Literatura, Omagii, Gheorghe Apetroae Sibiu

                                        Omagii

                                         soţiei,

De  graţie , eşti  suflet celular...

un ne- răgaz  al mâinilor  zăpezi,

sporind  lumina-n dimineţi

cu chip senin, astral…

Din tot ce dai nimic nu ceri,

atunci când semeni primăveri,

vii  flăcări  grele  de  poveri

la  cheiul încercat de val…

Tu , aură  de  neam, eşti vrere,

copiii,  flori pe braţe creşti...

la viitor eşti arbore de vieţi

şi gloria  simţirilor  materne!....

   Tribuna, nr. 9517 din 10.03.1989

Literatura, Întoarcerea la altarul copilăriei, Gheorghe Apetroae Sibiu

” REVEDEREA  DIN  ZORI ”                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                

ÎNTOARCEREA LA  ALTARUL COPILĂRIEI

La Altarul copilăriei, întors, cânţi bucurii

cerului, cum şi atunci, de ei neînţeles,

priceasne lungi cu glasuri de  izvoare…

buciumi ecoul undelor vii  în  flăcări,

stâncilor vii, pe aceeaşi trecătoare...

În „El” ademeni inima caldă a stelelor,

pe care le cobori din cinabrul bolţilor,

pe lunci, păstorindu-le printre" plopi,"

ca un Cirene, turma-n plutire prin vreme,

ajunsă-n trecere  pe tremurate semne...

La aceeaşi , luceferii palizi   mângâiaţi
de vreri , în aceeaşi  atingere, sângele

le ţâşneşte  imnic, din havuzele  zării...

întronizând în ei  dragostea de zbor,

o celestă împreună prelungă plimbare

în cântec de dor în dor, iubirile astrale,

solare lumini  în  vorbe  de ninsoare,

dans celest cu rodul  din ogor, al gliei,

din ce i-ai dat, să nu îi ceri , copilăriei....

Zăpezile topite-n  vis de flăcări le petreci

prin inima-ţi vernală, la un bătrân altar

copilăria-n cer  şi - n crinii ce-i culegi

buchete de  reci graţii fidele, le-nteţeşti

mai mari trăiri, cum altor, gândul  insomniei…

Şi azi ucizi cu irişii  tăi verzi, zglobii,

alţi cântători treziţi sub streaşini alunii:

prelinse lacrimi reci din obosite  gene

pe faţa norilor în  tunet  blues, vremii,

în semn lazur- cian , de o revoltă-a ierbii!…

Te mângâie-n  vorbiri, ca brizele-n senin,

iar semnele citite  de multa lor  lumină 

cu-vinte se mai rup, la-atingerea de filă!…

pe când, din zăpezirea ce o mistui greu,

în ardere-nfloreşti privirea rece-a Lunei...

Când zarzări, în noi primăveri, mai plâng

cu florile-n ninsori  pe umerii  lor  goi,

amorul tău de cerb sălbatic,  în aprilie!…

Când alte stele mângâi înspre zborul zilei

şi de  nelimite-n rodiri , te bucuri şi acum,

în farmec, adâncind  altarul cer în tine,

izvoarele-ţi, zorind fantasmele copilăriei …

Literatura, De atunci, Gheorghe Apetroae Sibiu

  I.  REVEDEREA  DIN  ZORI  

                         îmi  încrustam  zodia  pe  un  rac

De  atunci - aproape expresiv

                                                     Gheorghe  Apetroae Sibiu

Efebul, mai mult în transă, în pauzele alburne

ascultam cum susură arhetipal izvoarele

anotimpurilor-

de povârnişul căutarilor răstignite, sângerand

prin fiecare raza - cantecele astrilor,

mai întai în zambile, crini şi trandafiri...

~~~

De atunci tot cobor pe lunci stelele

şi le păstoresc în portocaliul de sânziene,

cochetând cu certăreţul Eol...

~~~

De atunci, batjocoresc cugetul adânc

al stâncilor

prabuşite-n pâraul pe care l-am coborât

deseori

în stihuri, cu ritmuri din ele cioplite,

şi le stropesc cu amintirile ploilor de aprilie...

~~~

De atunci, ascult simfoniile albe ale zefirului

cu melodica uverturii de ne-început

în bemolii gravi ai cerului, pe care

i-am îngropat alături de trilurile ciocarliei,

împreuna cu primăverile,

de grindina verii i-am dezgropat

de sub albaştrii trandafiri rămaşi înfloriti

în copilaria simbolurilor, aşteptările

 celor adormiti...

~~~

De atunci mă iubesc cu obiceiurile si aberaţiile;

ma bucur de timpul cel beat, de mine, fara habar...

~~~

Literatura,Lui Grigore Vieru, Gheorghe Apetroae Sibiu

"

ECOURI"

lui Grigore Vieru

gheorghe apetroae sibiu

Basarabie, Bucovină, fiicele mele tribune, auguste,

vă ador, vă vreau lângă mine, mamă vă cuvânt:

- liber vă este drumul de sânge, limbă şi datini,

de Sfântă Unire , vă înţeleg ruga şi v-o  ascult!...

 Cu aură de dor, codrii şi ţarinile vi le-am cuprins,

 mormintele străbunilor  le-am acoperit cu crini...

 Şi Coroana lui Ştefan, cu stele de flori şi cuvinte, o port

 boltă de slavă unui singur -  românesc pământ!..

 Mirese de suflet şi plai, de port şi de grai, vă vreau

glorii române, rai de Sfântă Unire în strămoşesca glie...

Copile nefericite-n trăiri,  prea iubitoare de mamă,

în soarele meu vă cunun, cu adevărul, pe amândouă!...

Cu glasuri de cântec ale unei singure inimi,  doiniţi

 lângă mine, să reveniţi ...vă petrec în alaiul  divin!..

Basarabie, Bucovină!.. mama voastră, cea daco-latină,

Tricolorul vi-l   înalţă-n credinţă, în adevăr şi destin.!..

 Gheorghe Apetroae Sibiu

”

Literatura, El, Eminescu, Gnosisul axiologic..., Gheorghe Apetroae Sibiu

 Eminescu, la aniversar  ,

15 ianuarie 1850-15 ianuarie  2012

      Gnosisul axiologic al studiilor eminesciene

           El,  Eminescu

Din grădinile de aur a cules ai lunii crini,

să-i păstreze-n templul fiinţei - candelabre de rubin:

arc de cer, în El, lumina celei mai pure lumini …

Fruntea, boltă peste veacuri, o înclină visător,

să-şi revadă-n codri lacul, strălucirea în izvor…

pe azure văi de cuget, cu ochi negri, lini, coboară

El, luceafăr al iubirii, printre nuferi să răsară

în cânt  pe harfele de unde... stele cad şi se aprind,

orgi selenice pe lucii, valuri risipte-n grind...

El, ecouri între clipe, le ascultă-n infinit…

Cu luna se plimbă-n trestii, iar din cornul ei de- argint

îşi desfată nemurirea, dă luminii dor şi gând …

teii încărcaţi de floare ning miresmele de-amor,

El, luceşte-n rostul lumii, spre trecut şi viitor…

Revista „Foaia Poporului”, nr. 6, ianuarie, 1993

„Archaeus” şi anamneza în „Sărmanul Dionis”

elaborate de Carmen Negulei

                Studiile şi eseurile aparţinând lui Carmen Negulei şi inserate în volumul cu acelaşi titlu (apărut la Editura Alfa Press, 1995), se relevă  ca un început inspirat al unei eclatante exegeze a universului gnoseologic eminescian. În context Anamneza în Sărmanul Dionis constituie contrafortul cerebral al unei cunoaşteri perene, „în sacrum”, înălţat cu profesionalism filosofic şi cu vocaţie literară pe fundamentul „Archaeus” ca nous universal şi schemă gnostică în natura unei naraţii ideatice. Termenul de Archaeus va fi relevat de Carmen Negulei ca un primat axiologic elaborat, cu caracterul de dominantă a naturii cunoaşterii în raport cu natura ontologică a povestirii, ca determinant al dualităţii gnoseologice. Tot Carmen Negulei va modula din Archaeus principiile omoloage între viziunea  europeană şi cea indică asupra universalului, prin supralicitarea sensului Archaeului ca spirit al Universului. Este aceasta „în fond” o promovare a conceptului de metodă, proprie eminesciană, de „a ajunge la esenţa lucrurilor prin cunoaştere, Archaeul fiind invocat de la început pentru a clarifica ipoteze ale gândirii” (C.N., „Studii şi eseuri”, 1995).

                Archaeus va fi considerat, ca şi în Sărmanul Dionis, principiul realului dublu ca implicit filozofic, de identitate a personalităţii şi fundament gnoseologic, prin expunerea în plan dublu a celor două personaje, unul neiniţiat, celălalt iniţiat şi purtător al principiului spiritual cognitiv, al bătrâneţii, Archaeus spiritual, la care „existenţa implică esenţa în ea însăşi”. Dar acest principiu spiritual cognitiv va fi erodat formal de principiul metempsihozei, întrucât sufletul (atman), făcând parte din permanenţa esenţei spiritualizate de ordin ontologic, este un exponent axiologic al relativismului percepţiilor prin analizatori, al propulsiilor universale. Archaeus, ca principiu al cognoscibilităţii, se poate induce epistemiologic în ontologicul universal şi elimina prin el, ca pandant al relativismului tautologic, sechelă a devenirii formale. Carmen Negulei, ca indolog, sesizează implicaţiile în marea literatură a brahmanismului, prin supremaţia de castă şi prin inducerea credinţei de reîncarnare, un concept prefilozofic, care avea să fie depăşit în creaţia eminesciană, marcată de gnomismul indobudist. Carmen Negulei va remarca rolul ontologicului în procesul cunoaşterii filozofice şi va expune în interferenţă modalităţile de gândire promovate de poetul filozof, descoperind trasee duble de cunoaştere şi influenţă asupra creaţiei, pe care în aceeaşi măsură le va cerceta.

                Această viziune filozofică este versificată şi identificată cu un concept universal al genezei în Scrisoarea I, care este în fond o variantă versificată a Sărmanului Dionis, receptată şi asimilată cu o voinţă schopenhaureană de Carmen Negulei. Dar cine este Dionis, în accepţia metempsihotică eminesciană? Este copilul sărac, copist la 18 ani, „pentru care visul era o viaţă şi viaţa un vis, într-o ordine a realităţii”, cel care-şi gândeşte condiţia socială precară în „înrâurirea zodiilor asupra vieţii omeneşti”. Dionis va conştientiza condiţia sa socială numai când va reintra în reamintire, în anamneză, în antecedentele proprii, graţie unei meditaţii socratiene. Se deduce de aici că Eminescu când a conceput Sărmanul Dionis , aprofundase actul Karman, „un act care depinde de spiritul şi de vorbirea care conferă fiecărei individualităţi umane antecedente proprii şi situaţia sa particulară, îi conferă de asemenea un destin care, dacă nu se va realiza în viaţa prezentă, se va realiza după sfârşitul acesteia într-o reîncarnare pe care o va orienta el” (Jean Filliozat, Filosofiile Indiei, Brahmanele şi speculaţiile ritualiste), în fond renaşteri ale nousului individual receptat din imnurile ariene rig-vedice şi din canoanele budhiste.

                Şi Mircea Ivănescu va observa în studiul Anamneza în Sărmanul Dionis o viziune eminesciană, graţie filozofiei indiene, prin care se aduc „detalii şi interpretări inedite, necunoscute în literatura română şi străină, în analiza operei eminesciene”. Cred că Mircea Ivănescu s-a referit aici la inspiraţia eminesciană din Rig-Veda, imnul despre creaţiune (X, 129), din care a fost inspirată şi poezia filozofică Scrisoarea I, capodoperă a conceptului de geneză, scriere care tratează deopotrivă Archaeus  şi anamneza. Revenind la Sărmanul Dionis, înţelegem că, în urma studiului astrologiei lui Ruben, Dionis simte că „sufletul călătoreşte din veac din veac” şi numai moartea materială îl face să uite că a mai trăit. Este acesta un concept bazat pe astrologia bizantină, pe sistemul filozofic geocentrist, în care lumea transpare ca o rânduială dumnezeiască, pentru că în imaginea lui Dionis, ordinii cosmice a lucrurilor – dharma i se opune dezordinea – adharma, iar unei periodicităţi normale a vieţii naturale i se opun perturbaţiile thanatice. Pentru cunoaşterea dionisiacă, opusă dharmei, Carmen Negulei va aserta axiomatic cum că „spaţiul şi timpul sunt în noi”, iar „existenţa lor în noi infirmă atemporalitatea şi ubicuitatea fiinţei umane”. Translaţia în timp şi spaţiu – afirmă C. Negulei – aşa cum este văzută de Eminescu, „nu mai are nimic cu metempsihoza de care vorbeşte Platon, prin faptul că este determinată de către eu, în timp ce la Platon ea are expresia unui etern ciclu obiectiv în care se integra omul. Eminescu îl deconspiră pe Dionis în text: „Călugărul Dan se visase mirean cu numele Dionis”. Anamneza se confundă în text cu metempsihoza, Dan devenind Dionis, dar în vis.

                Dan va călători în Univers pentru a constata realitatea (rta), adevărata natură ordonatoare a lucrurilor (dharman), periodicităţii vieţii naturii, a timpului ciclic fără început şi sfârşit. Dan se doreşte şi un „brahman”, o cheie a enigmei, a genezei universale când, referindu-se la astrolog, relaţionează fenomenele şi actele terestre la ritmurile cosmice, expresiv vedice, reluându-le sincretic. Să reţinem că adâncimile metafizice ale călugărului Dionis sunt extrapolate din spaţiul citadin al Iaşilor, urmare a vizitei sale (a călugărului Dan) la astrologul Ruben, profesorul metafizician de la Academia din Socola, Dan fiind unul din şcolarii Academiei şi discipolii lui Ruben. Dan se va confesa lui Ruben „echivalând diviziunile timpului cu diviziunile Vedei”, că vremea nemărginită e făptură a nemuritorului nostru suflet, Yajna, o replică care-l va îndritui pe Dan să exclame altcumva decât predicativ şi premoniţional: „Am trăit în viitor. Îţi spun, acum am doi oameni cu totul deosebiţi în mine – Unul, călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte în vremile domniei lui Alexandru Vodă, altul cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte”. Aşadar, omul cosmic, Purusa, e în corelaţie cu opera rituală (Yajna), care presupune un rit, o succesivitate, concretizată în anamneza lui Dan (că fusese Dionis) şi în călătoria sa în Univers, relevată de răspunsului lui Ruben: „în şir, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a cărei fiinţă vei pricinui-o tu …”. C. Negulei va sesiza că „Dionis vrea să atingă simultaneitatea prin anularea legii succesivităţii”, de fapt, dorind „o anamneză inversă: o anamneză în care el nu depinde de ce s-a întâmplat odată în el, ci, în care, ceea ce se va întâmpla cu el depinde în întregime de el”. Carmen Negulei va admite „un astfel de sens al anamnezei, ca reamintire a propriei experienţe şi având o altă finalitate: pentru Dionis prima anamneză are importanţă doar atât cât să-l convingă că spaţiul  şi timpul sunt în EL (în individ)”, acceptând apoi, în detrimentul succesiunii, simultaneitatea ontologică. Autoarea consideră că „soluţia pentru depăşirea  legilor spaţio-temporalităţii i-o dă Ruben”. Ea constă în „a primi puterea umbrei pentru a decoda formulele din carta de astrologie”. Mai mult, Ruben îi propune lui Dionis să lase un om din şirul infinit de oameni din el să-i ţină locul cât timp el va fi plecat în univers şi aceasta pentru a înşela, după C. Negulei, legea succesivităţii. Dan se roagă „pentru ca umbra, în timpul vieţii sale eterne să-şi scrie pe pământ memoriile curate. Simţurile umbrei (întunecarea) şi ale lui Dan (lumina), prin întoarcerea foilor, au dimensiuni magice. Căci înlocuitorul este TU  şi acel spaţiu pe care îl ocupi nu poate să rămână gol, deoarece, conform legii succesivităţii, tu nu poţi ieşi din el în timp ce vei călători în Univers. Căderea lui Dionis, explică C. Negulei, este datorată voinţei sale de a încălca „interdicţia de a-l vedea pe Dumnezeu, de a atinge zona de dincolo de fiinţă şi nefiinţă, zona celestă”.

                Apare evident caracterul obsedant al poetului de a conceptualiza în planul trăirilor viscerale al unei iubiri adânci imaginare la care material, nu putea să ajungă. Mioara Avram, în interpretarea studiilor eminesciene (Archaeus şi Anamneza în Sărmanul Dionis) ne îndeamnă să concepem la Eminescu „anamneza generalizată”, iar „visul” ca având o semnificaţie ontologică majoră, în dauna celei onirice, demonstrând în Sărmanul Dionis existenţa a patru straturi de realitate şi anume: lumea fizică (Dionis, Pământ), lumea avatarurilor (Dan, Pământ oniric), lumea prototipurilor (Umbra, Lumina) şi lumea absolutului (Dumnezeu, Doma). Cum reuşeşte identificarea acestor stratificaţii ontologice? Numai prin căderea lui Dan din planul reflexibilităţii în cel al contemplării.

                Studiile tinerei scriitoare, cu rezonanţe din adâncurile filozofice, de descoperire a centrelor ideatice în lumea conceptelor eminesciene îl va îndreptăţi pe publicistul Aurel Cioran, fratele filozofului Emil Cioran, să deconspire „recunoştinţa eternă pe care trebuie să o poarte Carmen Negulei pentru Constantin Noica, cel pe care scriitoarea l-a vizitat de mai multe ori la Păltiniş şi din a cărei idee a trecut la studiul limbii sanscrite şi culturii indiene”. Tot el va aplauda dubla şansă a lui Carmen Negulei de a-l avea ca mentor spiritual pe Constantin Noica şi de a se hrăni direct de la sursă, prin bursa de studii oferită de University of Poona, Department of sanskrit, cu spiritul literaturii şi filozofiei indiene.

                Să înţelegem că Archaeus, ca spirit al universului, şi Anamneza, ca dualitate ontologică, pot da o explicaţie facilă conceptelor filozofice de universalitate, a cunoaşterii spiritului indian din creaţia eminesciană.

„Interferenţe”, nr. 5, iulie 1998

Literatura, Coeli manus, Gheorghe Apetroae Sibiu

COELI MANUS

Perdelele de-opal când le feresc oglinzii,
 în oglinda ta de graţii mă uit
şi iţi vorbesc
prîn semne de lumina şi azur;
Te-admir din clarul turnului de-aici
 pe tine, Coeli manus ...
Tăria flăcării pe care-o porţi
cu limpezimi de-abise
m-a născut
cuprins al florilor şi întregirii.
La fiecare pipăit al cărnii
ce-o desfaci, o raza
sa te culc în patul
rece-al închinării,
 stai duh cu-albastre torţe-n mâini
şi îmi asculţi dorinţa, numai,
 de iubire...;
Necredincios, vrăjit de forţa ta,
 mă scol şi urmele-ti adulmec ...
 a smirnă şi pământ miroşi,
porţi semnele măririi...
Să-mi concerte-n nopţile de amor
aceeaşi ruga crudă,
aduni soboarele de îngeri,
câte sunt în cer,
de îngeri sa mă-ndrăgostesc ...
Dar, iată că, în agonii, cuvântul
 ţi-l rosteşti în alte limbi şi legi,
 iar mugurii de caină,
ce plesnesc pe firave tulpini de oase,
 tu ţi-i hrăneşti cu stârvul stelelor
 de primăvară sfântă ...
 Şi ştiu că tu plăceri mai mari
decât sa te sărut de sărbători
 nu spovedeşti ...
Cu braţele deschise spre adânc -
 de mult un cerc
de nemurire-mbrăţişezi -
 Tu, turnul cel imens de logos şi triumf,
poţi să-nţelegi că între noi
e ultima-ntâlnire rece din altarul mut ...
 Poezii şi eseuri „Despre ne-nceput”,
Editura Hermann, 1992

literatura, glasul i-l dregea cerul, gheorghe apetroae sibiu

SONATA ASTRELOR

GLASUL I-L DREGEA CERUL Cânta dorinţei lor cu cu-vinte de rod căzut, ca o rouă din ochii lui de cer, suferind de blestem , cum un mirean, lăcrimând în visul pelerinelor stele certate cu vrerea mării, în ultimul val... Îl cucerea anatasul gândului crist... Re-trezea amurgul, să-i colinde locul atunci când mama lui re - cânta imnul regal, spânzurând cetini de candele şi de icoanele pătrunse în lemnul lor de rugăciunea unui patriarh sihastru... Toate se îngrămădeau în irişii îrouraţi, răsăriţi pe locul de mister feciorelnic, chiar atunci când glasul i-l dregea cerul , iar prin arcul razei, în el lumini tremole întinse în roze şi în îngeri ne-limite: Cântecele luminii pure ale zilei lazure le întorcea, din nou, ofrande cerului... Clopoţeii ierusalimi în brocart, îl trezeau de naşterea la Bet-sahir a flăcării limonii în priviri rătăcitoare şi în glasuri argintii, în notele corului Iernani, de Verdi.... Căra prin munţii cumpliţi ai iernii de zăpezi în troiene, o stea, cu care intra pe uşa din faţă a caselor, ca un mag iubitor de cristice vestiri şi de inimi, spânzurându-le chinul şoptit în cântece ce ardeau sărbătorile iernii.... atunci când glasul i-l dregea cerul...



ELEGII ÎN IMAGINI

Gheorghe Apetroae Sibiu

PRINŢUL PELERIN br />
Ca nişte îngeri blonzi , zburând
din raiul de miracol sfânt ,
cu chip de dimineaţă pe abis,
în căutarea altei lumi,ajunşi,
în somn prelung, ei liberi,ard,
în Tot, aşa cum puii pasării
rămaşii singuri, goi în cuib
şi-şi uită ghearele fragile
să şi le-n infingă-n re-simţiri şi cad,
aşa, cum umbra-n Tot mai mare-prinţul
o spânzură de alte valuri,
gândul în chip de pelerin al vrerii-
sublime infinite giuvaiere,
pe degetul de gheaţă-al stelei
întâmplâtoare-n trecere şi vrere
Doar de palat, mai berbi, poeţii,
verv princiar, în toate zămislind,
cu un elan jertfelnic, viaţa-i în deplin,
lung, visul prinţului, în turn, cu chipul pur al crisei veşnicii,
i-l întrerup ca pe-o sigurătate
şi ca pe - un alb anotimp,
în zorii clipei cu aură de ceaţă numai cocoşii levantini, o spaimă-n sine îi ascund
tragismul unei treceri vii în cântecul de dimineaţă!...
I-acoperă cu glasulplin al pietrei-
un talisman- cer malaciu în visul zării..liniştea plecării...
când, soarele, pe cer mult mai grăbit,
trezeşte-n prinţul pelerin
împodobit de ani şi-argint,
de solitudinea secundelor iubit,
„nimic din jur ne-semănând
cu El”...în El,smarald şi ankerit,
făptura vie-a valului etern căzut :
un zbucium e... dorinţa mării...