căsătorită Ioniţă, născută în anul 1931 şi care a cunoscut pe viu războiul .Redau textual fragmente din memoriile sale
„... În aprilie 1944 frontul s-a instalat şi în Moişa, iar linia întâi a românilor s-a situat la 60 de metri de casa noastră. Am fost scoşi în pădure, unde am stat o lună. Mama trebuia să nască, tata era concentrat în Bucureşti, la Arsenal. Casa era plină de soldaţi români. Într-o zi mama a venit acasă cu copii şi cu cel născut recent să ne înbăieze, Doi ofiţeri au purtat discuţii cu mama să plece. La motivarea să ne lase numai să ne facă baie, ofiţerul activ în post a îndreptat pistolul către mama şi a tras- dar celălalt ofiţer, locotenentul Munteanu, învăţător din oraşul Tg. Frumos, în viaţa civilă, a lovit cu putere peste mâna în care ofiţerul ţinea pistolul încărcat, pistol care şi-a proiectat gloanţele în tavanul camerei. După eveniment, ofiţerul activ, în post s-a exprimat că ,dacă trebuie trage cu pistolul şi dă cu piciorul şi în mama lui.evacuarea Noi care eram în jurul mamei ,speriaţi, am început să plângem, şi nu-mi mai amintesc cum s-a sfârşit totul..În pădure animalele nu aveau ce mânca, s-au îmbolnăvit de febră aftoasă şi mureau...Într-o zi am venit cu animalele ce mai rămăsese dintre ele, ca să pască pe coastă şi în timp ce alergam după ele , a căzut un proiectil lângă mine, la câţiva metri, dar schijele şi pământul aruncat- ca o minune- m-au înconjurat, zburând peste capul meu. În scurt timp artileria rusă lovea în pădurea din munţii Pleşu , în care eram localizaţi şi atunci ne-au evacuat peste munte, la mănăstirea Neamţului. Nimic nu am luat din casă. Doar carul cu boi un cort şi saltele , ceva alimente , plapume de învelit şi cei opt copii, După două săptămâni am fost evacuaţi la Căciuleşti, lângă Piatra Neamţ. Acolo am stat jumătate de an, până la 23 august 1944. ...Întorşi acasă din refugiu am găsit totul distrus...casa distrusă, fără uşi, fără geamuri ,fără duşumea, fără dura, cu acoperişul ciuruit de schije şi gloanţe, tăiat în bucăţi, cărat sau numai croit pentru a fi cărat în tranşee, pentru a construi bordeie , în tranşeu. Grajdurile şi celelalte acareturi erau demolate şi cărate în tranşee. Erau bălării peste tot, doar câte o cărare îngustă printre ele, pe care circulau pisicile, câinii sălbătăciţi şi şerpii. La fel ,drumul satului, aşa crescuse peste el bălăriile că pe unele porţiuni abia se putea distinge, Prima familie care a pătruns cu căruţa în drumul satului - Ion Leţ , a fost aruncată în aer de o mină care, fiind atins de cai şi căruţă sistemul de activare se declanşase şi cai şi oameni, toţi şi-au găsit moartea. Multă sărăcie cuprinse satul. Mai mult, între fronturile armatei române şi armatei ruse , instalate la o distanţă de 2 km, între ele , toate casele au fost strategic dinamitate şi arse sau demolate de către armata şi jandarmeria română. Familiile întoarse din evacuare, cu gospodăriile situate între fronturi şi distruse în totalitate, nu aveau unde locui .Aşa se face că în casa noastră, cu toate că era distrusă într-o bună parte , au fost instalate, prin ordinul primăriei, încă două familii. Naşul de cununie al părinţilor ,cu familia , el fiind frate cu tata , Gheorghe Apetroaie şi un cumătru , Toader Iosub... La Fălticeni şi la Târgu Neamţ, cele mai apropiate oraşe de noi, şi unul şi altul la distanţa de 17-18 km de centrul satului, nu se găsea nimic de cumpărat, nici evacuarea alimente , nici haine...Părinţii au procurat ,totuşi, in, cânepă şi lână. Mama le-a tors iar eu , cea mai mare dintre copii, am împletit pentru toţi zece, câţi eram în familie, pantaloni, fuste, jachete, veste, fulare, căciuliţe, mănuşi şi ciorapi şi am croşetat pentru casă ; cuverturi, feţe de masă, perdele, iar mama a ţesut pături groase pentru învelit. Venea toamna târzie şi frigul. Casa încă nu era încă închisă complet. Mai lipseau uşi şi geamuri la unele camere. Frăţiorul Nănel, cel care îl născuse mama în timpul războiului, în pădure , avea acum ½ de an. Era tare frumuşel. Oricât l-am păzit noi, la o băiţă l-a pătruns curentul şi în scurt timp a murit. Nu am putut să facem nimic, .Nu era nici medic, nu se găseau nici medicamente. Trecuse un an de la evacuare , se apropia începerea anului şcolar. Eu am intrat în panică fiindcă voiam să merg la scoală. La Iaşi, unde începusem primul an , înainte de evacuare, la şcoala normală de învăţători ,nu mă mai puteam înscrie pentru că se organizase pe sistem comunist... Mama avea mare nevoie de mine, eram cea mai mare ,de ajutor pentru a putea asigura condiţiile de viaţă la cele zece persoane, pentru că mai era şi bunica. În casa noastră funcţiona şi şcoala şi unul dintre învăţători era vărul meu drept, Vasilică Beraru. Plângeam că vreau să mă duc la şcoală. Văzându-mă că mă zbucium atât de mult, a intervenit la mama să mă lase să merg la şcoală. Mama s-a lăsat înduplecată, dar eu făcând cu ea târgul ca să iau la şcoală un sac cu gheme şi să mă întorc în vacanţa de iarnă cu împletiturile şi croşetele necesare familiei...În septembrie 1945 am început din nou şcoala normală, tot cu primul an, dar de data aceasta la Piatra Neamţ, fiind admisă pe baza mediilor obţinute la şcoala primară şi„mare mi-a fost bucuria” când am început anul şcolar....” Şi, pentru a întări motivaţia mea de a refuza să fac armată, voi relata şi din memoriile fratelui meu mai mare , Vasilică, mult asemănătoare cu cele alei sorei Maricica, care opus mie, acesta avea să cunoască războiul şi după terminarea şcolii normale de învăţători de la Piatra Neamţ, aceeaşi scoală ce o terminase şi sora cea mai mare, Maria, avea să se înscrie şi să urmeze Şcoala de ofiţeri, de la Sibiu şi să studieze în domeniul militar, îmbrăţişând o carieră militară, până la gradul de colonel plin.. Dar ce spune fratele meu despre acea perioadă a războiului:” În sâmbăta paştelui sau în prima zi de paşte am fost scoşi din casă fiindcă ajunse frontul românesc ( împins de ruşi) în faţa casei noastre (Pârâul Juratu) şi duşi în pădure, în „Poiana Suhatului”, unde am stat două săptămâni. De aici, am fost forţaţi de armată şi poliţie să trecem muntele”Pleşu”, la mănăstirea Neamţ. Dar ruşii au ajuns să tragă cu artilieria grea şi în zona mănăstirii Neamţ şi după 4-5 zile după refugiul laevacuarea mănăstire , am fost forţaţi de armată să plecăm la Piatra Neamţ. Dirijaţi de poliţie, am fost localizaţi în localitatea Valea Seacă, din comuna Căciuleşti, de lângă Girov, care zic că le ştii acele localităţi , că ai făcut, ca inginer, serviciu , o perioadă la Piatra Neamţ, la cadastru. Această evacuare a fost făcută pentru jumătate din comuna Boroaia, pentru cei de către munte, peste munţi, şi cealaltă jumătate , de la centru, de către Moldova, către Iaşi şi Botoşani. Tata era concentrat la Arsenalul Armatei, în Bucureşti şi noi copiii mai mari, eu şi Ionel, am asigurat evacuarea familiei, iar Nicuşor ,ne fiind fricos, deşi avea 9-10 ani, a păzit lucrurile familiei rămase la evacuarea din casă , cât şi la celelalte locaţii, pe tot timpul cât le părăseam, şi ne mutam în altă parte.. Transportul l-am efectuat numai cu carul, pe pârâul „ Bolovănosul” .În primul transport , am pus în car ţolul – prelata pentru fân, să putem face cort din el. Apoi în car am pus cele necesare de mâncare , saltele, ca să le punem în cort. Mama mergea pe jos, cu Mihăiţă în braţe, că avea 1,5 ani. Miluţa şi Lenuţa , cum erau ele mămoase, se ţineau de poalele fustei mamei, Maricica (Maria) , mai mare, îşi pusese mai multe bagaje în spate, eu mânam cele 16 bovine, câte aveam atunci în grajd, iar Ionel(Condur) ducea boii de frânghie, care trăgeau carul încărcat , pe pîrâu, pentru a nu fi văzut şi reperat de artilierie. Ne-am făcut cortul în acea poiană. Mama cu fraţii mai mici şi cu Maricica, sora mai mare , au rămas la locul unde ne-am instalat cortul , având în grijă şi cireada de animale, iar eu cu Ionel , tot pe cursul pârâului Bolovănosu , am cărat cu carul cu boi, în timp de 2 zile şi 2 nopţi obiectele cele mai importante şi alimente. Nicuşor a rămas tottimpul acesta, acasă, ca să supravegheze casa, să nu fie devastată în trecere,de cei ce se evacuau ca şi noi şi să păzească pe pârâu cele douăzeci de oi. Dar a venit turma de oi a lui Ioan Condur,, în drumul spre munte şi ciobanii acestuia ne-a băgat în turma lui oile , iar Nicuşor a rămas fără oi, nemaiavând ce păzi. Porcii şi păsările , veneau soldaţii, pe furiş , îi împuşca şi-i duceau pe tranşee, unde şi-i pregăteau şi-i mânca . Nicuşor a fost luat de Ionel , la ultimul transport, şi în felul acesta , ne-am adunat toţi în acea poiană. În poiană , au început să ne moară vitele de febră aftoasă. Le tăiau oamenii, care locuiau cu noi în poiană şi care nu aveau ce mânca şi le lua carnea şi o mânca, fără probleme, bucurându-se de mari ospeţe.Noi nu mâncam din ele.Am rămas ,până la urmă, numai cu două vaci, două juninci şi boii, dar nu aveam ce le da de mâncare. Noi cei trei băieţi mai mari, eu,evacuarea Ionel şi Nicuşor ne urcam în brazii înalţi , le rupeam vâsc şi le dam să mănânce, numai să nu moară de foame.După 4-5 zile de la evacuarea în pădure, mama era gata să nască şi am zis să mergem cu ea acasă casă nască în pat şi nu în cort, în frig, în pădure. Am mers cu ea şi cu Maricica, în după amiaza zilei , acasă, dar ne-a aflat şi ne-a prins 2 ofiţeri că am venit acasă, au alergat la noi, obligându-ne să părăsim casa. Noi stăteam pe marginea celui mai mare pat din camera mare din mijloc şi noi o ţineam pe mama de braţ, care nu se putea controla ,era în grizele naşterii. Dar unul din cei doi ofiţeri, la rugăminţile mari ale mamei, în durerile de naştere, s-o lasă să nască acolo, a îndreptat spre ea pistolul să o împuşte şi atunci am văzut cum fugerător, celălalt ofiţer, dându-şi seama de ce. Făcea celălalt, i-a dat peste cot şi pistolul, încărcat , îndreptat spre noi, a fost descărcat în tavan. Semnele în tavan ale celor trei gloanţe ,eliberate de pistol, au stat 8-10 ani în tavan , ştiu că le-ai prin şi tu, pentru că erau evidente şi tu te-ai născut în anul 1946 şi le-ai văzut şi tu. Ne-a lăsat, până la urmă în noaptea aceea neuitată. Mama a născut un băiat care a murit după ce am venit acasă din evacuare( septembrie sau octombrie ) 1944. Dimineaţa, până a se vedea bine, mama lehuză după naştere, Maricica cu copilul în braţe, şi eu sprijinind-o pe mama, cu atâtea emoţii , să nu fim văzuţi prin binoclu şi ţintiţi de ruşi, am reuşit să ne înapoiem în pădure, unde eram localizaţi. Acest eveniment a fost cel mai crunt din tot timpul cât am stat evacuaţi şi nu exagerez cu nimic ce ţi-am scris, pot să-ţi confirme şi ceilalţi fraţi mai mari. A urmat mutarea peste munte şi-ţi voi reda foarte scurt necazurile ce le-am avut , ca să nu te plictisesc, şi anume: Pe la 10(15) mai 1944, ruşii au început cu artilieria grea din centrul Moişii şi băteau chiar în pădure. Proiectilele făceau explozie pe lângă noi şi încărcau cetina brazilor de ţărâna aruncată din grotele care le lăsau proiectilele, sau îi trunchea într-o furtună nesăbuită, . A venit armata română, jandarmeria şi poliţia şi ne-a obligat să părăsim acel loc şi să trecem peste muntele „Pleşu”, să mergem la mănăstirea Neamţ. Am executat dispoziţiile armatei şi ne-am evacuat conform ordinelor primite. Îţi redau numai unele aspecte din această parte de evacuare peste Muntele Pleşu. Transportul familiei pe care consider că o cunoşti acum din cine se compunea atunci, tata era concentrat la Arsenalul Armatei, în Bucureşti, la Dealul Spirei, baza executării acestei strămutări, de data aceasta peste munţi, a fost tot pe seama fraţilor mai mari. Condiţiile evacuării au fost următoarele: numai cu dricul din faţă al carului, cu boii am reuşit în 3(4) zile să trecem peste munte lucrurile cele mai importante ce le aveam, alimentele, copii evacuarea şianimalele. Multe dintre lucrurile de la prima strămutare, au rămas la prima localizare.- primul transport, pe dric: cortul, mama , încă slăbită, după naşterea recentă, cu copilul născut în braţe, şi Mihăiţă între genunchii mamei, Ionel ţinea de frânghia boilor, eu împingeam cât puteam de dricul carului, înspre deal şi ţineam de piedică , tot cât să-mi dau sufletul , să nu-l lase boii spre vale, Maricica era cu Lenuţa şi Miluţa de mână şi mânau peste munte animalele ce ne mai rămase, şi le tot grăbeau să fie în preajma noastră, să ne ajungă din urmă. Nicuşor a rămas să păzească cele rămase în poiană „Faţa Suhatului, în prima locaţie”. Când am ajuns în vârful muntelui şi acum coboram cu dricul dinspre vârf spre mănăstire, la o pantă mare , roata dricului a prins o buturugă, boii n-au mai rezistat să frâneze dricul şi am fost gata să o omorâm pe mama şi pe cei doi copii. Mama atât de strâns îi prinse şi îi ţinuse pe cei doi copilaşi lângă ea , că au fost aruncaţi, grămadă ! Nu ştim cum au scăpat, că numai Dumnezeu i-a salvat! Următoarea locaţie a evacuării a fost temporară şi am avut-o lângă Mănăstirea Neamţ, într stejarii mari, seculari . Acolo am ridicat cortul şi am stat doar numai 6(7) zile, timp în care , 4(5) zile, eu cu Ionel am cărat cu dricul peste munte tot ce aveam mai important în prima locaţie păzită zile şi nopţi de Nicuşor. Am reuşit să ne adunăm totul în acel loc şi eram satisfăcuţi de felul cum reuşisem să ne localizăm acolo. Dar armata rusă, cu artilieria grea , a început să tragă ,de data aceasta peste munţi, asupra artilieriei germane, care era cantonată strategic , în zona Mănăstirii Neamţ. Au început exploziile proiectilelor Am fost scoşi din această zonă şi dirijaţi dirijaţi spre oraşul Piatra Neamţ , lângă acest oraş, mai precis în satul Valea Seacă , aparţinător comunei Căciuleşti. Şi mare ne-a fost bucuria când, în drumul ce-l urmam spre această localitate, mai precis în pădurea Dumbrava, la sud de Mănăstirea Neamţ, ne-a întâmpinat tata , care beneficia de un permis ca să-şi strămute familia şi, împreună cu el, am ajuns în 2(3) zile în localitatea Valea Seacă. Ne-am instalat la o familie şi tata a plecat înapoi la Bucureşti la Arsenalul Armatei, unde lucra ca maistru militar, fiind concentrat pe timp de război la fabricarea şi recondiţionarea armamentului . Noi am rămas în această localitate şi am supravieţuit , cu mută greutate, până la 23 august a anului 1944, când armata română s-a aliat cu armata rusă şi a întors armele împotriva armatei hitleriste. La Valea Seacă am locuit la cetăţeanul Nicolae Nica. Acesta ne-a asigurat o cameră în care dormeam , pe jos, în evacuarea aşternuturile noastre. Mâncarea o pregăteam în curte, pe pirostii. Era un om sever . Ne-a avertizat, să nu ne atingem de un fruct din livada lui, spunându-ne , că e în stare să facă crimă de om , dacă cineva atinge livada sa. Mama , cu copilul mic , de o lună de zile, era ajutată la pregătirea mâncării de Maricica, care nu avea decât 13 ani. Eu aveam 11 ani şi păzeam pe marginea drumului din satele Căciuleşti şi Valea Seacă două vaci şi două junici, legate cu frânghie, una de alta. La un moment dat învârteam frânghia lor după un cireş sau după un vişin şi mă urcam în aceşti copaci şi adunam cireşe şi vişine. Când mă întorceam seara acasă cu vacile , veneam şi cu trăistuţa plină de cireşe , vişine , de mere şi pere văratice şi le dam fraţilor mai mici.De câte ori mă întorceam ,eram controlat în trăistuţă de surorile şi fraţii mai mici, de ce le-am adus Se bucurau mult. Lenuţa nu avea decât 5 ani , Miluţa , 6-7 ani , iar Mihăiţă, 2-3 ani. Nicuşor, de 10 ani şi Ionel, de 15 ani, cărau cu boii balast din Balastiera de pe râul Cracău pe şoseaua care făcea legătura între localităţile Girov şi Piatra Neamţ. Cât erau de mici, încărcau balastul în car cu lopata. Cu banii câştigaţi cumpăram câte o pâine la 2-3 zile, făină de porumb de la cetăţenii din sat şi câte un săpun de la prăvălie. Aşa am trăit , timp de 3-4 luni de zile , aici, până la 23 august. Drumul spre casă din evacuare a fost lung, istovitor şi periculos. Acasă ajunşi, după cum am mai relatat , am găsit totul ,în pustietate, totul distrus.. Dar forfota acestei străzi, cum şi a străzii Republicii cu atmosfera de vacarm din timpul campionatului de fotbal o receptam din plin şi în timpul târgului de “Sântilie”. Pentru că în zona aceluiaşi stadion , campionatul de fotbal ,fiind terminat, aici era organizat marele iarmaroc al Fălticenilor ,anual, de zeci de decenii. Iaremarocul se prezenta ca o mare aglomerare de magazine volante cu tot felul de produse comerciale, cu multe circuri româneşti şi din străinătate. Actorii acestora susţineau reprezentaţii de comedie şi jocuri fulgurante de flamare şi iluzionism, sub velarium. Altele reprezentau scene de vitejie- zidul morţii , pe care-l abordau temerar şi riscant, în acelaşi timp, cu motocicletele, altele dresuri de cai, de lei ,tigri ,câini şi de tot felul de animale sălbatice. Acolo te întâlneai la tot pasul cu jocurile de noroc, unde încercându-ţi şansa mai mult pierdeai decât câştigai şi birturi volante unde puteai servi mici,luaţi atunci de pe grătar ori să consumi băuturi alcoolice sau sucuri răcoritoare din fructe de pădure sau din fructe tropicale. Tot aici puteai asista şi la scene penibile, de altercaţii între feciorii din fire bătăuşi ,sub influenţa alcoolului, nu de puţine ori cu urmări tragice. Se pare că totul era conceput ca să se întâmple într-un mod ritualic şi cu excentricităţi comportamentale carnavalice. Iarmarocul le oferea adolescenţilor îndrăgostiţi - elevi ce mergeau în vacanţa de vară la familiile lor în mediul rural acel fericit prilej de a se revedea cu ocazia iarmarocului în mijlocul vacanţei de vară , sau un bun prilej de a se cunoaşte aici tinerii şi infiripa noi prietenii. Acest eveniment citadin tradiţional cu elemente virgilice se sublima istoric, alături de alte atâtea evenimente culturale fălticenene în cugetul şi sufletul meu tot mai animat, tot mai înflăcărat de cultul unui naţionalism local şi de a cărui slavă în lumina Unirii aveam să fiu pentru toată viaţa cuprins. Acesta îşi avea sorgintea în spiritul profund unionist al Fălticenilor. Trebuie cunoscut faptul că acest oraş s-a aprins spiritual ca una din flăcările cele mai vii ale Unirii de la 1859. Incandescenţa acestei flăcări unioniste a devenit populară în familia noastră, fiind preluată cu aceeaşi intensitate de la generaţiile anterioare prin grija şi graţia mamei. Tot mama avea să-mi trezească admiraţia pentru trecutul de aur al Societăţii culturale “Nicolae Stoleriu”, societate în care activase cu un mare renume fratele ei şi unchiul meu Pascu Condor . Acesta deşi funcţiona profesor la Storojeneţ, lângă Cernăuţi, nu înceta de a se întoarce de acolo şi de a fi în centrul evenimentelor culturale ale Boroaiei, alături de învăţătorul Vasile Tomegea ,sufletul cultural al Boroaiei, de a da strălucire a acelei societăţii culturale, în structura şi cu obiectivele naţionale ale renumitei Asociaţiuni pentru Cultura şi Literatura Poporului Român ASTRA care se constituise , de la 1861, şi funcţiona în Ardeal. Era alături de străluciţii învăţători şi profesori din Boroaia, Vasile Tomegea, Nicolae Papuc, prietenul lui de nedespărţit şi profesorul meu de istorie de la gimnaziu , Toader Monoranu, V. Nicoară ş.a. . Dar unchiul meu Pascu Condor a avut neşansa plecării grăbite dintre toţi cei dragi lui, la vârsta de numai 27 de ani, cum şi alte două surori ale lui şi ale mamei, ambele fiinţe deosebit de frumoase, tinere învăţătoare, spre a lăsa multe din lucrările lor spiritual- culturale abia începute în grija mamei mele, Ilinca, sora mai mică. Mama urmase cursurile liceului pension „Regina Maria” din Târgul Neamţ ,dar pe care nu a ajuns să-l termine, fiind retrasă de bunicii mei , cu toată opoziţia conducerii liceului de a fi retrasă, fiind prima premiantă a liceului, onsiderând că moartea fraţilor ei mai mari se datora în principal , învăţăturii, iar ea rămăsă tebuia să moştenească zestrea părintească, o mentalitate determinată de marea tragedie a familiei ,care îşi dăduse la şcoli 6 copii din cei şapte şi din care 5 murise ,,. Spun acest lucru deoarece casa noastră din Suseni, care găzduise şi şcoala satului, până în anul 1949, graţie mamei, un spirit sociabil, inteligent şi bonom, a fost mult timp înainte de război şi după război, locul fericit de întâlnire al multor intelectuali din cadrul Societăţii “Nicolae Stoleriu”. Iar mama mea, Ilinca Apetroae, ea însăşi un spirit nobil , o productivă şi profundă poetă, aşa cum reuşise să o remarce redactorul Obreja în revista literară “Cronica”, în numărul 35(1074) din 29 august 1986, articol în care era vorba de fratele meu mai mic, inginerul –pictor Constantin ( Titi ) ,despre care am mai vorbit, se prezenta tot timpul ca o mare amfitrioană, o Cybelă în templul cultural şi spiritual al Susenilor, , cetatea de cultură , fiind casa noastră de la acea vreme. Ea, însăşi iniţia şi organiza întâlnirile. Şi pentru a vorbi tot de mama mea, această extraordinară fiinţă spirituală, apreciată de toată intelectualitatea din aceste locuri şi de la acea vreme, fiind interesată de emanciparea spiritual-educativă şi culturală a Susenilor ,pe lângă faptul că a adăpostit şi administrat şcoala satului în casa noastră, până în anul 1949, îndeplinind şi funcţia de secretar al şcolii şi chiar de invăţător suplinitor, atunci când din anumite motive posturile didactice deveneau vacante, până la ocuparea acestora cu alte cadre didactice, pe lângă faptul că a avut 8 copii pe care trebuia să-I crească , să le asigure învăţătură şi tot ce le trebuia, s-a înţeles cu tata să doneze la Ministerul Învăţământului din proprietatea familiei cca 1500 mp teren intravilan la stradă , în centrul satului pentru un sediu nou de scoală şi să participe în principal cu materiale şi cu munca familiei, atât tata cât şi fraţii mai mari la construcţia şcolii. Întreaga mea familie, în care intrase şi bunica mea dinspre mamă, Zamfira Condur, a participat cu procurarea materialelor de construcţie şi bani pentru edificarea unui local impunător de şcoală în satul Suseni ,la acea vreme, . Dar şi după finalizarea noii şcoli , în anul 1951, casa noastră a rămas deschisă pentru toate cadrele didactice ale şcolii. Pe acestea mama le îndruma cum să introducă în instrucţia copiilor morala creştină , cum să se comporte cu oamenii satului şi chiar le asigura masă şi găzduire permanentă sau pe anumite perioade, până târziu, încoace., până prin anul 1969, când eu îmi terminam facultatea. Sora mea mai mare, Maria Ioniţă , profesor de biologie, cu gradul profesor emerit , în memoriile sale , o caracterizează pe mama ca fiind „ Ilinca Apetroaie, fiica lui Gheorghe şi Zamfira Condur, al optălea copil, dintre: Ion, Toader, Pascu, Maria, Nicolae, Ioana, Ilinca, şi ,în sfârşit, mama ,Elena-Ilinca. Ion era dascăl, Toader era brigader silvic, Pascu învăţător-profesor, Maria şi Ioana , învăţătoare. Mama a invăţat trei clase la liceul „Regina Maria” din Tg. Neamţ. A fost un element eminent în liceu şi conducerea liceului au opus o mare rezistenţă când părinţii ei au retras-o din liceu. A fost retrasă prin faptul că i-au murit fraţii de tineri, de boli incurabile la acea vreme( tuberculoză, angină...), rămânând moştenitoare în casa părintească. A mea mamă a fost : mare gospodină, bună educatoare..., înţelepciunea locului, poetă populară, cunoscătoare profundă a dogmelor religioase,, compunând şi rugăciuni, privighetoarea satului - cânta minunat de frumos , mult admirată de cei din jur ,lucrând cusături şi ţesături de artă” . Noi copiii eram bucuroşi de mulţimea copiilor care învăţau în casa noastră şi dintre învăţătorii care au predat copiilor în casa noastră îmi amintesc numai de învăţătorii Puşcaşu , el de loc din părţile Ardealului, care deveniseră şi naşii de botez al fratelui meu cel mai mic,Titi( Constantin), şi de domnişoara Danilescu, care mă avea în grijă ,să nu merg prin ploaie şi încă o aud şi acum cum striga la mine, spunându-mi : „ Jojica treci în odaia că te-apucă ploaia”. Tot mama, o creştină ce-şi dăruise viaţa credinţei în Isus, mai ales în anii din urmă ai vieţii, după vizitele efectuate împreună cu tata la majoritatea mănăstirilor şi bisericilor mai importante din ţară, şi rămasă, după tata din anul 1985, dar, desigur, înţeleasă cu el şi cu spiritul lui omenos, aşa după cum le-a dictat providenţa de a lăsa ceva veşniciei , o lucrare de nemurire din existenţa lor,era frământată de mai mulţi ani de dorinţa de a se edifica un lăcaş bisericesc pe pământul strămoşesc al familiei noastre. Condiţiile s-au ivit în anul 1991 prin reconstituirea proprietăţii funciare a familiei noastre , care ajungea spre 20 de hectare. In anul 1994, ea avea să doneze, bineînţeles împreună cu noi copiii care aveam fiecare dreptul de moştenire după tatăl nostru decedat, la Episcopia Suceava , Protopopiatul Fălticeni o suprafaţă apreciabilă, de 7000 mp teren intravilan , la stradă ,în centrul satului pentru construirea unei iserici. Mama ne vorbea încă din anul 1990 despre dorinţa sa de a se edifica o biserică de unitate creştină, fără deosebire între religii, acesta era conceptul ei la acea vreme, anticipând mesajul ecleziastic de unitate creştină relevat mult mai târziu de clericii ortodocşi, catolici şi de alţi ecleziaşti. Dar nu a rămas numai la stadiul de dorinţă,şi a trecut la fapte. I le impunea spiritul său de existenţă în eternitateă. A insistat pe lângă fiica ei, sora mea mai mare, Maria Ioniţă, la fratele meu mai mare, colonelul Vasile Apetroae şi la cele două surori din Fălticeni, Elena şi Emilia pentru a se ocupa ,cu responsabilităţi precise, de elaborarea proiectului de arhitectură şi de construcţie al bisericii, pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie şi pentru organizarea şantierului şi începerea construcţiei . Prin intervenţiile sorei mele mai mari şi a celorlalţi fraţi la Episcopia Sucevei şi la instituţiile administrative ale judeţului Suceava s-a obţinut oficial dreptul de constituire a parohiei ortodoxe , s-a realizat documentaţia de arhitectură şi devizul lucrărilor de construcţie a bisericii, s-a obţinut autorizaţia de construcţie .Era prin anul 1995 când toate formalităţile pentru construcţia bisericii, fiind obţinute, episcopia Sucevei a sfinţit locul de clădire a bisericii, eveniment la care a participat multă lume şi mama care, bolnavă fiind, la venerabila vârstă de 83 de ani, a urmărit de pe scaunul unui autoturism tras la locul slujbei de sfinţire, cu multă satisfacţie evenimentul. Imediat după sfinţire a urmat construcţia fundaţiei bisericii la care mama şi-a adus o majoră contribuţie financiară. De aici încolo, construcţia avea să fie trecută în seama Consiliului parohial al bisericii din care făcea parte sora mea mai mare, Maria , cu calitatea de preşedinte al Consiliului , soţul său, profesorul Ioan Ioniţă, pădurarul Baltag ,cel care şi-a adus o deosebită contribuţie la înălţarea unui lăcaş bisericesc de o rară frumuseţe, Anatolie Popoviciu, Gheorghe Filipoaia ş.a. . Aceştia aveau să aibă cel mai mare cuvânt de spus şi să-şi aducă cea mai mare contribuţie la desăvârşirea lăcaşului. Dar la construcţia bisericii avea să participe cu multă râvnă practic tot satul care, dacă la început nu manifesta interes pe motivul că se putea folosi foarte bine biserica din centrul satului -Moişa , fiind relativ aproape, iar un nou lăcaş presupunea eforturi financiare însemnate. Când au văzut că totuşi biserica începe să prindă contur , relevându-şi monumentalitatea, s-au adunat strâns în jurul Consiliului parohial, tot satul, ajungând într-un timp foarte scurt să înalţe aici un adevărat templu de spiritualitate creştin-ortodoxă în nordul Moldovei. . Cînd mama avea a se stinge, tot cu gândul de a vedea cu ochii ei terminată biserica, deşi aceasta ajunse numai la roşu, şi încă neterminat acoperişul , pentru lucrarea sa cristică, dumnezeiască, slujba de înmormântare s-a desfăşurat în biserica aflată în plină construcţie, o măreţie a divinităţii în lumină cristică, pe un loc sfânt deschis la frumuseţe, slavă şi preamărire, pe un pământ strămoşesc, iar rămăşiţele pământeşti ale mamei, în semnul de onoare adusă vredniciei ei ca prim ctitor , aveau să fie înhumate prin grija Mitropoliei Moldovei şi Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor , la 20 mai 1998 ,în partea de răsărit a altarului acestei impunătoare şi cu adevărat unice biserici prin eleganta-i arhitectură în această parte a Ţării de Sus. Şi eu, legat de toate acestea şi de toate locurile mele natale voi spune că de Stânişoara şi Bucovina, port sufletul, fiorul,,, Maternă, Boroaia , vis fericit şi împlinit pe zare m cea mai iubită floarem îmi înţelege dorul... Să o revăd senin m azurul să i-l cânt şi s-o admir,mireasa noilor culori îmi râde de copil.....Şi de aceea, la voi rai vieţii mele, oricând voi reveni, să rup plaiul de cer şi să-mi ascult izvorul...
M-am născut pe aceste locuri , cărora le-am iubit pământul, şi mai mult ca pământul, mereu cerul…
Da! pământul a fost pentru mine un principiu funciar, a fost chiar una din iubirile esenţiale. Iar în existenţa mea poli - factorială mereu l-am îngrijit, l-am hrănit şi l-am iubit, asemenea soţiei şi copiilor... La un moment dat am ajuns să-l feliez, chiar dacă nedorit, dar în speranţa rodirilor eterne… L-am iubit ca pe lumina, efluviu liric apolinic în condiţia mea existenţială , în lupta pentru depăşirea trecerii !…
FIDES QUAERENS INTELLECTUM !
v
joi, 31 decembrie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)