literatura, glasul i-l dregea cerul, gheorghe apetroae sibiu

SONATA ASTRELOR

GLASUL I-L DREGEA CERUL Cânta dorinţei lor cu cu-vinte de rod căzut, ca o rouă din ochii lui de cer, suferind de blestem , cum un mirean, lăcrimând în visul pelerinelor stele certate cu vrerea mării, în ultimul val... Îl cucerea anatasul gândului crist... Re-trezea amurgul, să-i colinde locul atunci când mama lui re - cânta imnul regal, spânzurând cetini de candele şi de icoanele pătrunse în lemnul lor de rugăciunea unui patriarh sihastru... Toate se îngrămădeau în irişii îrouraţi, răsăriţi pe locul de mister feciorelnic, chiar atunci când glasul i-l dregea cerul , iar prin arcul razei, în el lumini tremole întinse în roze şi în îngeri ne-limite: Cântecele luminii pure ale zilei lazure le întorcea, din nou, ofrande cerului... Clopoţeii ierusalimi în brocart, îl trezeau de naşterea la Bet-sahir a flăcării limonii în priviri rătăcitoare şi în glasuri argintii, în notele corului Iernani, de Verdi.... Căra prin munţii cumpliţi ai iernii de zăpezi în troiene, o stea, cu care intra pe uşa din faţă a caselor, ca un mag iubitor de cristice vestiri şi de inimi, spânzurându-le chinul şoptit în cântece ce ardeau sărbătorile iernii.... atunci când glasul i-l dregea cerul...



ELEGII ÎN IMAGINI

Gheorghe Apetroae Sibiu

PRINŢUL PELERIN br />
Ca nişte îngeri blonzi , zburând
din raiul de miracol sfânt ,
cu chip de dimineaţă pe abis,
în căutarea altei lumi,ajunşi,
în somn prelung, ei liberi,ard,
în Tot, aşa cum puii pasării
rămaşii singuri, goi în cuib
şi-şi uită ghearele fragile
să şi le-n infingă-n re-simţiri şi cad,
aşa, cum umbra-n Tot mai mare-prinţul
o spânzură de alte valuri,
gândul în chip de pelerin al vrerii-
sublime infinite giuvaiere,
pe degetul de gheaţă-al stelei
întâmplâtoare-n trecere şi vrere
Doar de palat, mai berbi, poeţii,
verv princiar, în toate zămislind,
cu un elan jertfelnic, viaţa-i în deplin,
lung, visul prinţului, în turn, cu chipul pur al crisei veşnicii,
i-l întrerup ca pe-o sigurătate
şi ca pe - un alb anotimp,
în zorii clipei cu aură de ceaţă numai cocoşii levantini, o spaimă-n sine îi ascund
tragismul unei treceri vii în cântecul de dimineaţă!...
I-acoperă cu glasulplin al pietrei-
un talisman- cer malaciu în visul zării..liniştea plecării...
când, soarele, pe cer mult mai grăbit,
trezeşte-n prinţul pelerin
împodobit de ani şi-argint,
de solitudinea secundelor iubit,
„nimic din jur ne-semănând
cu El”...în El,smarald şi ankerit,
făptura vie-a valului etern căzut :
un zbucium e... dorinţa mării...