g.a.s.

Totalul afișărilor de pagină

joi, 27 mai 2010

LITERATURA: Eseul " OPERA OMNIA ", GHEORGHE APETROAE SIBIU

LITERATURA: Eseul „OPERA OMNIA " şi FIINŢAREA ÎN MIRCEA IVĂNESCU , de GHEORGHE APETROAE SIBIU, „Radical”, Sibiu, nr. 1212.

OPERA OMNIA

Cine nu-şi doreşte fiinţarea în Mircea Ivănescu, in acel templu al verbelor şi al căutării de lumină prometeică, în aletheie, la adâncimea înaltei cunoaşteri iniţiatice, dincolo de comprehensibilul comun şi rugozităţile sediment ale pseudoconştiinţelor claustrate de apocaliptic? Cine nu l-ar urma pentru a transgresa cotidianul insolit al propriului Ego, uneori agresiv, alteori într-o nebănuită recluziune?! Mulţi şi-l doresc magistru, ştiind că vor descoperi în logosul său variile antinomii ale unui univers ontologic pe un traiect spiritual dialectic, care l-a consacrat, alteori doar a recepta, ca audienţi, fervoarea unei lucidităţi spontane cu o conotaţie ironică şi anecdotică, atunci când ei încearcă descifrarea finalităţii metafizice printre tautologii şi locuri comune, cum poetul însuşi se relevă în poemul „celălalt timp e acelaşi …” cu versurile: „ca să iasă la lumină şi ochiul acela ascuns … să ne ţintuiască …:”. Iată, dar, geniul maieutic care reuşeşte transfigurări semantice pe coordonate heideggerine, într-o aritmie şi acromatică a versificaţiei, aşa cum reuşea Arthur Rimbaud în frumosul poem „Ofelia”, ori Saint John Pearce în proza versificată: „Femeie îţi sunt … în tăcerile inimii de bărbat”. El se înalţă „într-o lumină care nu mai e a soarelui, ci a muzicii vorbelor”. În poemul „degeaba ne jucăm de-a viaţa adevărată” (M. Ivănescu, Comentarius perpetuus, pag. 105; 139), într-un discurs metaforic încărcat de thimonul unui profetism angelic. A reuşi dialogul verbelor cu posesorul marelui premiu literar: „OPERA OMNIA” este „ca şi cum” te-ai purifica de ingredientele de romantism utopic şi năzui la împlinirea ritualului de botez în simbolism şi expresionism cu o binecuvântare eclatantă, într-un sacerdoţiu integral. Se degajă, din discursul livresc, în spaţiul hermeneutic, un imbold spre construcţia de temple literare pe temelii livreşti, care conferă Edenului poetic al sfârşitului de secol siguranţa perenităţii. Şi aceasta pentru că M. Ivănescu decelând misterul, materialitatea şi tragismul social-politic al vieţii, „în constructio”, uzează de recuzita unei înalte culturi, de geniu şi rafinament în felul ingenuu al rostirii cuvintelor necuvinte, generând creaţiei o arhitectură barocă, axiologic inegalabilă. Acest fapt este remarcat şi de poetul Ion Mircea atunci când virtual laureat, M. Ivănescu îşi prezenta într-o şedinţă de cerc literar ciclul de poeme din volumul „Tratat despre neputinţă”, arătând că poetul Ivănescu deţine secretul unui „stil în alteritate virtuală la care nimeni nu poate ajunge”. Aceasta, sprijinit de o infrastructură iniţiatică, a ajuns la arcul de finalizare al sistemului său anabazic, de coordonate spirituale, atingând cotele ubicuului, într-o relevanţă asimpotică a „translaţiei dinspre existenţă spre literatură” (Ion Mircea, Dumitru Chioaru).
Totul se derulează în tangajul realitate-ficţiune şi în interferenţa antinomiilor spaţial-temporale, în infinitatea planurilor metafizice pe via mentis a unei geneze literare copleşită de subtilităţi şi circumscrisă unei modestii „proverbiale” inefabile, în câmpul creaţiilor lui Garcia Lorca, Paul Jean Jouve, Paul Claudel, Paul Valery, Stephane Mallarme ori Baudelaire. Geniu din spiritul lor, M. Ivănescu ignoră esteticul şi platitudinea oniricului, formalismul armoniilor pentru a încerca propulsia altei lumini prin vitraliile noilor temple literare, având şansa unică de a pătrunde cu ea în panteonul marilor literaţi imediat după Lucian Blaga şi Ion Barbu, odată cu Nichita Stănescu, în faţa lui Leonid Dimov, Grigore Hagiu ori Cezar Baltag şi mult înaintea poeţilor Petre Stoica, Anatod Baconsky, Matei Călinescu, Modest Moraru, Alexandru George, precum şi celui care avea să încheie plutonul său, Mircea Cărtărescu, învăluind, cu rostirea-i simbolistică, oceanul de linişte al furtunilor homerice pentru o primenire a versului într-o retorică arhetipală şi în reveriile uraniene ale lirismului orfic.


„Radical”, Sibiu, nr. 1212, anul 1994

luni, 24 mai 2010

LITERATURA, Eseul "Universul geografic, economic şi cultural - spiritual al Mărginimii Sibiului", Gheorghe Apetroae Sibiu

UNIVERSUL GEOGRAFIC, ECONOMIC ŞI CULTURAL - SPIRITUAL AL MĂRGINIMII SIBIULUI
Făgăraş, 8 septembrie, anul 2000, ASTRA - Adunarea Generală. Comunicare, în Secţiunea a V – a de comunicări ştiinţifice, în cadrul Manifestărilor ASTREI, Eseu relevat de „Rondul de Sibiu, din 7 decembrie, 2000, pag.4., Gheorghe Apetroae Sibiu, membru fondator şi activ al ASTREI rediviva, publicist.

Distinsă audienţă, dragi astrişti,

Îngăduiţi-mi dorinţa ca excursul meu, în program, să primească un caracter omagial. Să constituie unul din modulele de afirmare a unităţii noastre naţionale spirituale, prin cultură, în matricea istorică a Mărginimii Sibiului , unul din cele mai nobile ţinuturi româneşti ! - De ce ? Pentru că o cunoaştere a trecutului naţional şi o sacralizare ontologică bine-meritată a unor astfel de locuri , prin cultul de univers matricial geografic-economic şi cultural-spiritual, de această dată, a acestei fascinante zone sibiene, Mărginimea Sibiului, trebuie să conştientizeze, spre neclintire, tot ce-i românesc ,în ecuaţia memoriei unei istorii naţionale cu temporalităţi de glorie dar şi restrictive, în acest spaţiu de luptă şi de jertfe. Şi toate acestea, numai pentru conservarea istorică a poporului român, a acestui mare neam ,la locul şi la timpul lui, cu răsfirate şi vânjoase rădăcini ancestrale! - De ce? Pentru ca să se statornicească în generaţiile de acum şi în cele care vor veni în urmă, aici, ca oriunde în marea Românie, atât generaţiile de mărgineni din adânci vremi, ori românii de aici plecaţi în vremi de restrişte şi reveniţi , în dor, sau numai cu gândul la obârşie sau pe acei chemaţi aici din alte meleaguri româneşti. Unde? –În aceste sublime locuri, hăruite de slavă şi bine-cu-vântate de Dumnezeu , întru românească trăire şi întru săvârşirea în credinţa strămoşească românească , în matricea constelară a Cibinului şi a Lotrului, la zenitul spiritului naţional, pe care l-a cultivat aici,cu prisosinţă, Mărginimea Sibiului!
Iar când vorbim de Mărginimea Sibiului, trebuie să admitem ontologic conceptul spaţial de nemărginirea de loc şi de timp, de locuire la sălaşele perimontane şi montane ale munţilor Cibinului şi Lotrului , în frăţie şi în fascinaţia priveliştilor, din negura şi în lumina vremilor.
Unde? – În împărăţia celor două masive muntoase, Cibinul şi Lotrul, a celor doi fraţi buni, feţi frumoşi, travestiţi în zâne. Norii crisotili şi de travertin, învăluraţi,în mariajul lor celest, trec turme - neguri axinite gonite de vremile nestătătoare, pe deasupra pajiştilor alpestre, la întrecere cu puzderiile de turme de mioare ce urcă în fiecare an , cu umanitatea, până la stâncile de micaşisturi în reflexii translucide şi de paragnaise melanitice, mereu dezgolite de ploile nesfârşite şi de vijelia furtunilor.
Din împărăţia crestelor înalte , ei, aceşti doi mari munţi, din constelaţia Carpaţilor sudici, îşi vor slobozi sub ceţuri pantareice , pantoclasticile patimi, în susurul izvoarelor cristaline , spre a-şi potoli apoi chemările ,în urlet, în pitorescul şi liniştea policromă a poalelor lor dantelate şi îngemănate. Iar din strigătul lor, auzit şi de munţii cei de peste Olt, reverberând din spaţiile antropice ale Boiţei, Tălmaciului, Sadului, Sibiului, Răşinarilor,Gurii Râului, Orlatului,Săliştei, Poienei şi Jinei se nasc la poalele lor sudice, noi şi noi răspunsuri fraterne. Pentru că aici ei , cu anii lor, şi-au brodat straie cu-vântătoare cu glasul de izvoare, veşminte înroite cu stele, satele mărginene ale ţinutului Sibiului.
Trebuie, dar, ştiut că satele din poalele Lotrului şi Cibinului, pentru că de acestea e vorba, sunt îndesate ,unele, sau dispersate, altele până la umărul masivelor muntoase şi locuite de oameni vânjoşi, harnici şi dârji, frumoşi, aşezaţi antropogenetic,aici din cele mai vechi timpuri, de fapt ,de la începutul ultimului postglaciar, cu o atestare de 10-11000 de ani. Statorniciţi aici,ca populaţii ariene ,în locul populaţiilor(eschimoşe) din cultura renului, retrase spre nord cu retragerea calotei glaciare,de mai multe milenii, ei şi-au consolidat aici identitatea sorbind-o din spiritul locului şi si-au cultivat-o ,ca să dăinuiască aici, precum munţii aceştea. Ele s-au îndeletnicit şi continuă a se îndeletnici cu păstoritul, prelucrarea laptelui, lânii şi pieilor, cu pomicultura, agricultura, olăritul şi comerţul( Dumitru Moga, 1982).
Dar , ca să ne introducem în universul geografic-economic şi cultural-spiritual al Mărginimii Sibiului , trebuie să identificăm neapărat , în contextul tematic, două universuri de forţe economice şi cultural-spirituale , dimensionate geografic , aproximativ egale şi anume: Universul Lotrului- Tălmaciului şi Universul Cibinului-Săliştei, iar Tălmaciu şi Săliştea să le recunoaştem ca centrele cosmicităţii lor economice şi spirituale.
Aşadar, în Universul Lotrului descoperim constelaţia Tălmaciului, de fapt fostul scaun zis al Tălmaciului, cu aşezările Boiţa, Tălmăcel, Tălmaciu, Sadu, Râul Sadului, Cisnădie şi Cisnădioara, iar în Universul Săliştei, zis scaunul Săliştei , identificăm aşezările Răşinari, Poplaca, Gura Râului, Fântânele, Sibiel,, Vale, Sălişte, Galeş, Tilişca, Rod, Poiana Sibiului şi Jina (Irimie şi colaboratorii,1985). După cum se ştie, toate aceste aşezări au intrat în secolele XIV – XVII în componenţa ducatului transilvănean al domnitorilor Ţării Româneşti, sub denumirea de Ducatul Amlaşului, cu administrare şi cetăţi proprii şi în aceeaşi formă de organizare cu Ducatul Ţării Făgăraşului, de peste râul Olt. În contextul amintit, ridicarea unei biserici ortodoxe în Răşinari, la anul 1383, cu sprijinul lui Radu Basarab va fi dovada interesului purtat de către voievozii munteni pentru locuitorii de pe Cibin şi a prestigiului de care se bucurau conducătorii (cnezii) mărgineni în relaţiile lor cu domnitorii şi dregătorii Ţării Româneşti. Erau preocupări şi raporturi bilaterale, de creare a unui climat favorabil dezvoltării în perspectivă a unor relaţii economice româneşti în spaţiile Sibiului şi Făgăraşului, una din condiţiile obiective pentru realizarea unităţii statale de mai târziu( Nicolae Nistor şi Mihai Racoviţean,1985; Dumitru Moga, 1982).
Călătorind, dar, în spaţiile geografice ale Mărginimii Sibiului, prin cele două constelaţii naturale cu determinări antropologice, vom descoperi , pe faldurile celor doi munţi pajişti înflorite şi versante împădurite, ori curmături sculptate de vreme din zbuciumul apelor repezite acolo de culmi şi de creştete, vom descoperi ,prin ei , cărări pitoreşti şi accesibile, care au înlesnit circulaţia şi umanizarea unui relief climax, în trepte, de la poalele munţilor spre vârful acestora, cu statorniciri umane de secole care se materializează şi astăzi în sălaşe, colibe şi mai nou, cabane şi aşezări turistice, presărate peste tot, pe trupurile acestor prielnici munţi. Pentru că netezimea culmilor, lipsa crestelor pronunţate şi a piscurilor stâncoase, prezenţa înşeuărilor largi şi lipsa pădurilor excesiv de întinse, lipsa abrupturilor de pe laturile lor nordice şi rotunjimea formelor orografice îi califică, deopotrivă, pe cei doi munţi, ca având un caracter de ospitalitate, pentru o dezvoltare a unei vieţi umane intens pastorale, caracteristica unui relief uşor ondulat, într-un spaţiu diferenţial armonizat, de o intensă vitalitate cu adevărat matricial mioritică, aşa cum îl identifică , cu atributele sale ontologic – metafizice, Lucian Blaga, în subima sa Trilogie.
Mai mult, acest spaţiu montan , uşor accesibil a favorizat instalarea pe bordura nordică a munţilor Cibin , la mare altitudine , mari aşezări umane, cazul satelor Poiana Sibiului şi Jina, două dintre cele mai înfloritoare sate din România şi nu numai, iar în partea sudică acestora, până sus, la 1500 m altitudine , a unor puzderii de sălaşe şi colibe, de case şi grajduri, de târle şi chiar livezi de meri, până departe în munţi, în direcţia Cindrelului şi Frumoasei. Nu mai vorbim de prezenţa în munţii mărgineni , la altitudini şi mai înalte, a multor obiective turistice , evidentă fiind Staţiunea Climaterică Păltiniş, situată la altitudinea de 1478 m . Staţiunea Păltinis este una dintre cele mai vechi staţiuni de acest gen din ţară, singulară prin altitudinea la care este aşezată şi benficiază de prezenţa în apropierea ei a circurilor glaciare şi a iezerelor, ca formaţiuni geologice periglaciare şi glaciare unice, formaţiuni geologice situate pe latura nordică a munţilor Cindrel , cât şi prezenţa unei flore şi faune, în tipologii de o mare diversitate , cu multe elemente endemice, în perspectiva unui peisaj variat, prin configuraţia geografică, dar de o uşoară accesibilitate, caracterizată prin prezenţa mai multor trasee turistice, de o mare atractivitate.
Pe plaiurile Săliştei şi Jinei, pe lunga lor culme, la cumpăna ei, începând cu cele de la Guga Mare şi Guga Mică, de pe teritoriul Jina, urcă de multe secole, pentru a o străbate lejer, unul dintre cele mai vechi şi mai lungi drumuri pastorale, de legătură cu Novacii şi cu alte aşezări de la poalele Carpaţilor sudici. Pajiştile întinse şi grase, drumurile accesibile şi roirile de construcţii din această zonă, ca şi din altele asemenea , identificate pe toată latura nordică a munţilor Lotrului şi Cibinului, crează vara aici impresie de activitate parcă mai bogată şi mai vie decât cea de la baza munţilor( Lucian Badea şi col.,1985). Condiţiile naturale favorabile economiei pastorale, gradientic asemănătoare zonelor de la baza Alpilor elveţieni şi a Tirolului austriac, au permis popularea acestor doi munţi şi valorificarea lor economică, pastorală, silvică şi chiar agricolă, baza existenţei umane, aici, de veacuri. Regretabil este faptul că astăzi, din cauza unor migraţii de populaţii din aceste locuri spre alte localităţi cu condiţii urbane mai favorabile şi spre alte activităţi profesionale, resursele naturale ale acestor munţi sunt tot mai puţin valorificate, cu impactul negativ în realizarea veniturilor din creşterea animalelor şi agricole. Şi totuşi, graţie dezvoltării altor ramuri economice în mărginime şi perimărginime,un mare aport, avându-l astăzi agrotuirismul, locuinţele şi aşezările mărginene nu se restrâng, ci ,mai mult, se consolidează şi bat recordul devenirii lor , de la o zi la alta, tot mai frumoase şi mai înfloritoare!.
Părăsind înălţimile mijlocii şi coborând la poalele Lotrului şi Cibinului, vom descoperi aici un alt segment matriceal din universul geografic-economic şi cultural – spiritual al Mărginimii, cel al depresiunilor Sibiului şi Săliştei. Aceste depresiuni dantelează poalele munţilor cu păduri întinse de stejar şi de şleau în terasele, luncile şi agestrele sudice ale Cibinului şi Sadului cu mulţimea de afluenţi adunaţi la centrul acestora. Aici stratificaţiile litologice şi direcţia drenajului au favorizat sculptarea în rocile relativ dure, a unui lanţ depresionar montan, accesibil pe toată latura nordică , cu rolul de conservare a legăturii monolitice a antropologicului perimontan şi depresionar cu muntele, printr-o fâşie de trecere proluvo -aluvială, cu un glacies fragmentat , în cuprinsul căruia se află înşirate toate satele mărginenilor. Se poate aminti aici că, urmare a efectului glaciaţiunilor din cuaternar, mai precis, din pleistocenul cunoscut ca perioada în care s-au desfăşurat fazele glaciare, depresiunile de la poalele Cindrelului şi Lotrului au fost terasate interglaciar cu depozite proluvo-aluviale, iar cea mai joasă terasă depresionară, situată în cea mai apropiată zonă a albiei Cibinului şi parţial a Sadului aparţine ultimei perioade glaciare Wurm- Vistula. Această terasă a rezultat din materialele detritice dislocate din cei doi munţi în postglaciaţia Wurm(Vistula),de acum 15-16000 de ani, depozite şi astăzi la zi, rămase, urmare a terminării - întreruperii scurgerilor glaciare, în găleţile( Iezerele Cindrelului), precum şi din depozitele aluviale pre şi postglaciale, toate aşternute pe straturile perioadelor geologice tortoniene, sarmaţiene, panoniene sau euxinice, ,după caz, acestea ,determinându-şi amplitudinea în bazin în funcţie de arealele de subsidenţă marină ale stratificaţiilor geologice respective..
Relevând aspectul geografic al zonei , se reţine prezenţa în peisaj a reliefului de o mare amplitudine, de la 400 m în Depresiunea Sibiului ,la 700 m în piemontul Gura Râului, la 1478 m , la Staţiunea Păltiniş şi de 2268 m , în vârful Cindrel- Frumoasa. Un relief în trepte şi acoperit în mare parte , pe lângă fitocenozele de pajişti permanente, diferenţiate tipologic de climaxul-altitudinal, şi de pădurile de Quercete şi Făgete, pe etajul altitudinal de la 500 la 800 m, de pădurile de Făgete, pe etajul nemoral de la 800 m la 1000 m, de pădurile de Făgete şi de Molidete( picetae) , pe etajul de la 1001 m la 1250 m, de păduri le de Molidete şi de Abiete, pe etajul , de la 1251 m la 1650 m- 1700m şi de zona pajiştilor alpine, cu Pinus cimbra şi Ienuperus sp.,pe etajul , la altitudinea de peste 1700 m.
Revenind la abordarea aspectelor de antropomoefism al acestei mari zone şi al universului economic şi spiritual-cultural al Mărginimii Sibiului, continuarea populării munţilor şi piemonturilor Lotrului şi Cibinului în zonele de “Margine” şi montane este dovedită de izvoarele arheologice, aşa cum am mai arătat, ca având o vechime de peste 10.000 de ani. Antropomorfismul a fost cercetat şi descoperit aici , ca fiind apropiat de sfârşitul ultimei glaciaţii. Şi nu e un miracol faptul că satele din munţi, cu accesul , atât spre largul depresiunilor, dar şi spre interiorul munţilor, de-alungul văilor perimontane, sunt legate istoric , ca rezultat al transhumanţei şi al tradiţionalelor legături economice, cu aşezările de la sud de Carpaţii Meridionali. Un exemplu îl constituie “ Villa Gallis”, adică aşezarea Galeş de astăzi , din Mărginime. În perioada cât această localitate era cuprinsă , alături de celelalte aşezări limitrofe în Scaunul Săliştei, acestei aşezări săliştene i s-au găsit surori de nume, de obiceiuri şi de port , urmare a fenomenului de transhumanţă,în mai multe părţi ale ţării. Aceste aşezări ,omologe celor din Mărginimea Sibiului sunt atestate încă din secolele XII-XIII şi dovedesc transhumanţa intensă a locuitorilor păstori din Mărginime. Ei treceau munţii cu turmele de oil , până la Dunăre şi Marea Neagră, până în Crimeia şi Caucaz( Mariana Rusu, 1997; Constantinescu-Mirceşti, 1976) şi îşi organizau noi aşezăminte în zonele de păşuni cu climat mai favorabil în timpul iernii.. Şi nu întâmplător , cea mai apropiată “ surată” a Villei Gallis o găsim pe celălalt versant al Carpaţilor, în Argeş. Această similitudine toponimică şi antropogenetică demonstrează istoriceşte, ca un argument în plus, că munţii care despărţeau pe românii din Ardeal de cei din Ţara Românească, în fapt îi unea şi nu i-a putut despărţi niciodată( Dumitru Moga, 1982).
Se deduce, dar , cel puţin economic, că păstoritul a fost din vechime îndeletnicirea de bază a locuitorilor din Mărginimea Sibiului, cu început în epoca primitivă , continuat cu intensitate mărită în perioada dacică şi cea daco-romană, devenită înfloritoare în secolele XVII- XIX. În context, însăşi din perioada romană ,documentele istorice confirmă că unele păşuni din Munţii Cibinului erau considerate “ patrimonium caesaris” şi erau arendate acelor “ conductores pascui” sau unor asociaţii de vite , celelalte rămânând în folosinţa populaţiei autohtone ca “ ager stipendiarius”. Aceleaşi pajişti vor fi împărţite în secolul al XII între mărgineni şi saşii colonişti aduşi de regele Gheza al II-lea , la anul 1142 , strămutarea saşilor, fiind determinată de inundarea de către Marea Nordului a provinciilor saxone Holand, Ziland şi Flandra. Pe saşii aduşi în aceste teritorii transilvane, regele ungar avea să-i înzestreze , în detrimentul Mărginenilor , printre altele, în regimul de folosinţă, cu păşunile munţilor Cindrel şi Lotru, prin actul “ andreanum decretum “ ( Ion Albescu, Monografia satului Boiţa, 1985; Irimie şi colaboratorii, 1985). Acest act poate fi considerat pentru mărgineni, un act ostil, de frustrare a lor de drepturile naturale asupra munţilor. În alt context, în sensul aprecierii economice a celor doi munţi , merită a fi evidenţiat un alt document, de la anul 1721 , care înscrie, de această dată, aprecieri economice asupra munţilor aparţinători satelor Sălişte,Fântânele, Galeş, Sibiel, Tilişca, şi Vale , ca fiind “foarte buni, atât pentru semănături, cât şi pentru fâneţe şi păşuni, fiind mai mult întinşi decât înalţi şi îi stăpânesc, împărţiţi în familii, fiecare proprietar, având aici clădiri comode de locuit”. Iată , dar, un document prin care se confirmă inductiv şi starea economică şi socială a locuitorilor Mărginimii, de la 1721, o apreciabilă bunăstare , graţie valorificării munţilor şi sacrificiilor transhumanţei.
În dimensiunile matricei spaţiale a Lotrului şi Cibinului, se cuvine a se releva , în continuare, aşezările şi civilizaţia din Mărginimea Sibiului , începând de la “Poarta veche boiceană”, sau “ Poarta lui Traian” , de acum 2000 de ani, acolo unde romanii ridicaseră castrul “ Caput sttenarum”, , începând, dar, cu satul Boiţa şi continuând pe toată întinderea pericarpatică a Lotrului şi Cibinului. Perlele de aşezăminte mărginene din şiragul amintit, fiecare cu valenţele sale specifice de identitate, de proprie stare, de istorie şi de mit ,se vor releva dictate de vicisitudini sau în magia dezvoltării acestei zone, pe măsura strălucirii lor, cuprinse în numeroase monografii şi documente de arhivă.
Trebuie, în acelaşi timp, amintit, în contextul istoric, organizarea statală în zonele mărginene ale munţilor Cibin şi Lotru şi cu deosebire, impactul negativ al retragerii aureliene asupra intregului Ardeal. Or, se ştie că împăratul Aurelian , la anul 274 d. Cr. , luând act de urgiile migraţiilor răsăritene, care ameninţa tot mai vizibil şi în mod repetat Imperiul Roman , din mai multe direcţii, a retras armata şi administraţia din oraşele şi fortăreţele dacice, masându-le tot mai concentrate pe malul estic al Dunării. De aici se poate aprecia atitudinea laşă a administraţiei romane de răsărit, care , deşi exploatase intens Dacia , transformată în provincie romană , într-un interval de 170 de ani şi după care trăise aristocraţia, armata şi populaţia Romei şi mai târziu a Bizanţiului ,după bogăţiile şi după truda populaţiei marii provincii dacice care,acum, în loc să o apere în faţa năvălirilor sălbatice , a părăsit-o fără a opune rezistenţă( Ion Albescu, Monografia satului Boiţa).. Desigur, dacă regatul Daciei bine organizat şi înfloritor în perioada regilor Burebista şi Decebal ar fi dăinuit, cu siguranţă, la acea puzderie de populaţii în valuri de migraţie,distrugătoare de civilizaţie care n-ar fi reuşit uşor să calce spaţiile dacice. Şi, cum putem să traducem faptul că acest împărat, Aurelian care, întinând memoria cuceritoare a lui Traian, şi-a retras neputiincios armata şi instituţiile într-o notă de indiferenţă faţă de destinul populaţiei dacice , lăsată fără apărare în faţa năvălitorilor sălbatici ( Ion Albescu, Monografia satului Boiţa).
Populaţia dacă ,văzându-se fără apărare la puhoiul hoardelor de goţi şi sarmaţi, în faţa unor sălbatici lipsiţi genetic de omenie şi milă, lipsită, fiind de instuţia romană de apărare, şi pentru că Dacia , devenită provincie romană, nu mai deţinea instituţiile sale proprii de apărare şi de administrare pe care le avea în organizarea statală dacică anterioară, a fost vulnerabilă la valurile de migraţii de secole şi a trebuit să se retragă din faţa acestora, să părăsească aşezările lor şi să ia în masă drumul spre ţinuturile greu accesibile hoardelor devastatoare, spre munţi şi spre ascunzişurile codrilor. În acest context istoric, au apărut , în bazinele Cibinului şi Târnavelor, ale Someşului şi Crişurilor , insule rămase mai puţin locuite de autohtoni, care ulterior au fost populate de maghiarii ajunşi ca val migrator în Câmpia Panoniei, unde s-au aşezat definitiv şi s-au organizat ca stat, şi care apoi au expansionat şi în teritoriile dacice rămase mai puţin populate. Pentru că numărul lor nu era atât de mare, încât să ocupe întreg teritoriul rămas mai puţin populat, regele lor a încuviinţat popularea unor ţinuturi dacice mai libere din această zonă , la 1142, cu populaţia saşilor , a cărei teritorii au fost inundate catastrofal de Marea Nordului.
Populaţia autohtonă dacică latinizată, prin impunerea administraţiei şi instituţiilor romane , inclusiv a limbii latine, pe periada de 170 de ani de ocupaţie romană a Daciei, acum retrasă în munţi , în alte locuri dacice, mai izolate, s-a ocupat aici cu creşterea animalelor, la început , pentru un strict existenţial, apoi cu exploatarea lemnului întinselor păduri, cu construirea de colibe şi sălaşe, transformându-se ,în munţi, într-o civilizaţie de “ colibaşi”, cu un potenţial economic tot mai ridicat, din creşterea animalelor şi din exploatarea lemnului. Aceştea vor comunica între ei economic şi social, la început pe cărări ascunse şi se conduceau după legea locului “ jus valachicum”. Mărginenii Sibiului , în fapt, în majoritate dacii fugiţi de la şesuri, au supravieţuit aici, în ciuda valurilor de migraţii răsăritene şi de ocupaţie cu populaţiile de maghiari şi saşi a terenurilor de şes.. Ei nu au încetat să se dezvolte economic şi social ,aici, chiar în condiţiile vitrege ale munţilor şi a tranhumanţei, ceea ce a permis tot mai mult schimburile economice, în special cu produse zootehnice şi lemn ,iar prin penetraţia expansivă a acestora de la munte la şes în piaţa populaţiilor de maghiari şi de saşi , aceştea vor reuşi ,în timp, chiar strămutarea în mod gradat în spaţiile lor de cuvenienţă strămoşească!. Mai mult, migrarea lor în munţi, în spaţiile de relief frămmântat, în acel spaţiu ondulat, identificat de Lucian Blaga în metafizica universului mioritic, avea să-i transfere definitiv din spiritul unui spaţiu ontologic plan, al şesurilor, mai puţin ondulat, în spiritul unui spaţiu învălurat intens, determinant al reperelor matricei spirituale şi de civilizaţie, emblematice Mărginimii Sibiului.
De aceea, se cuvine a introduce astăzi, în circuitul cultural şi turistic naţional şi european, localităţile Mărginimii Sibiului , fără selecţie şi, îndeosebi, ca un model antropologic existenţial şi se poate comenta imaginea matriceală ontologică şi spirituală a aşezării Gura Râului, ca un reper mărginean. Pentru că, intrând în această aşezare din Mărginime, aşezată de la poala Cindrelului, până “sub Iezere” , o simţi hărăzită de Dumnezeu a exista în acest cadru pitoresc , fascinant şi de invidiat, îi vezi gospodăriile îngrijite şi străjuite de semnul crucii aşezat pe frontispiciul de la stradă al fiecărei case şi poţi lesne gândi cum aici obiceiurile şi tradiţiile populare au putut fi spiritualizate şi sublimate de poetul şi cărturarul George Coşbuc în poemul “ Nunta Zamfirei”, iar Lucian Blaga avea să esenţializeze, tot aici, matricea ontologică a spaţiului mioritic şi să statornicească principiul ontologic “ Veşnicia s-a născut la sat”, ingerii cristici cu-vântându-i gândul din casa preotului Manta ( Gheorghe Apetroae, Gura Râului , frumoasă aşezare…,Tribuna Sibiului din 25 ianuarie 1999 ).
Spaţiile lor eterne aveau să imprime generaţiilor noi mărginene, trăirile în imaginile perene, de dorul cosmic al locurilor! Şi numai acest dumnezeiesc spaţiu, atât pentru cei plecaţi de aici, în transhumanţă, cât şi pentru cei locuind mereu în el ,rămaşi în truda locurilor şi în aşteptarea celor plecaţi din ele, trăindu-le întoarcerea, putea să-i copleşească dorul şi zbuciumul existenţei , atăt pe cei rămaşi cât şi pe cei plecaţi, iar dorul lor , cel mai intens aici, în condiţiile antropologice ale acestor locuri mărginene aveau să şi-l aline prin doine şi prin cântece , în tradiţia şi graiul locurilor.
Numai acest spaţiu învălurat , mioritic, de dor, mult mai cromatizat şi mai teofonicizat decât spaţiile plane, de şes, va reuşi să-i recheme, reverberând cu intensitate , pe cei plecaţi din el şi să-i adune la obârşie, în răsărirea lor din mijlocul munţilor şi al stâncilor, din orice spaţii în platitudine şi să rămână înrădăcinaţi în el pentru eternitate, adică în satul de acasă, satul lipit de munţi, satul stabil şi neclintit, de obârşie păstorească.
De aceea, nu puţini sunt românii din Mărginimea Sibiului, care pentru păstrarea locurilor şi graiului strămoşesc , şi-au dat din plin jertfa lor de sânge pe altarul unităţii naţionale şi, în fond, aceasta este soluţia , de mare responsabilitate, în exerciţiul de destin al fiinţei neamului.
Se cade, dar, să considerăm , acum , la confluenţa dintre două milenii , lupta de cristalizare culturală şi spirituală a neamului românesc din toate timpurile, de pe aceste locuri , ca de pe multe altele etern româneşti, de dobândire sau redobândire, de apărare sacră prin jertfă, a gliei strămoşeşti, glie de prea multe ori sfârtecată de străinii de locuri şi de neam, de luptă pentru libertate ,pentru drepturi democratice şi civilizaţie naţională, principii de existenţă proprii dreptului nostru genetic , istoric, proprii tradiţiilor şi aspiraţiilor noastre naţionale.
Este, dar, de datoria oricărui bun român , acum , ca şi înnainte, acum şi din totdeauna , de a memora în graţie deplină pe oamenii care au contribuit la conservarea şi întărirea identităţii noastre naţionale şi în speţă, pe oamenii politici şi de cultură,de spiritualitate românească şi nu puţini au fost fiii Mărginimii Sibiului. Luând de model, ASTRA, dintre aceste personalităţi mărginene, multe au fost active în lupta de identitate naţională a românilor în Asociaţiunea pentru Literatura şi Cultura Poporului Român – ASTRA, implicate profund , sub stindardul naţional al ASTREI , în actul de Unire a românilor , de la 1918, ca şi în cel al consolidării Unirii, după 1918 .
Asemenea multor locuri româneşti, încărcate strălucit de spiritul adânc şi înalt al conservării matricei spirituale naţionale , locurile Mărginimii Sibiului, încărcate de mileniile de umanitate şi spiritualitate naţională constelară aveau să sublimeze, în oamenii lor de seamă, principiile unei existenţe culturale şi spirituale româneşti nobile şi intens creatoare.
Desigur, la un loc de cinste vor fi aşezaţi oamenii cei mari ai Săliştei Sibiului şi se cuvine îngăduinţa de a enumera chiar şi numai câţiva dintre aceştea, precum: profesorul Onisifor Ghibu (1883-1972), cel care a propagat idealurile de unitate naţională ale ASTREI în Basarabia, istoricii prof. univ. Ioan Lupaş (1880-1967) şi prof. dr. Ioan Moga(1902-1950), filosoful hegelian, academician D.D. Roşca( 1880-1967), academicianul Andrei Oţetea- Sibiel (1984-1972), publiciştii Axente Banciu ( 1875-1959) şi Dumitru Lepădat (1861-1954), cineastul Victor Iliu ş.m.a. De reţinut numele primarului săliştean Toma Lupaş ,un inimos săliştean contemporan nouă care, conştient de valorile culturale si spirituale istorice ale Săliştei Sibiului , în perioada primatului său , a punctat, prin actualizarea valorilor istorice săliştene , restituirea ,acestei localităţi mărginene, a personalităţilor sale.
Răşinarii Mărginimii Sibiului , la fel ca şi Săliştea Sibiului , are marele merit de a ajunge într-o perioadă importantă un exponent cultural şi spiritual pentru destinul nostru naţional , prin adopţia marelui ierarh mitropolit Andrei Şaguna şi deveni leagănul ortodoxismului în Ardeal, dar şi pentru că a dat naţiunii române mai mulţi oameni de seamă. În primul rând l-a dat pe poetul şi omul politic Octavian Goga, identificat cu poetul cel mai de seamă al Ardealului, un împătimit şi un înflăcărat luptător naţional pentru întregirea ţării( Onisifor Ghibu, despre Octavian Goga, 1972), cu Ardealul robit de unguri şi cu Bucovina furată şi sfârtecată de habzburgi( Octavian Tăzlăuanu, 1915)…. Lângă Octavian Goga am putut aşeza şi alte personalităţi răşinărene. Amintim ,aici, pe dr. Daniil Popovici Barcianu (1875-1900), botanist, pedagog, publicist, secretar al ASTREI, semnatar al Memorandumului de la 1892, apoi publicistul şi politicianul agronom Eugen Brote (1850-1912), doctorul Traian Bratu (1875-1940) şi , nu în ultimul rând, generaţiile nobile de preoţi Cioran, care aveau să dea universalităţii spirituale pe filosoful Emil Cioran şi de preoţi Barcianu, din care a descins , după cum bine am fost informat , şi vicepreşedintele şi secretarul literar actual al ASTREI, prof. Virginia Hodorogea.. Legat tot de Răşinari,de spaţiul cultural-spiritual mărginean, cu prisosinţă trebuie revenit şi memorat Andrei Şaguna(1808-1873), cel care a păşit neînfricat în fruntea mişcării naţionale, în tumultul revoluţiei române de la 1848, cel care a restaurat Vechea Mitropolie a Transilvaniei, desfiinţată la anul 1702 şi restaurată de acesta în anul 1853, cu reşedinţa la Sibiu, cel care ,în anul 1861, obţine dreptul de înfiinţare a Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura şi Cultura Poporului Român, o asociaţie care avea să devină templu de cultură şi spiritualitate naţională ,până în anul 1946 şi să redevină, după 1990, o mare tribună de luptă , prin literatură şi cultură, pentru realizarea idealului etern de unitate naţională a populaţiei din spaţiile continuu româneşti, iar răşinărenii l-au adoptat pe Andrei Şaguna pentru eternitate, gâzduindu-l , într-un mausoleu somptuos,întru odinna sa veşnică.
Să nu uităm ,apoi, originea, tot din Mărginimea Sibiului, din Sadu , a marelui cărturar român, Inochenţie Micu Clein (1692-1768). Acesta a fost consilier imperial, baron şi membru al Dietei Transilvaniei, filosof şi preot ,episcop greco catolic român, mare iluminist şi luptător pentru confesiunea sa şi pentru drepturile românilor cuprinse în codixul “ Supplex Libellus Valachorum şi, tot din Sadu , Samuil Micu Clain(1745-1806),teolog, istoric, filolog, filosof iluminist, reprezentant de seamă a Şcolii Ardelene , cel care a elaborat fundamentele filosofice ale mişcării spiritual-culturale ale Şcolii Ardelene( Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania).
Să reţinem că în ţinuturile Mărginimii Sibiului, la Păltiniş şi-a petrecut o bună parte din ultima perioadă a vieţii sale, Constantin Npoica (1909- 1987), filosof, eseist şi scriitor. Constantin Noica, doctor în filosofie, cu afinităţi spre fenomenologia husserliană aplicată la analiza fiinţei umane( das Sein), spre acea gândire fenomenologic exitenţială umană,elaborată epistemologic de Martin Heidegger , în care fiinţarea este concepută ca o existenţă ontică subiectivă,concretă, dobândită prin intensitatea simţirilor şi trăirilor umane ale persoanei într-un anumit mediu social şi într-un anumit timp şi ale cărui seminarii le va frecventa, la Berlin. Acuzat de susţinerea ideologiei legionare , îl vom găsi,între anii 1949-1958 ,cu domiciliu obligatoriu la Câmpul Lung Muscel, iar din anul 1958 arestat şi eliberat,apoi, în anul 1964. Din anul 1964, până în anul 1974 lucrează la Centrul de Logică , ca cercetător şi ţine seminarii private de filosofie platonică, kantiană şi hegeliană,în stilul lui Heidegger, printre discipolii seminarişti care l-au frecventat şi printre corespondenţii epistolari, numărăndu-se şi Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Alexandru Dragomir, Dan C. Mihăilescu, Sorin Vieru şi alţii. Începând cu anul 1975 , îl vom găsi în spaţiile Mărginimii Sibiului, la Păltiniş, acolo unde timp de 12 ani a reflectat asupra cu-vântului scris şi rostit, asupra fenomenologiei de fiinţare-întrufiinţă şi asupra adevărului -aletheiei socratice ,fiind deschis în permanenţă dialogului cu discipolii şi numeroşii admiratori ai săi ( Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş) . Este înmormântat în luna decembrie a anului 1987, lângă Schitul Păltiniş, spre a rămâne, după dorinţa sa, ontologic , în eternitatea materială şi spirituală a spaţiilor mărginene.
Iată, dar, ce densitate de creativitate culturală , spirituală şi ştiinţifică se află , pe stâncile spirituale, în solul economic şi cultural şi spiritual, fertil al locurilor mărginene!
Iată aceste principii existenţiale de civilizaţie generate de tradiţiile istorice ale acestor locuri, absorbite cu nesaţ de noile generaţii, spre a se nutri în conştiinţă şi împlini naţional, prin rădăcinile viguroase, ancestrale! Iar acest spaţiu , constituit din elemente geografice , economice, culturale şi spirituale mărginene, componente principiale ale spaţiului şi câmpului spiritual românesc,constituie un factor prim, reper de geneză naţională unitară. Acesta este, în fapt, şi dezideratul ASTREI , de la înfiinţarea sa, ca şi cel de acum. Ea s-a aprins stea transilvană pentru a arde, în luminare naţională cu flacăra idealurilor româneşti de libertate şi unitate , emanaţii ale revoluţiei de la 1948 şi , în aceeaşi măsură, din spiritul de latinitate şi românism al Şcolii Ardelene, pentru a se înălţa în iluminare şi deveni, prin propagarea culturii şi ştiinţei, călăuza şi modelul de formare a conştiinţei noastre de naţiune unitară multimilenară.
Prin ce reuşea, dar ASTRA, încă de la 1861, acest imperativ românesc din prim-planul Mărginimii Sibiului, devenit naţional ?!. Prin seminţele nobile de cultură, îndeosebi transilvană, pe care aceasta le-a semănat cu sârg,în din ogorul spiritual- cultural românesc, ca să răsară iubirea fraternă, unitatea în gând şi în simţire, românească, pentru a creşte şi a rodi un spirit înalt naţional, civilizator, în toate sufletele- şimţirile şi conştiinţele române din toate spaţiile noastre existenţiale.
Vorbind de modele, în lupta ASTREI, dusă în toate planurile, pentru săvârşirea Întregirii şi conservării unităţii naţionale, luptă câştigată şi consfinţită prin actele politice de la 1918, la locul de înaltă cinste se află mulţi astrişti din Mărginimea Sibiului.
Un model , graţie succeselor economice şi cultural- spirituale, în desăvârşirea Unirii, îl constituie aşezarea mărgineană Săliştea Sibiului. Această aşezare a fost reprezentată semnificativ la Adunarea de la 1 Decembrie, de la Alba Iulia, de 12 delegaţi. Mai mult,dintre delegaţii acestei aşezări, istoricul prof. univ. dr. Ioan Lupaş, medicul dr. Nicolae Comşa şi învăţătorul Dumitru Lepădat, toţi membri activi ai ASTREI Sălişte şi colaboratori distinşi ai ASTREI centrale, au avut înalta cinste de a fi aleşi în Marele Sfat Naţional Român.
Ca şi înainte de 1918, ca şi atunci, la 1918 şi astăzi, condiţiile culturale şi sociale ale populaţiei româneşti ,în principal din spaţiile populate şi de alte naţionalităţi, tot mai mult se deteriorează. Şi aceasta se întâmplă, în principal în condiţiile unei ofensive politice panmaghiare , netolerante, cu susţinere politică ,în inconştienţă, cu multă uşurinţă, chiar de la Bucureşti, pe toate planurile. Suntem la timpul când în propria lor ţară , românii din aceste spaţii conlocuitoare sunt tot mai îngrădiţi, în variate forme, în a se manifesta cultural şi spiritual, în graiul şi tradiţiile lor,simţindu-se singuri în propria lor ţară, când agenturile străine şi uneltele lor de aici, trădătorii noştri de neam, încearcă să propage chiar şi autonomia Transilvaniei şi mai nou, federalizarea, când cei parcă cuprinşi de hipnoză au luat act ,dar au uitat cu uşurinţă de atrocităţile comise de instituţiile austro-ungare şi maghiare asupra populaţiei autohtone – române în decursul secolelor în propriile, în legitimile sale spaţii existenţiale , notând , numai, din experienţa negativă distrugerea sutelor de lăcaşe de cult ortodox de către armata austro-ungară în Transilvania şi tortura intelectualităţii româneşti, a celorlalţi români în aşezările ocupate de instituţiile maghiare, cu fanatism şi sadism, în urma odiosului Dictat de la Viena, din 1940.
ASTRA rediviva trebuie să vegheze şi astăzi ,ca şi înainte de 1918, la unitatea naţională, la reîntregirea naţională şi la conlocuirea armonizată a tuturor locuitorilor, indiferent de naţionalitate din toate spaţiile etern româneşti. ASTRA a devenit , deja, prima societate culturală naţională competentă cultural şi capabilă de a reuşi, într-un termen scurt, să înlocuiască din spiritul multor locuri româneşti elementele antinaţionale şi să-l înnobileze cu elemente cu valenţe naţionale, de armonizare interetnică, un model constituindu-l , în acest sens, Mărginimea Sibiului.
ASTREI îi revine, dar, sarcina să conştiientizeze, în primul rând tineretul român intelectual de necesitatea conservării şi întăririi unităţii naţionale, prin actul de cultură şi prin progresul economic al populaţiei din fiecare aşezare românească , să-l antreneze într-un demers economic, social şi politic unitar naţional, favorabil naţiunii române , în spaţiile ei, de aici, ale Mărginimii Sibiului şi de pretutindeni.
Să esenţializăm, dar, în acest final al comunicării mele, că munca cu folos, graiul , dorul, doina, folclorul , în general, apoi portul, dansul , artizanatul şi tradiţiile locului sunt principii ale etnogenezei poporului român, ce curg osmotic în eternitatea culturală şi spaţială românească, filoane de aur, de tezaure cultural-spirituale, nestemate mult râvnite de alţii şi care sunt la mare cinste aici, în Mărginimea Sibiului, o vatră incinsă de românism, o mină bogată de cultură şi spiritualitate, de valori umane care reuşesc să identifice în eternitate un ţinut nobil româmesc , căruia cu greu îi poate fi depăşită strălucirea bogăţiei sale milenare! Gheorghe Apetroae Sibiu, membru fondator şi activ al ASTREI rediviva, publicist.
septembrie, anul 2000, ASTRA - AduUNIVERSUL GEOGRAFIC, ECONOMIC ŞI CULTURAL - SPIRITUAL AL MĂRGINIMII SIBIULUI
Făgăraş, 8 narea Generală. Comunicare, în Secţiunea a V – a de comunicări ştiinţifice, în cadrul Manifestărilor ASTREI, Eseu relevat de „Rondul de Sibiu, din 7 decembrie, 2000, pag.4., Gheorghe Apetroae Sibiu, membru fondator şi activ al ASTREI rediviva, publicist.
Distinsă audienţă, dragi astrişti,
Îngăduiţi-mi dorinţa ca excursul meu, în program, să primească un caracter omagial. Să constituie unul din modulele de afirmare a unităţii noastre naţionale spirituale, prin cultură, în matricea istorică a Mărginimii Sibiului , unul din cele mai nobile ţinuturi româneşti ! - De ce ? Pentru că o cunoaştere a trecutului naţional şi o sacralizare ontologică bine-meritată a unor astfel de locuri , prin cultul de univers matricial geografic-economic şi cultural-spiritual, de această dată, a acestei fascinante zone sibiene, Mărginimea Sibiului, trebuie să conştientizeze, spre neclintire, tot ce-i românesc ,în ecuaţia memoriei unei istorii naţionale cu temporalităţi de glorie dar şi restrictive, în acest spaţiu de luptă şi de jertfe. Şi toate acestea, numai pentru conservarea istorică a poporului român, a acestui mare neam ,la locul şi la timpul lui, cu răsfirate şi vânjoase rădăcini ancestrale! - De ce? Pentru ca să se statornicească în generaţiile de acum şi în cele care vor veni în urmă, aici, ca oriunde în marea Românie, atât generaţiile de mărgineni din adânci vremi, ori românii de aici plecaţi în vremi de restrişte şi reveniţi , în dor, sau numai cu gândul la obârşie sau pe acei chemaţi aici din alte meleaguri româneşti. Unde? –În aceste sublime locuri, hăruite de slavă şi bine-cu-vântate de Dumnezeu , întru românească trăire şi întru săvârşirea în credinţa strămoşească românească , în matricea constelară a Cibinului şi a Lotrului, la zenitul spiritului naţional, pe care l-a cultivat aici,cu prisosinţă, Mărginimea Sibiului!
Iar când vorbim de Mărginimea Sibiului, trebuie să admitem ontologic conceptul spaţial de nemărginirea de loc şi de timp, de locuire la sălaşele perimontane şi montane ale munţilor Cibinului şi Lotrului , în frăţie şi în fascinaţia priveliştilor, din negura şi în lumina vremilor.
Unde? – În împărăţia celor două masive muntoase, Cibinul şi Lotrul, a celor doi fraţi buni, feţi frumoşi, travestiţi în zâne. Norii crisotili şi de travertin, învăluraţi,în mariajul lor celest, trec turme - neguri axinite gonite de vremile nestătătoare, pe deasupra pajiştilor alpestre, la întrecere cu puzderiile de turme de mioare ce urcă în fiecare an , cu umanitatea, până la stâncile de micaşisturi în reflexii translucide şi de paragnaise melanitice, mereu dezgolite de ploile nesfârşite şi de vijelia furtunilor.
Din împărăţia crestelor înalte , ei, aceşti doi mari munţi, din constelaţia Carpaţilor sudici, îşi vor slobozi sub ceţuri pantareice , pantoclasticile patimi, în susurul izvoarelor cristaline , spre a-şi potoli apoi chemările ,în urlet, în pitorescul şi liniştea policromă a poalelor lor dantelate şi îngemănate. Iar din strigătul lor, auzit şi de munţii cei de peste Olt, reverberând din spaţiile antropice ale Boiţei, Tălmaciului, Sadului, Sibiului, Răşinarilor,Gurii Râului, Orlatului,Săliştei, Poienei şi Jinei se nasc la poalele lor sudice, noi şi noi răspunsuri fraterne. Pentru că aici ei , cu anii lor, şi-au brodat straie cu-vântătoare cu glasul de izvoare, veşminte înroite cu stele, satele mărginene ale ţinutului Sibiului.
Trebuie, dar, ştiut că satele din poalele Lotrului şi Cibinului, pentru că de acestea e vorba, sunt îndesate ,unele, sau dispersate, altele până la umărul masivelor muntoase şi locuite de oameni vânjoşi, harnici şi dârji, frumoşi, aşezaţi antropogenetic,aici din cele mai vechi timpuri, de fapt ,de la începutul ultimului postglaciar, cu o atestare de 10-11000 de ani. Statorniciţi aici,ca populaţii ariene ,în locul populaţiilor(eschimoşe) din cultura renului, retrase spre nord cu retragerea calotei glaciare,de mai multe milenii, ei şi-au consolidat aici identitatea sorbind-o din spiritul locului şi si-au cultivat-o ,ca să dăinuiască aici, precum munţii aceştea. Ele s-au îndeletnicit şi continuă a se îndeletnici cu păstoritul, prelucrarea laptelui, lânii şi pieilor, cu pomicultura, agricultura, olăritul şi comerţul( Dumitru Moga, 1982).
Dar , ca să ne introducem în universul geografic-economic şi cultural-spiritual al Mărginimii Sibiului , trebuie să identificăm neapărat , în contextul tematic, două universuri de forţe economice şi cultural-spirituale , dimensionate geografic , aproximativ egale şi anume: Universul Lotrului- Tălmaciului şi Universul Cibinului-Săliştei, iar Tălmaciu şi Săliştea să le recunoaştem ca centrele cosmicităţii lor economice şi spirituale.
Aşadar, în Universul Lotrului descoperim constelaţia Tălmaciului, de fapt fostul scaun zis al Tălmaciului, cu aşezările Boiţa, Tălmăcel, Tălmaciu, Sadu, Râul Sadului, Cisnădie şi Cisnădioara, iar în Universul Săliştei, zis scaunul Săliştei , identificăm aşezările Răşinari, Poplaca, Gura Râului, Fântânele, Sibiel,, Vale, Sălişte, Galeş, Tilişca, Rod, Poiana Sibiului şi Jina (Irimie şi colaboratorii,1985). După cum se ştie, toate aceste aşezări au intrat în secolele XIV – XVII în componenţa ducatului transilvănean al domnitorilor Ţării Româneşti, sub denumirea de Ducatul Amlaşului, cu administrare şi cetăţi proprii şi în aceeaşi formă de organizare cu Ducatul Ţării Făgăraşului, de peste râul Olt. În contextul amintit, ridicarea unei biserici ortodoxe în Răşinari, la anul 1383, cu sprijinul lui Radu Basarab va fi dovada interesului purtat de către voievozii munteni pentru locuitorii de pe Cibin şi a prestigiului de care se bucurau conducătorii (cnezii) mărgineni în relaţiile lor cu domnitorii şi dregătorii Ţării Româneşti. Erau preocupări şi raporturi bilaterale, de creare a unui climat favorabil dezvoltării în perspectivă a unor relaţii economice româneşti în spaţiile Sibiului şi Făgăraşului, una din condiţiile obiective pentru realizarea unităţii statale de mai târziu( Nicolae Nistor şi Mihai Racoviţean,1985; Dumitru Moga, 1982).
Călătorind, dar, în spaţiile geografice ale Mărginimii Sibiului, prin cele două constelaţii naturale cu determinări antropologice, vom descoperi , pe faldurile celor doi munţi pajişti înflorite şi versante împădurite, ori curmături sculptate de vreme din zbuciumul apelor repezite acolo de culmi şi de creştete, vom descoperi ,prin ei , cărări pitoreşti şi accesibile, care au înlesnit circulaţia şi umanizarea unui relief climax, în trepte, de la poalele munţilor spre vârful acestora, cu statorniciri umane de secole care se materializează şi astăzi în sălaşe, colibe şi mai nou, cabane şi aşezări turistice, presărate peste tot, pe trupurile acestor prielnici munţi. Pentru că netezimea culmilor, lipsa crestelor pronunţate şi a piscurilor stâncoase, prezenţa înşeuărilor largi şi lipsa pădurilor excesiv de întinse, lipsa abrupturilor de pe laturile lor nordice şi rotunjimea formelor orografice îi califică, deopotrivă, pe cei doi munţi, ca având un caracter de ospitalitate, pentru o dezvoltare a unei vieţi umane intens pastorale, caracteristica unui relief uşor ondulat, într-un spaţiu diferenţial armonizat, de o intensă vitalitate cu adevărat matricial mioritică, aşa cum îl identifică , cu atributele sale ontologic – metafizice, Lucian Blaga, în subima sa Trilogie.
Mai mult, acest spaţiu montan , uşor accesibil a favorizat instalarea pe bordura nordică a munţilor Cibin , la mare altitudine , mari aşezări umane, cazul satelor Poiana Sibiului şi Jina, două dintre cele mai înfloritoare sate din România şi nu numai, iar în partea sudică acestora, până sus, la 1500 m altitudine , a unor puzderii de sălaşe şi colibe, de case şi grajduri, de târle şi chiar livezi de meri, până departe în munţi, în direcţia Cindrelului şi Frumoasei. Nu mai vorbim de prezenţa în munţii mărgineni , la altitudini şi mai înalte, a multor obiective turistice , evidentă fiind Staţiunea Climaterică Păltiniş, situată la altitudinea de 1478 m . Staţiunea Păltinis este una dintre cele mai vechi staţiuni de acest gen din ţară, singulară prin altitudinea la care este aşezată şi benficiază de prezenţa în apropierea ei a circurilor glaciare şi a iezerelor, ca formaţiuni geologice periglaciare şi glaciare unice, formaţiuni geologice situate pe latura nordică a munţilor Cindrel , cât şi prezenţa unei flore şi faune, în tipologii de o mare diversitate , cu multe elemente endemice, în perspectiva unui peisaj variat, prin configuraţia geografică, dar de o uşoară accesibilitate, caracterizată prin prezenţa mai multor trasee turistice, de o mare atractivitate.
Pe plaiurile Săliştei şi Jinei, pe lunga lor culme, la cumpăna ei, începând cu cele de la Guga Mare şi Guga Mică, de pe teritoriul Jina, urcă de multe secole, pentru a o străbate lejer, unul dintre cele mai vechi şi mai lungi drumuri pastorale, de legătură cu Novacii şi cu alte aşezări de la poalele Carpaţilor sudici. Pajiştile întinse şi grase, drumurile accesibile şi roirile de construcţii din această zonă, ca şi din altele asemenea , identificate pe toată latura nordică a munţilor Lotrului şi Cibinului, crează vara aici impresie de activitate parcă mai bogată şi mai vie decât cea de la baza munţilor( Lucian Badea şi col.,1985). Condiţiile naturale favorabile economiei pastorale, gradientic asemănătoare zonelor de la baza Alpilor elveţieni şi a Tirolului austriac, au permis popularea acestor doi munţi şi valorificarea lor economică, pastorală, silvică şi chiar agricolă, baza existenţei umane, aici, de veacuri. Regretabil este faptul că astăzi, din cauza unor migraţii de populaţii din aceste locuri spre alte localităţi cu condiţii urbane mai favorabile şi spre alte activităţi profesionale, resursele naturale ale acestor munţi sunt tot mai puţin valorificate, cu impactul negativ în realizarea veniturilor din creşterea animalelor şi agricole. Şi totuşi, graţie dezvoltării altor ramuri economice în mărginime şi perimărginime,un mare aport, avându-l astăzi agrotuirismul, locuinţele şi aşezările mărginene nu se restrâng, ci ,mai mult, se consolidează şi bat recordul devenirii lor , de la o zi la alta, tot mai frumoase şi mai înfloritoare!.
Părăsind înălţimile mijlocii şi coborând la poalele Lotrului şi Cibinului, vom descoperi aici un alt segment matriceal din universul geografic-economic şi cultural – spiritual al Mărginimii, cel al depresiunilor Sibiului şi Săliştei. Aceste depresiuni dantelează poalele munţilor cu păduri întinse de stejar şi de şleau în terasele, luncile şi agestrele sudice ale Cibinului şi Sadului cu mulţimea de afluenţi adunaţi la centrul acestora. Aici stratificaţiile litologice şi direcţia drenajului au favorizat sculptarea în rocile relativ dure, a unui lanţ depresionar montan, accesibil pe toată latura nordică , cu rolul de conservare a legăturii monolitice a antropologicului perimontan şi depresionar cu muntele, printr-o fâşie de trecere proluvo -aluvială, cu un glacies fragmentat , în cuprinsul căruia se află înşirate toate satele mărginenilor. Se poate aminti aici că, urmare a efectului glaciaţiunilor din cuaternar, mai precis, din pleistocenul cunoscut ca perioada în care s-au desfăşurat fazele glaciare, depresiunile de la poalele Cindrelului şi Lotrului au fost terasate interglaciar cu depozite proluvo-aluviale, iar cea mai joasă terasă depresionară, situată în cea mai apropiată zonă a albiei Cibinului şi parţial a Sadului aparţine ultimei perioade glaciare Wurm- Vistula. Această terasă a rezultat din materialele detritice dislocate din cei doi munţi în postglaciaţia Wurm(Vistula),de acum 15-16000 de ani, depozite şi astăzi la zi, rămase, urmare a terminării - întreruperii scurgerilor glaciare, în găleţile( Iezerele Cindrelului), precum şi din depozitele aluviale pre şi postglaciale, toate aşternute pe straturile perioadelor geologice tortoniene, sarmaţiene, panoniene sau euxinice, ,după caz, acestea ,determinându-şi amplitudinea în bazin în funcţie de arealele de subsidenţă marină ale stratificaţiilor geologice respective..
Revenind la aspectul geografic al zonei se reţine prezenţa în peisaj a reliefului de o mare amplitudine, de la 400 m în Depresiunea Sibiului ,la 700 m în piemontul Gura Râului, la 1478 m , la Staţiunea Păltiniş şi de 2268 m , în vârful Cindrel- Frumoasa. Un relief în trepte şi acoperit în mare parte , pe lângă fitocenozele de pajişti permanente, diferenţiate tipologic de climaxul-altitudinal, şi de pădurile de Quercete şi Făgete, pe etajul altitudinal de la 500 la 800 m, de pădurile de Făgete, pe etajul nemoral de la 800 m la 1000 m, de pădurile de Făgete şi de Molidete( picetae) , pe etajul de la 1001 m la 1250 m, de păduri le de Molidete şi de Abiete, pe etajul , de la 1251 m la 1650 m- 1700m şi de zona pajiştilor alpine, cu Pinus cimbra şi Ienuperus sp.,pe etajul boreal, la altitudinea de peste 1700 m.
Revenind la abordarea aspectelor de antropomoefism al acestei mari zone şi al universului economic şi spiritual-cultural al Mărginimii Sibiului, continuarea populării munţilor şi piemonturilor Lotrului şi Cibinului în zonele de “Margine” şi montane este dovedită de izvoarele arheologice, aşa cum am mai arătat, ca având o vechime de peste 10.000 de ani. Antropomorfismul a fost cercetat şi descoperit aici , ca fiind apropiat de sfârşitul ultimei glaciaţii. Şi nu e un miracol faptul că satele din munţi, cu accesul , atât spre largul depresiunilor, dar şi spre interiorul munţilor, de-alungul văilor perimontane, sunt legate istoric , ca rezultat al transhumanţei şi al tradiţionalelor legături economice, cu aşezările de la sud de Carpaţii Meridionali. Un exemplu îl constituie “ Villa Gallis”, adică aşezarea Galeş de astăzi , din Mărginime. În perioada cât această localitate era cuprinsă , alături de celelalte aşezări limitrofe în Scaunul Săliştei, acestei aşezări săliştene i s-au găsit surori de nume, de obiceiuri şi de port , urmare a fenomenului de transhumanţă,în mai multe părţi ale ţării. Aceste aşezări ,omologe celor din Mărginimea Sibiului sunt atestate încă din secolele XII-XIII şi dovedesc transhumanţa intensă a locuitorilor păstori din Mărginime. Ei treceau munţii cu turmele de oil , până la Dunăre şi Marea Neagră, până în Crimeia şi Caucaz( Mariana Rusu, 1997; Constantinescu-Mirceşti, 1976) şi îşi organizau noi aşezăminte în zonele de păşuni cu climat mai favorabil în timpul iernii.. Şi nu întâmplător , cea mai apropiată “ surată” a Villei Gallis o găsim pe celălalt versant al Carpaţilor, în Argeş. Această similitudine toponimică şi antropogenetică demonstrează istoriceşte, ca un argument în plus, că munţii care despărţeau pe românii din Ardeal de cei din Ţara Românească, în fapt îi unea şi nu i-a putut despărţi niciodată( Dumitru Moga, 1982).
Se deduce, dar , cel puţin economic, că păstoritul a fost din vechime îndeletnicirea de bază a locuitorilor din Mărginimea Sibiului, cu început în epoca primitivă , continuat cu intensitate mărită în perioada dacică şi cea daco-romană, devenită înfloritoare în secolele XVII- XIX. În context, însăşi din perioada romană ,documentele istorice confirmă că unele păşuni din Munţii Cibinului erau considerate “ patrimonium caesaris” şi erau arendate acelor “ conductores pascui” sau unor asociaţii de vite , celelalte rămânând în folosinţa populaţiei autohtone ca “ ager stipendiarius”. Aceleaşi pajişti vor fi împărţite în secolul al XII între mărgineni şi saşii colonişti aduşi de regele Gheza al II-lea , la anul 1142 , strămutarea saşilor, fiind determinată de inundarea de către Marea Nordului a provinciilor saxone Holand, Ziland şi Flandra. Pe saşii aduşi în aceste teritorii transilvane, regele ungar avea să-i înzestreze , în detrimentul Mărginenilor , printre altele, în regimul de folosinţă, cu păşunile munţilor Cindrel şi Lotru, prin actul “ andreanum decretum “ ( Ion Albescu, Monografia satului Boiţa, 1985; Irimie şi colaboratorii, 1985). Acest act poate fi considerat pentru mărgineni, un act ostil, de frustrare a lor de drepturile naturale asupra munţilor. În alt context, în sensul aprecierii economice a celor doi munţi , merită a fi evidenţiat un alt document, de la anul 1721 , care înscrie, de această dată, aprecieri economice asupra munţilor aparţinători satelor Sălişte,Fântânele, Galeş, Sibiel, Tilişca, şi Vale , ca fiind “foarte buni, atât pentru semănături, cât şi pentru fâneţe şi păşuni, fiind mai mult întinşi decât înalţi şi îi stăpânesc, împărţiţi în familii, fiecare proprietar, având aici clădiri comode de locuit”. Iată , dar, un document prin care se confirmă inductiv şi starea economică şi socială a locuitorilor Mărginimii, de la 1721, o apreciabilă bunăstare , graţie valorificării munţilor şi sacrificiilor transhumanţei.
În dimensiunile matricei spaţiale a Lotrului şi Cibinului, se cuvine a se releva , în continuare, aşezările şi civilizaţia din Mărginimea Sibiului , începând de la “Poarta veche boiceană”, sau “ Poarta lui Traian” , de acum 2000 de ani, acolo unde romanii ridicaseră castrul “ Caput sttenarum”, , începând, dar, cu satul Boiţa şi continuând pe toată întinderea pericarpatică a Lotrului şi Cibinului. Perlele de aşezăminte mărginene din şiragul amintit, fiecare cu valenţele sale specifice de identitate, de proprie stare, de istorie şi de mit ,se vor releva dictate de vicisitudini sau în magia dezvoltării acestei zone, pe măsura strălucirii lor, cuprinse în numeroase monografii şi documente de arhivă.
Trebuie, în acelaşi timp, amintit, în contextul istoric, organizarea statală în zonele mărginene ale munţilor Cibin şi Lotru şi cu deosebire, impactul negativ al retragerii aureliene asupra intregului Ardeal. Or, se ştie că împăratul Aurelian , la anul 274 d. Cr. , luând act de urgiile migraţiilor răsăritene, care ameninţa tot mai vizibil şi în mod repetat Imperiul Roman , din mai multe direcţii, a retras armata şi administraţia din oraşele şi fortăreţele dacice, masându-le tot mai concentrate pe malul estic al Dunării. De aici se poate aprecia atitudinea laşă a administraţiei romane de răsărit, care , deşi exploatase intens Dacia , transformată în provincie romană , într-un interval de 170 de ani şi după care trăise aristocraţia, armata şi populaţia Romei şi mai târziu a Bizanţiului ,după bogăţiile şi după truda populaţiei marii provincii dacice care,acum, în loc să o apere în faţa năvălirilor sălbatice , a părăsit-o fără a opune rezistenţă( Ion Albescu, Monografia satului Boiţa).. Desigur, dacă regatul Daciei bine organizat şi înfloritor în perioada regilor Burebista şi Decebal ar fi dăinuit, cu siguranţă, la acea puzderie de populaţii în valuri de migraţie,distrugătoare de civilizaţie care n-ar fi reuşit uşor să calce spaţiile dacice. Şi, cum putem să traducem faptul că acest împărat, Aurelian care, întinând memoria cuceritoare a lui Traian, şi-a retras neputiincios armata şi instituţiile într-o notă de indiferenţă faţă de destinul populaţiei dacice , lăsată fără apărare în faţa năvălitorilor sălbatici ( Ion Albescu, Monografia satului Boiţa).
Populaţia dacă ,văzându-se fără apărare la puhoiul hoardelor de goţi şi sarmaţi, în faţa unor sălbatici lipsiţi genetic de omenie şi milă, lipsită, fiind de instuţia romană de apărare, şi pentru că Dacia , devenită provincie romană, nu mai deţinea instituţiile sale proprii de apărare şi de administrare pe care le avea în organizarea statală dacică anterioară, a fost vulnerabilă la valurile de migraţii de secole şi a trebuit să se retragă din faţa acestora, să părăsească aşezările lor şi să ia în masă drumul spre ţinuturile greu accesibile hoardelor devastatoare, spre munţi şi spre ascunzişurile codrilor. În acest context istoric, au apărut , în bazinele Cibinului şi Târnavelor, ale Someşului şi Crişurilor , insule rămase mai puţin locuite de autohtoni, care ulterior au fost populate de maghiarii ajunşi ca val migrator în Câmpia Panoniei, unde s-au aşezat definitiv şi s-au organizat ca stat, şi care apoi au expansionat şi în teritoriile dacice rămase mai puţin populate. Pentru că numărul lor nu era atât de mare, încât să ocupe întreg teritoriul rămas mai puţin populat, regele lor a încuviinţat popularea unor ţinuturi dacice mai libere din această zonă , la 1142, cu populaţia saşilor , a cărei teritorii au fost inundate catastrofal de Marea Nordului.
Populaţia autohtonă dacică latinizată, prin impunerea administraţiei şi instituţiilor romane , inclusiv a limbii latine, pe periada de 170 de ani de ocupaţie romană a Daciei, acum retrasă în munţi , în alte locuri dacice, mai izolate, s-a ocupat aici cu creşterea animalelor, la început , pentru un strict existenţial, apoi cu exploatarea lemnului întinselor păduri, cu construirea de colibe şi sălaşe, transformându-se ,în munţi, într-o civilizaţie de “ colibaşi”, cu un potenţial economic tot mai ridicat, din creşterea animalelor şi din exploatarea lemnului. Aceştea vor comunica între ei economic şi social, la început pe cărări ascunse şi se conduceau după legea locului “ jus valachicum”. Mărginenii Sibiului , în fapt, în majoritate dacii fugiţi de la şesuri, au supravieţuit aici, în ciuda valurilor de migraţii răsăritene şi de ocupaţie cu populaţiile de maghiari şi saşi a terenurilor de şes.. Ei nu au încetat să se dezvolte economic şi social ,aici, chiar în condiţiile vitrege ale munţilor şi a tranhumanţei, ceea ce a permis tot mai mult schimburile economice, în special cu produse zootehnice şi lemn ,iar prin penetraţia expansivă a acestora de la munte la şes în piaţa populaţiilor de maghiari şi de saşi , aceştea vor reuşi ,în timp, chiar strămutarea în mod gradat în spaţiile lor de cuvenienţă strămoşească!. Mai mult, migrarea lor în munţi, în spaţiile de relief frămmântat, în acel spaţiu ondulat, identificat de Lucian Blaga în metafizica universului mioritic, avea să-i transfere definitiv din spiritul unui spaţiu ontologic plan, al şesurilor, mai puţin ondulat, în spiritul unui spaţiu învălurat intens, determinant al reperelor matricei spirituale şi de civilizaţie, emblematice Mărginimii Sibiului.
De aceea, se cuvine a introduce astăzi, în circuitul cultural şi turistic naţional şi european, localităţile Mărginimii Sibiului , fără selecţie şi, îndeosebi, ca un model antropologic existenţial şi se poate comenta imaginea matriceală ontologică şi spirituală a aşezării Gura Râului, ca un reper mărginean. Pentru că, intrând în această aşezare din Mărginime, aşezată de la poala Cindrelului, până “sub Iezere” , o simţi hărăzită de Dumnezeu a exista în acest cadru pitoresc , fascinant şi de invidiat, îi vezi gospodăriile îngrijite şi străjuite de semnul crucii aşezat pe frontispiciul de la stradă al fiecărei case şi poţi lesne gândi cum aici obiceiurile şi tradiţiile populare au putut fi spiritualizate şi sublimate de poetul şi cărturarul George Coşbuc în poemul “ Nunta Zamfirei”, iar Lucian Blaga avea să esenţializeze, tot aici, matricea ontologică a spaţiului mioritic şi să statornicească principiul ontologic “ Veşnicia s-a născut la sat”, ingerii cristici cu-vântându-i gândul din casa preotului Manta ( Gheorghe Apetroae, Gura Râului , frumoasă aşezare…,Tribuna Sibiului din 25 ianuarie 1999 ).
Spaţiile lor eterne aveau să imprime generaţiilor noi mărginene, trăirile în imaginile perene, de dorul cosmic al locurilor! Şi numai acest dumnezeiesc spaţiu, atât pentru cei plecaţi de aici, în transhumanţă, cât şi pentru cei locuind mereu în el ,rămaşi în truda locurilor şi în aşteptarea celor plecaţi din ele, trăindu-le întoarcerea, putea să-i copleşească dorul şi zbuciumul existenţei , atăt pe cei rămaşi cât şi pe cei plecaţi, iar dorul lor , cel mai intens aici, în condiţiile antropologice ale acestor locuri mărginene aveau să şi-l aline prin doine şi prin cântece , în tradiţia şi graiul locurilor.
Numai acest spaţiu învălurat , mioritic, de dor, mult mai cromatizat şi mai teofonicizat decât spaţiile plane, de şes, va reuşi să-i recheme, reverberând cu intensitate , pe cei plecaţi din el şi să-i adune la obârşie, în răsărirea lor din mijlocul munţilor şi al stâncilor, din orice spaţii în platitudine şi să rămână înrădăcinaţi în el pentru eternitate, adică în satul de acasă, satul lipit de munţi, satul stabil şi neclintit, de obârşie păstorească.
De aceea, nu puţini sunt românii din Mărginimea Sibiului, care pentru păstrarea locurilor şi graiului strămoşesc , şi-au dat din plin jertfa lor de sânge pe altarul unităţii naţionale şi, în fond, aceasta este soluţia , de mare responsabilitate, în exerciţiul de destin al fiinţei neamului.
Se cade, dar, să considerăm , acum , la confluenţa dintre două milenii , lupta de cristalizare culturală şi spirituală a neamului românesc din toate timpurile, de pe aceste locuri , ca de pe multe altele etern româneşti, de dobândire sau redobândire, de apărare sacră prin jertfă, a gliei strămoşeşti, glie de prea multe ori sfârtecată de străinii de locuri şi de neam, de luptă pentru libertate ,pentru drepturi democratice şi civilizaţie naţională, principii de existenţă proprii dreptului nostru genetic , istoric, proprii tradiţiilor şi aspiraţiilor noastre naţionale.
Este, dar, de datoria oricărui bun român , acum , ca şi înnainte, acum şi din totdeauna , de a memora în graţie deplină pe oamenii care au contribuit la conservarea şi întărirea identităţii noastre naţionale şi în speţă, pe oamenii politici şi de cultură,de spiritualitate românească şi nu puţini au fost fiii Mărginimii Sibiului. Luând de model, ASTRA, dintre aceste personalităţi mărginene, multe au fost active în lupta de identitate naţională a românilor în Asociaţiunea pentru Literatura şi Cultura Poporului Român – ASTRA, implicate profund , sub stindardul naţional al ASTREI , în actul de Unire a românilor , de la 1918, ca şi în cel al consolidării Unirii, după 1918 .
Asemenea multor locuri româneşti, încărcate strălucit de spiritul adânc şi înalt al conservării matricei spirituale naţionale , locurile Mărginimii Sibiului, încărcate de mileniile de umanitate şi spiritualitate naţională constelară aveau să sublimeze, în oamenii lor de seamă, principiile unei existenţe culturale şi spirituale româneşti nobile şi intens creatoare.
Desigur, la un loc de cinste vor fi aşezaţi oamenii cei mari ai Săliştei Sibiului şi se cuvine îngăduinţa de a enumera chiar şi numai câţiva dintre aceştea, precum: profesorul Onisifor Ghibu (1883-1972), cel care a propagat idealurile de unitate naţională ale ASTREI în Basarabia, istoricii prof. univ. Ioan Lupaş (1880-1967) şi prof. dr. Ioan Moga(1902-1950), filosoful hegelian, academician D.D. Roşca( 1880-1967), academicianul Andrei Oţetea- Sibiel (1984-1972), publiciştii Axente Banciu ( 1875-1959) şi Dumitru Lepădat (1861-1954), cineastul Victor Iliu ş.m.a. De reţinut numele primarului săliştean Toma Lupaş ,un inimos săliştean contemporan nouă care, conştient de valorile culturale si spirituale istorice ale Săliştei Sibiului , în perioada primatului său , a punctat, prin actualizarea valorilor istorice săliştene , restituirea ,acestei localităţi mărginene, a personalităţilor sale.
Răşinarii Mărginimii Sibiului , la fel ca şi Săliştea Sibiului , are marele merit de a ajunge într-o perioadă importantă un exponent cultural şi spiritual pentru destinul nostru naţional , prin adopţia marelui ierarh mitropolit Andrei Şaguna şi deveni leagănul ortodoxismului în Ardeal, dar şi pentru că a dat naţiunii române mai mulţi oameni de seamă. În primul rând l-a dat pe poetul şi omul politic Octavian Goga, identificat cu poetul cel mai de seamă al Ardealului, un împătimit şi un înflăcărat luptător naţional pentru întregirea ţării( Onisifor Ghibu, despre Octavian Goga, 1972), cu Ardealul robit de unguri şi cu Bucovina furată şi sfârtecată de habzburgi( Octavian Tăzlăuanu, 1915)…. Lângă Octavian Goga am putut aşeza şi alte personalităţi răşinărene. Amintim ,aici, pe dr. Daniil Popovici Barcianu (1875-1900), botanist, pedagog, publicist, secretar al ASTREI, semnatar al Memorandumului de la 1892, apoi publicistul şi politicianul agronom Eugen Brote (1850-1912), doctorul Traian Bratu (1875-1940) şi , nu în ultimul rând, generaţiile nobile de preoţi Cioran, care aveau să dea universalităţii spirituale pe filosoful Emil Cioran şi de preoţi Barcianu, din care a descins , după cum bine am fost informat , şi vicepreşedintele şi secretarul literar actual al ASTREI, prof. Virginia Hodorogea.. Legat tot de Răşinari,de spaţiul cultural-spiritual mărginean, cu prisosinţă trebuie revenit şi memorat Andrei Şaguna(1808-1873), cel care a păşit neînfricat în fruntea mişcării naţionale, în tumultul revoluţiei române de la 1848, cel care a restaurat Vechea Mitropolie a Transilvaniei, desfiinţată la anul 1702 şi restaurată de acesta în anul 1853, cu reşedinţa la Sibiu, cel care ,în anul 1861, obţine dreptul de înfiinţare a Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura şi Cultura Poporului Român, o asociaţie care avea să devină templu de cultură şi spiritualitate naţională ,până în anul 1946 şi să redevină, după 1990, o mare tribună de luptă , prin literatură şi cultură, pentru realizarea idealului etern de unitate naţională a populaţiei din spaţiile continuu româneşti, iar răşinărenii l-au adoptat pe Andrei Şaguna pentru eternitate, gâzduindu-l , într-un mausoleu somptuos,întru odinna sa veşnică.
Să nu uităm ,apoi, originea, tot din Mărginimea Sibiului, din Sadu , a marelui cărturar român, Inochenţie Micu Clein (1692-1768). Acesta a fost consilier imperial, baron şi membru al Dietei Transilvaniei, filosof şi preot ,episcop greco catolic român, mare iluminist şi luptător pentru confesiunea sa şi pentru drepturile românilor cuprinse în codixul “ Supplex Libellus Valachorum şi, tot din Sadu , Samuil Micu Clain(1745-1806),teolog, istoric, filolog, filosof iluminist, reprezentant de seamă a Şcolii Ardelene , cel care a elaborat fundamentele filosofice ale mişcării spiritual-culturale ale Şcolii Ardelene( Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania).
Să nu uităm că în ţinuturile Mărginimii Sibiului, la Păltiniş şi-a petrecut o bună parte din ultima perioadă a vieţii sale, Constantin Npoica (1909- 1987), filosof, eseist şi scriitor. Constantin Noica, doctor în filosofie, cu afinităţi spre fenomenologia elaborată de Martin Heidegger ,şi ale cărui seminarii le va frecventa, la Berlin, acuzat de susţinerea ideologiei legionare , între anii 1949-1958 îl vom găsi cu domiciliu obligatoriu la Câmpul Lung Muscel., iar din anul 1958 arestat şi eliberat în anul 1964. Din anul 1964, până în anul 1974 lucrează la Centrul de Logică , ca cercetător şi ţine seminarii private de filosofie platonică, kantiană şi hegeliană, printre discipolii seminarişti care l-au frecventat şi printre corespondenţii epistolari, numărăndu-se şi Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Alexandru Dragomir, Dan C. Mihăilescu, Sorin Vieru şi alţii. Începând cu anul 1975 , îl vom găsi în spaţiile Mărginimii Sibiului, la Păltiniş, acolo unde timp de 12 ani a reflectat asupra cu-vântului scris şi rostit, asupra fenomenologiei de fiinţare-întrufiinţă şi asupra adevărului -aletheiei socratice ,fiind deschis în permanenţă dialogului cu discipolii şi numeroşii admiratori ai săi ( Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş) . Este înmormântat în luna decembrie a anului 1987, lângă Schitul Păltiniş, spre a rămâne, după dorinţa sa, ontologic , în eternitatea materială şi spirituală a spaţiilor mărginene.
Iată, dar, ce densitate de creativitate culturală , spirituală şi ştiinţifică se află , pe stâncile spirituale, în solul economic şi cultural şi spiritual, fertil al locurilor mărginene!
Iată aceste principii existenţiale de civilizaţie generate de tradiţiile istorice ale acestor locuri, absorbite cu nesaţ de noile generaţii, spre a se nutri în conştiinţă şi împlini naţional, prin rădăcinile viguroase, ancestrale! Iar acest spaţiu , constituit din elemente geografice , economice, culturale şi spirituale mărginene, componente principiale ale spaţiului şi câmpului spiritual românesc,constituie un factor prim, reper de geneză naţională unitară. Acesta este, în fapt, şi dezideratul ASTREI , de la înfiinţarea sa, ca şi cel de acum. Ea s-a aprins stea transilvană pentru a arde, în luminare naţională cu flacăra idealurilor româneşti de libertate şi unitate , emanaţii ale revoluţiei de la 1948 şi , în aceeaşi măsură, din spiritul de latinitate şi românism al Şcolii Ardelene, pentru a se înălţa în iluminare şi deveni, prin propagarea culturii şi ştiinţei, călăuza şi modelul de formare a conştiinţei noastre de naţiune unitară multimilenară.
Prin ce reuşea, dar ASTRA, încă de la 1861, acest imperativ românesc din prim-planul Mărginimii Sibiului, devenit naţional ?!. Prin seminţele nobile de cultură, îndeosebi transilvană, pe care aceasta le-a semănat cu sârg,în din ogorul spiritual- cultural românesc, ca să răsară iubirea fraternă, unitatea în gând şi în simţire, românească, pentru a creşte şi a rodi un spirit înalt naţional, civilizator, în toate sufletele- şimţirile şi conştiinţele române din toate spaţiile noastre existenţiale.
Vorbind de modele, în lupta ASTREI, dusă în toate planurile, pentru săvârşirea Întregirii şi conservării unităţii naţionale, luptă câştigată şi consfinţită prin actele politice de la 1918, la locul de înaltă cinste se află mulţi astrişti din Mărginimea Sibiului.
Un model , graţie succeselor economice şi cultural- spirituale, în desăvârşirea Unirii, îl constituie aşezarea mărgineană Săliştea Sibiului. Această aşezare a fost reprezentată semnificativ la Adunarea de la 1 Decembrie, de la Alba Iulia, de 12 delegaţi. Mai mult,dintre delegaţii acestei aşezări, istoricul prof. univ. dr. Ioan Lupaş, medicul dr. Nicolae Comşa şi învăţătorul Dumitru Lepădat, toţi membri activi ai ASTREI Sălişte şi colaboratori distinşi ai ASTREI centrale, au avut înalta cinste de a fi aleşi în Marele Sfat Naţional Român.
Ca şi înainte de 1918, ca şi atunci, la 1918 şi astăzi, condiţiile culturale şi sociale ale populaţiei româneşti ,în principal din spaţiile populate şi de alte naţionalităţi, tot mai mult se deteriorează. Şi aceasta se întâmplă, în principal în condiţiile unei ofensive politice panmaghiare , netolerante, cu susţinere politică ,în inconştienţă, cu multă uşurinţă, chiar de la Bucureşti, pe toate planurile. Suntem la timpul când în propria lor ţară , românii din aceste spaţii conlocuitoare sunt tot mai îngrădiţi, în variate forme, în a se manifesta cultural şi spiritual, în graiul şi tradiţiile lor,simţindu-se singuri în propria lor ţară, când agenturile străine şi uneltele lor politice de aici, încearcă să propage chiar şi autonomia Transilvaniei şi mai nou, federalizarea, când cei parcă cuprinşi de hipnoză au luat act ,dar au uitat cu uşurinţă de atrocităţile comise de instituţiile austro-ungare şi maghiare asupra populaţiei autohtone – române în decursul secolelor în propriile, în legitimile sale spaţii existenţiale , notând , numai, din experienţa negativă distrugerea sutelor de lăcaşe de cult ortodox de către armata austro-ungară în Transilvania şi tortura intelectualităţii româneşti, a celorlalţi români în aşezările ocupate de instituţiile maghiare, cu fanatism şi sadism, în urma odiosului Dictat de la Viena, din 1940.
ASTRA rediviva trebuie să vegheze şi astăzi ,ca şi înainte de 1918, la unitatea naţională, la reîntregirea naţională şi la conlocuirea armonizată a tuturor locuitorilor, indiferent de naţionalitate din toate spaţiile etern româneşti. ASTRA a devenit , deja, prima societate culturală naţională competentă cultural şi capabilă de a reuşi, într-un termen scurt, să înlocuiască din spiritul multor locuri româneşti elementele antinaţionale şi să-l înnobileze cu elemente cu valenţe naţionale, de armonizare interetnică, un model constituindu-l , în acest sens, Mărginimea Sibiului.
ASTREI îi revine, dar, sarcina să conştiientizeze, în primul rând tineretul român intelectual de necesitatea conservării şi întăririi unităţii naţionale, prin actul de cultură şi prin progresul economic al populaţiei din fiecare aşezare românească , să-l antreneze într-un demers economic, social şi politic unitar naţional, favorabil naţiunii române , în spaţiile ei, de aici, ale Mărginimii Sibiului şi de pretutindeni.
Să esenţializăm, dar, în acest final al comunicării mele, că munca cu folos, graiul , dorul, doina, folclorul , în general, apoi portul, dansul , artizanatul şi tradiţiile locului sunt principii ale etnogenezei poporului român, ce curg osmotic în eternitatea culturală şi spaţială românească, filoane de aur, de tezaure cultural-spirituale, nestemate mult râvnite de alţii şi care sunt la mare cinste aici, în Mărginimea Sibiului, o vatră incinsă de românism, o mină bogată de cultură şi spiritualitate, de valori umane care reuşesc să identifice în eternitate un ţinut nobil româmesc , căruia cu greu îi poate fi depăşită strălucirea bogăţiei sale milenare! Gheorghe Apetroae Sibiu, membru fondator şi activ al ASTREI rediviva, publicist.

miercuri, 19 mai 2010

LITERATURA, Articol eveniment, Revista "Transilvania " nu este o marfă de piaţă, Gheorghe Apetroae Sibiu

REVISTA “TRANSILVANIA” NU ESTE O MARFĂ DE PIAŢĂ , Gheorghe Apetroae Sibiu-
articol publicat în "RONDUL de Sibiu" , vineri, 7 ianuarie 2000, pagina 2.


Am parcurs articolul << “Transilvania “, la Bucureşti >.>, apărut în “ Rondul” din 5.01. 2000 şi am rămas consternat de atitudinea unor literaţi “sibieni” sau de aiurea, de a strămuta redacţia revistei literare “ Transilvania “ de la locul unde a apărut , sub zodia “ ASTREI” , la 1868, la Bucureşti. Revolta este cu atât mai mare şi mai îndreptăţită, cu cât Inspectoratul de Cultură al Judeţului Sibiu şi , însăşi, Ministerul Culturii nu au luat poziţia cuvenită. Mai mult, se pare că aceste foruri culturale sunt chiar implicate în această acţiune şi orchestrează pe nişte trădători ai culturii şi valorilor spirituale sibiene. Ele încearcă, alături de trădători, să condamne la o dureroasă absenţă din tezaurul cultural sibian a unei nobile reviste, care a jucat un rol de primă mărime în literatura şi cultura transilvană mai bine de 130 de ani. De aici, se poate deduce, cu tristeţe, puţinătatea înţelegerii rolului istoric al valorii inestimabile a tezaurului naţional- cultural local, minimalizarea acestuia de către cei care manifestă o tendinţă vădită, criminală, de a dezrădăcina valorile artistice de drept cultural-spiritual local, cum este revista “ Transilvania”, într-o asumare nelegitimă. Oare cei care conduc destinul naţional al instituţiilor literare, nu ştiu că revista “ Transilvania” este emanaţia culturală a Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura şi Cultura Poporului Român- “ASTRA”, aceasta pentru a-I servi ca pivot al efervescenţelor social - naţionale, catalizate prin propagarea culturii europene şi prin promovarea tradiţiilor locale româneşti, a actelor de cultură transilvănene, începând cu iluminismul “ Şcolii Ardelene”, a credinţei şi dragostei de neam, culminând cu triumful cultural şi spiritual al Unirii Românilor de la 1918? Ei nu ştiu că “ Transilvania “ a strălucit pe cerul estetic – literar transilvan, în principal prin pleiada atâtor creatori de artă şi de literatură transilvăneană doriţi în jurul său?
Ei nu s-ar considera , pe drept, trădaţi de posteritate? Dar, se cunoaşte foarte bine şi despre valoarea literară a acestei reviste din ultimile 2-3 decenii, creată prin contribuţia de seamă a seriei de scriitori şi critici literari sibieni, precum Mircea Tomuş, Mircea Braga, Mircea Ivănescu ş.a., prin osârdia cărora, chiar în condiţiile de hărţuire comunistă a culturii româneşti, glasul lor de aleasă slovă a reuşit să se facă cunoscut , prin “ Transilvania” , la cel mai înalt nivel literar – naţional şi european şi care au rămas loiali Sibiului. “ Sufletul” şi “mintea” celor care au gândit să strămute “Transilvania” la Bucureşti au fost şi au rămas atât de mici, încât oriunde ar încerca să coexiste cu revista, nu vor putea crea altceva decât o profanare a sacralităţii sale, într-o “loniadă” a translaţiei culturii spre existenţă, în fuga de biciul nemilos al moralităţii sociale şi culturale înalte a Sibiului, de efect pentru renegaţi!. Există, la Sibiu, suficienţi tineri creatori de literatură care, ieşind de sub obrocul ermetismului de “ clan”, cultivat de mai mulţi ani în literatura sibiană, vor înlocui cu succes pe cei plecaţi şi vor reuşi să redea din nou acestei reviste, care a suferit în ultimii ani de originalitate şi de valoarea scriiturii, strălucirea cuvenită. Se impune, în context, o apariţie în eveniment a celor care au asigurat mai mulţi ani prestigiul literar al revistei, pentru a-I apăra locul sibian, iar instituţia Prefecturii să cheme la ordine instituţiile culturale şi pe cei responsabili în fapt, soluţionând cu moralitatea legii şi demnitate menţinerea, în locul şi dreptul său, a revistei ” Transilvania”. GHEORGHE APETROAE, consilier judeţean, membru fondator al ASTREI rediviva, scriitor şi publicist.

luni, 17 mai 2010

LITERATURA. CRONICĂ CENACLU, Cristian Seuchea şi Ovidiu Stanomir...,de Gheorghe Apetroae, Sibiu

CENACLUL LITERAR „VLADIMIR MUNTEANU”- Restituirea unor activităţi literare sibiene... 
            Cu privire la creaţiile literare aparţinând poeţilor Cristian Seuchea şi Ovidiu Stanomir
               Cronică de cenaclu realizată de Gheorghe Apetroae, membru al cenaclului „ Vladimir   Munteanu „ din Sibiu, publicată în ziarul„21 RADICAL”nr.1312 din 17 februarie 1995.
       
           În ziua de 13 februarie 1995 , Cenaclul literar „ Vladimir Munteanu, organizat de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România, şi-a reluat activitatea la sediul Societăţii Medicilor din Sibiu. Prima şedinţă s-a desfăşurat în prezenţa poetului Ion Mircea, secretarul Filialei Sibiu a Uniunii Sdcriitorilor. 
           Ca moderator al primei şedinţe literare, Ion Mircea a prezentat membrilor cenaclului  noua componenţă a Consiliului de Conducere al Uniunii Scriitorilor. S-a anunţat numirea lui Laurenţiu Ulici, ca preşedinte al Uniunii, Florin Iaru şi Eugen Uricaru , ca vicepreşedinţi , cât şi scriitorii sibieni care fac parte din conducerea centrală a Uniunii.
           S-a comunicat, de asemenea, desfăşurarea la Sibiu, în luna octombrie a anului 1995, a „ Festivalului European de Poezie”, cu participarea a 30 de poeţi renumiţi în mediile poeziei din Europa, evenimentul cultural având, deci,  reverberaţii europene, iar tema festivalului este de o mare actualitate, fiind intitulată „ Satul european, încotro?”.
           Poetul Ion Mircea, secretarul Filialei , după trecerea în revistă a mai multor evenimente literare care au avut loc în ultima perioadă, prezintă cenaclul ”Vladimir Munteanu” ca fiind al Uniunii Scriitorilor din România şi al celor două reviste literare sibiene: „Transilvania” şi „Euphorion”. Componenţa cenaclului este constituit din scriitori profesionişti şi din scriitori cu volume publicate, pe cale de a deveni membri ai Uniunii Scriitorilor.
          În continuarea şedinţei,  Cristian Seuchea, student la Facultatea de Matematică din Sibiu, nepotul regretatului prozator sibian Vladimir Munteanu , a prezentat membrilor cenaclului un grupaj de poeme considerate evenimenţial ca debutul său în poezie, iar scriitorul Ovidiu Stanomir a prezentat fragmente din proza-poem „Aram şi Ela”.
          Pe marginea textelor prezentate de Cristian Seuchea au comentat cu mare interes :
        -  Iustin Panţa : ”…poemul „ Detaşare” este scris într-o manieră care transferă starea de spirit în personaje care pe parcurs, şi mai ales spre final, depersonalizează…”;
         -  Dan I. Bogdan : „ …poetul încearcă să se releve în poeme dar într-o stare nefirească…”;  
         - Ion Mircea remarcă din grupaj mai reuşite poemele „Detaşarea”, „Calul” şi „Picătura”, iar după o critică doctă a textelor, conchide: „…textele lui Cristian sunt superexpuse , în poem calul este liric ( gândeşte), dar şi epic (ţopăie), poemele au nevoie de soluţii, trebuie puse în ecuaţie…”;
         - Ştefan Dâncuş : „…se observă în textele lui Cristian Seuchea un Vladimir Munteanu incipient, cu o privire spre absolut..."; 
         - Gheorghe Apetroae: "...  consider poezia lui Cristian , o încercare curajoasă de a aborda creaţia literară cu valenţe formale postmoderniste şi cu un conţinut principial gnomic, pentru care , pentru a pune în evidenţă valoarea creaţiei sale în această structură, va trebui să persevereze...".   
         Pe marginea textului prezentat de Ovidiu Stanomir au comentat, printre alţii :
         -  Iustin Panţa: „…"Aram şi Ela" demonstrează stăpânirea scriiturii la cote ridicate, în lipsa figurilor de stil...” ;
         - Ion Mircea: „…un poem mai adânc decât „ Levantul” lui Mircea Cărtărescu, cu bătaia spre proză , prezintă fluenţă în discurs dar şi sincope, dând textului magie….este o parodie, umorul , fiind foarte bine ţinut în lese…”;
          - Eugen Buzoianu :„…în acest text se observă discursul homeric şi ceva din mitologicalele lui Eminescu”...;
          - Dan I. Bogdan: „…Aram nu face parte nicidecum din lumea taltecilor şi este o dramă pentru acei care nu-l cunosc…, taltecii, fiind de fapt o personificare a comuniştilor…”;
          -  Ion Radu Văcărescu: „…Aram şi Ela este un poem bine construit, din care a dispărut poezia…”;
           - Ştefan Dâncuş : „….Poemul lui Ovidiu Stanomir este o parodie în genul literaturii sec. al XVII-lea, are tehnică, dar şi imperfeţiuni…”; 
           -  Dumitru Chioaru :„…din text se observă clar că Ovidiu Stanomir parodiază şi că deţine un limbaj cu mari resurse ...”;
           -  Gheorghe Apetroae :  „ Înţeleg că acest poem , aparţinând lui Ovidiu Stanomir , textual  este o încercare de parodie. M-a convins textul şi mă susţin intervenţiile de fond ale antecesorilor, dar m-ar bucura mult ca truda poetului prozator să fie respectată şi nu ignorată de Calliope care, acum în expectativă , aşteaptă pe poet să-şi revadă scriitura şi să curăţe anumite părţi din text de ironiile forţate , unele cu iz pronunţat de maliţie, caracteristici ale unui produs mediu literar...”.
           - Invocaţiile bachice, frecvente pe parcursul şedinţei s-au materializat spre finalul acestei fascinante întâlniri în adevărate asceze pe domeniul căderii lirismului, pierderii identităţii poeziei, mixajului proză-poezie, dar şi în mitul nectalogiei, mariologiei etc…
            Cronică de cenaclu realizată de Gheorghe Apetroae, membru al cenaclului „ Vladimir   Munteanu „ din Sibiu şi publicată în ziarul„21 RADICAL”nr.1312 din 17 februarie 1995.

joi, 13 mai 2010

LITERATURA, Eseul " CINE POATE RENUNŢA LA DEMNITATE?", GHEORGHE APETROAE SIBIU

LITERATURA , Eseul “SE POATE RENUNŢA LA DEMNITATE ?? ”, GHEORGHE APETROAE SIBIU, publicat în “ RONDUL “ nr. 2091, anul VIII , din 3 aprilie, 2000


O deschidere a României spre Comunitatea Europeană în plecăciune şi nu în glorie, când nu sunt întrezărite avantajele economice şi sociale evidente pentru cetăţenii de rând, nu constituie o notă de onoare pentru cei mulţi şi nici pentru cei câţiva aflaţi conjunctural la putere, cei mai mulţi dintre aceştea din urmă antrenaţi în afaceri personale care subminează restul societăţii şi în jocuri politice, cele mai multe cu tentă de interes electoral . Această condiţie nu poate avea ca rezultat decât o aruncare a ţării în hazard, o îngropare a ei în neantul sărăcirii poporului demn dintr-un stat suveran, solid întemeiat şi bine remarcat în această parte a lumii. Se observă, acest lucru, însuşi din faptul că acordurile care s-au perfectat, până acum în materie de U.E. nu au adus prea mult bine românilor, au constituit doar erori politice naţionale,acorduri purtătoare de îngrădiri şi lipsite , astfel, de aplicabilitate, chiar şi cele pe termen lung. Care este , dar, ajutorul concret al Occidentului pentru o ţară ajunsă la dezastru economic şi la sărăcie, de când i se tot flutură pe sub nas tot felul de lozinci europene unionale ademenitoare?? Sub lozinci şi norme, în marea lor majoritate impuse ţării de instituţiile occidentale, prin politici interne greşite ,cu efect economic distructiv, am reuşit să reducem la jumătate suprafaţa agricolă cultivată a ţării , renta tehnologică, să ne decimăm efectivele zootehnice şi să ne falimentăm mai mult de jumătate din capacităţile industriale, fără a le schimba cu altele mai productive. Mai mult, ne-am instrăinat, sub ochii politicienilor, ori de care ideologie, aproape pe nimic obiectivele şi resursele strategice ale ţării şi am ajuns să ne punem cetăţenii pe drumuri, în postură de şomeri şi cerşetori europeni. Şi aceasta în favoarea unei economii subterane profitoare, generatoare de evaziune fiscală, inflaţie şi contrabandă necontrolată. Toate acestea nu pot să ducă decât la un regres economic şi social ireversibil, începutul dezintegrării statului suveran în interesul străinătăţii, la dirijarea de la un centru străin ţării cât să producem,cât şi unde să vindem şi, ca în comunismul bolşevic, să ne fie dirijat din afară, totul, iar noi să ne acceptăm cu resemnare, destinul! Trebuia să ştim, că totul are o conotaţie politică de globalizare economică, de pierdere a identităţii naţionale şi de dirijare a destinului nostru naţional pe o traiectorie de alţii voită. S-a văzut acest lucru din limitarea activităţilor noastre industriale , agricole şi comerciale, din slăbirea puterii noastre de apărare, cu efectul pierderii unor poziţii europene şi mondiale, de naţiune suverană , de slăbire generală a ţării, până la renunţare la conceptul natural de întregire şi de unitate naţională! Ce îi poate interesa pe cei care vor să domine şi să conducă destinul Europei întregi şi pe cei din interiorul ţării şi din afară, dacă nu o degenerare a condiţiilor materiale naţionale , care să slăbească anumite state, de unde să acapareze forţa de muncă ieftină şi aceasta sub cupola circulaţiei libere a cetăţenilor din statele est-europene în spaţiul U.E., o însuşire pe nimic a forţei de muncă calificată şi a tot ce se pofteşte şi din această ţară.?!. Iată ce îi interesează pe cei care vor să domine şi să conducă, în primul rând, în interesul lor, Europa! Iată cum, acum, slăbiţi economic şi militar, suntem gata să ne predăm intereselor supranaţionale dictate de statele influente,de faliţii noştri,oportunişti, să ne pierdem personalitatea şi demnitatea de naţiune! Şi parcă am orbit, aşa ne bulucim de tare în turme păstorite de dibacii interesaţi ai trădării naţionale, acceptând a fi purtaţi în curentul lozincilor confecţionate din afară, cu declaraţii că nu am avea o economie competitivă şi că dispunem de o industrie falimentară, calea salvatoare fiind hăţaşul cel comunist, al U E şi binefăcător al FMI, de parcă am fi uitat că nu de mult timp am scăpat, în disperare, de cel comunist răsăritean. Putem noi, dar, să ne înrolăm orbeşte în turmă şi să ne lăsăm în mâna unor păstori tot mai sătui, dibaci , mafioţi şi cinici, care vor să ne arunce în gura lupului tot mai flămând? Nu ştim noi că personalitatea , a fiecăreia dintre noi, se crează prin comportamentul propriu social, iar cine renunţă la ea, acela nu mai are valoare socială?. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu statele cele legate parcă la ochi care, în strigătul strident al lozincilor pro-occident, intră orbeşte în curentul U.E. şi sunt duse, fără salvare, de vâltoarea globalizării şi mondializării! Nu se observă că toţi care au venit şi vin în ţară doar promit( inclusiv U.E.) , iar dacă nu le iese afacerile urmărite pe moment ne speculează necazurile, ne spionează punctele vulnerabile, pleacă de unde au venit şi de acolo , prin orice mijloace cu pionii dinăuntru şi din afară, luptă, de a ne slăbi şi mai mult potenţialele strategice naţionale, vitale ţării, până a le deveni tributari. Este şi cazul aplicabilităţii parţiale a programelor europene (SAPARD…), ale F.M. I. şi ale Băncii Mondiale, urmând a ne pune la mezat, în curând, ţara slăbită, pentru ei , pentru a fi cumpăraţă pe nimic, tot de ei, până la a ne pierde independenţa economică, politică şi suveranitatea?! Noi nu avem dreptul de a renunţa la demnitate! Noi suntem cei care nu trebuie să acceptăm dirijismul unui comunism comunitar european, care este evident, ori din ce parte ar veni el. Trebuie să ţinem la demnitatea de stat suveran obţinută în zbuciumata noastră istorie prin jertfe de sânge şi nu trebuie să mai acceptăm sacrificiul fiinţei noastre naţionale, când pe altarul comunismului oriental, de import occidental, când pe altarul comunismului occidental. Progresul este numai în noi şi nu vine mană europeană din senin, nu vine din afară! Românii pot să şi-l asume, organizându-şi strict economicul şi politicul, în condiţii democratice şi de relaţii bune cu toate statele vecine , cu statele lumii, fără ploconire, doar numai de dragul unor promisiuni nicicând realizate! Gheorghe Apetroae Sibiu, 3 Aprilie, anul 2000, preşedintele Organizaţiei judeţului Sibiu a P.N.D.C., consilier judeţean de Sibiu.

sâmbătă, 8 mai 2010

LITERATURA, ESEUL." RADU SELEJAN, un reper literar ..., Gheorghe Apetroae Sibiu..

RADU SELEJAN, UN REPER LITERAR LA CONFLUENŢA DINTRE MILENII
 RESTITUIRI:   * O ÎNTOARCERE CU MIRARE ÎN ŢARA COPILĂRIEI * CONDIŢIA SCRIITORULUI

Gheorghe Apetroae , Exegeze în  volumul colectiv " Opera lui Radu Selejan în interpretări critice", Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2007


         Am avut posibilitatea să-l cunosc pe Radu Selejan cu mulţi ani în urmă, la redacţia ziarului Tribuna Sibiului. Redacţia funcţiona atunci pe strada Dr. Ion Raţiu, iar scriitorul activa aici ca redactor la secţia culturală a cotidianului, împreună cu un alt redactor cunoscut mediei sibiene,Traian Suciu. Era prin anul 1988. Îmbrăcat într-un costum elegant, de culoare gri spre negru, cu o figură sobră, olimpiană trecea pe culoarul redacţiei cu repeziciune, aproape de neobservat, de la un birou la altul. Probabil că programul său de lucru din redacţie în acea zi era foarte încărcat, iar gândurile desăvârşirii vastei sale opere literare, pentru care timpul, ca oricărui mare creator, îi lipsea, îi grăbeau mişcările şi-i controlau comportamentul...
           Prezenţa mea în redacţie era condiţionată atunci de o întâlnire aranjată cu Traian Suciu, responsabilul paginii cultural-literare a Tribunei. Pe redactorul Traian Suciu, cu cel care aveam să colaborez fructuos la paginile ziarului "Dimineaţa", devenit apoi "Radical 21", îl cunoscusem în urma participării sale ca redactor literar la una dintre şedinţele cenaclului literar „Lumina”... Cenaclul  „Lumina” era atunci o grupare literară sibiană de înaltă ţinută intelectuală, pe care o frecventam cu interes, alături de alţi creatori sibieni de literatură, printre care poeţii : dr. Mihai Posada, Eugen Jitariuc, Florin Oancea , Dan Ioan Bogdan, Artemiza Botnar, Gabriela Stuparu.. şi, nu de puţine ori, Mircea Ivănescu, Ion Mircea, Dumitru Chioaru, Ion Radu Văcărescu, Vasile Avram, Iustin Panţa, Vladimir Munteanu ş.a..  Participarea redactorului Traian Suciu la una din şedinţele "Luminii" nu avea alt scop decât realizarea unei pagini de literatură, care să cuprindă creaţiile de valoare din activitatea acestui cenaclu sibian.
           Nu-mi dau seama nici astăzi, de ce prezenţa mea în redacţia unicului ziar sibian,  atunci în căutarea lui Traian Suciu, l-a determinat pe Radu Selejan să se oprească puţin din mersul grăbit, din iureşul gândurilor sale şi de ce îl interesam!.. Abordându-mă spontan cu o privire pătrunzătoare, adâncă reţin că am avut schimburi de cuvinte cu privire la motivaţia preocupărilor mele literare, pe care scriitorul, fără un pic de egoism,( manifestat din păcate şi atunci, ca şi acum, de mulţi dintre creatorii de literatură), ţinuse a o afla în mod direct....
           Îl bucura vizibil dialogul nostru, îl înălţă parcă, văzându-i chipul scriitorului cuprins de o tainică trăire, simţindu-l parcă transferat într-o nobilă iluminare... Ştiam că era unul din  scriitorii importanţi ai vremii, dar, puţin documentat atunci asupra operei sale literare, nu puteam să-i realizez monumentalitatea. 
          Moartea scriitorului m-a îndurerat nespus, ca fiind prematură şi de atunci trăiesc permanent cu imaginea sa din momentul întâlnirii noastre, impresionat de personalitatea-i literară cu o identitate creatoare specială...
          În anul 2001 am avut ocazia participării la un simpozion „Radu Selejan”, ţinut în memoria scriitorului la un an de la dispariţia-i fizică, la Universitatea Româno-Germană din Sibiu, organizat de editura " Cartea Românească",   editură care publicase  volumul postum de memorii " Privind înnapoi cu mirare" al scriitorului . Volumul  era lansat, cu acel prilej,al simpozionului, de soţia sa, Ana, scriitoare recunoscută, un distins cadru universitar în domeniul istoriei literare.
         Am receptat evenimentul, nu numai sub aspectul axiologic al comunicărilor cu referire la opera scriitorului, care mi s-au părut mai mult sau mai puţin docte, după calitatea şi iniţierea vorbitorilor în opera selejaniană, dar şi mai mult, am apreciat  abnegaţia cu care partenera sa de viaţă milita acum pentru medierea post-mortem a creaţiei soţului său.  Da!... Pentru că profesorul univ. filolog Ana Selejan , persoana cea mai îndreptăţită, prin apropierea de viaţa şi de opera scriitorului a abordat cu multă competenţă profesională- academică pe acest tărâm, al literaturii, întreaga opera a scriitorului, reusind să restituie auditoriului numeros la manifestare,  spre cunoaştere şi receptare, creaţia literară laborioasă a lui Radu Selejan, aşezându-l, astfel, pe locul lui de drept în panteonul scriitorilor de valoare. 
       Toate cele expuse în acest simpozion au fost suficiente pentru a mă sensibiliza şi a mă determina să mă opresc puţin din drumul meu existential, destul de adânc profilat şi de întortochiat, în locul şi la timpul acestui scriitor şi să intru, desigur, cu posibilităţile mele de receptare, în hăţişul operei selejaniene.   Pentru începutul acestui drum, am mers la Biblioteca ASTRA şi am consultat catalogul cu titlurile lucrărilor literare, aparţinând autorului. Am rămas impresionat de numărul cărţilor scrise şi de prestanţa editurilor la care acesta a reuşit să-şi publice opera, de dinamica şi diversitatea abordărilor tematice, în marea lor parte de natură liric-confesională, antropologic - existenţială...
         Am constatat atunci la acest scriitor , faţă de dimensiunea operei sale , o nejustificată modestie, principiu moral care îl urmărea cu constanţă şi îl caracteriza în planul existenţial-social.   Titlurile cărţilor şi cronologia acestora le-am considerat edificatoare pentru varietatea, valoarea şi perseverenţa creaţiei, chiar din începutul literar:  debut poetic în 1968, cu volumul " Corturile neliniştei", cu o prefaţă semnată de Dumitru Micu, redactor al revistei "România literară", apoi din  volumul „Transparenţa subpământului”, publicat de editura " Albatros", în anul 1972, cu care a debutat în publicistică, cât şi prin volumul de poezii „Cântece şi descântece de piatră”, publicat de editura „Cartea românească”, cu apariţie în acelaşi an, 1972, care avea să-l consacre definitiv şi ca poet...
         Un alt volum de poezii, intitulat „Târziul clipei”, apărut la editura „Eminescu”, în anul 1973, a constituit pentru Radu Selejan o etapă nouă şi, după mine, de cel mai mare succes, înscrisă fiind în registrul sublime al metaforei.  Tot în acelaşi an, surprinzător prin cantitatea şi calitatea creaţiei, scriitorul reuşeşte să pregătească pentru editare şi să publice volumul de reportaje publicat de editura „Eminescu” şi intitulat „Ţara curcubeului de piatră”.
       Trecând în anul următor, 1974, Radu Selejan reuşeste să scrie volumul de povestiri „Eliberarea lui Bularda”, iar  editura „Cartea românească” să-i publice cu success volumul.
        În anul 1975, după un alt travaliu creator , editura „Eminescu ” îi publică primul său roman, intitulat „Cercul adevărului”...
         Următorul volum, de această dată cuprinzând nuvele şi intitulat „Patimile rădăcinilor” îi este publicat în anul 1976  tot de editura „Cartea românească”.
         În anul 1977, editura " Albatros" îi publică în volum, o adevărată monografie a Munţilor Apuseni, intitulată „Aurul lui Bruda - Ţara Moţilor” - trecut şi prezent, iar în următorul an, 1978, editura "Eminescu " îi publică al doilea roman al său, „Barieră pentru cocori”.
         În anul editorial 1979, lui Radu Selejan , editura „Albatros” îi publică un nou volum de reportaje, intitulat „Cetăţi subpământene”.
         După o scurtă perioadă de aşteptare editorială, suprapusă cu perioada în care Radu Selejan  scrie serii întregi de reportaje şi un scenariu de film la romanul „Barieră pentru cocori”, în anul 1982, scriitorul reuşeşte o nouă performanţă...  Editura „Eminescu” îi publica un nou volum de reportaje, din ciclul"Destine comune", intitulat „Gânduri pentru lauda pământului”, multe din acestea ancorate  de cadrul geo-natural şi social transilvănean, crâmpeie din realităţile cotidiene ale vieţii sociale, economice şi culturale ale Sibiului şi împrejurimilor sale... 
         Editura „Junimea” din Iaşi îi publică în următorul an, 1983, al treilea roman al său, intitulat „Avesalon cel bătrân”.
         Şirul editorial al creaţiei sale se va prelungi şi în anul 1984, an în care îi apare la editura „Albatros” romanul document, de o adevărată monumentalitate istorico-literară, prin exactitatea şi claritatea descrierii evenimentelor dintr-o perioadă însemnată a istoriei Transilvaniei, un roman cu profil psiho-social - istoric, intitulat „Roata fără sfârşit” – cu  elemente evenimenţiale, cele mai multe despre „Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan”...
         După o perioadă în care scriitorul se va dedica în principal jurnalisticii, atât ca redactor la Tribuna sibiană, cât şi ca profesor la catedra de jurnalistică a Universităţii din Sibiu, editura „Transpres” din Sibiu îi publică, în anul 1992, volumul de povestiri cu adânci reverberaţii istorice, intitulat „Taina munţilor de aur”, iar editura „Tribuna” îi publica , în anul 1995, în volum, alte două piese de teatru.
        Să amintim, de asemenea, apariţia la editura ”Bucura” din Sibiu a ultimului volum de poezie antum al lui Radu Selejan, care este, după părerea mea, dacă nu cel mai estetizat, aşa cum îi relevasem volumul de poezii „Târziul clipei”, atunci cel mai încărcat de principii şi forme estetice, un sublimat literar al creaţiei sale poetice, volumul  intitulat „Lupta cu îngerul”.
        De reţinut este şi faptul că în anul 1998, tot la Sibiu, îi apare un al patrulea roman al său, de data aceasta cu un  profil psihologic, de fapt ultimul său roman, iar în anul dispariţiei  doar fizice a scriitorului, 2000, Casa de Presă şi Editură  "Tribuna" îi publică ultimul său volum antum de reportaje, intitulat „Taina cenuşii de stele”.
         Iată, dar, prolificitatea literară a scriitorului Radu Selejan. Să nu mai vorbim de alte zeci şi sute de reportaje apărute în paginile „Tribunei”, cât şi de zecile de scrieri de sertar care vor fi trecute post-mortem, în grija Centrului de Cultură „Radu Selejan”, spre a fi înserate în alte două volume postume.
        Referindu-mă mai mult la începutul creaţiei versificate a lui Radu Selejan, voi reda câteva fragmente reper, înserate în capitolul „Poezia - cealaltă faţă a energiei Cuvântului Dintâi” din volumul său de memorii intitulat „Privind înapoi cu mirare”, apărut la editura „Cartea românească”, la un an după dispariţia scriitorului, în anul 2001.
       Se va confesa, dar, în memoriile sale, poetul Radu Selejan : „Versuri am scris, poate-n joacă, poate că aveam prea multă energie primară, originară în mine care trebuia preschimbată în altfel de energie, poezia fiind, de fapt, o formă de energie sufletească. Dar poezie, în realul ei înţeles, n-am scris decât în facultate...”. Iată, dar, pe unde ar fi şi am putea repera începuturile creaţiei versificate selejaniene.
        În primul rând, parcurgând volumul de debut în poezie al lui Radu Selejan, intitulat „Cântece şi descântece de piatră”, apărut în anul 1972, am constatat că poetul inginer avea să fie predestinat sacralizării spaţiilor ancestrale ale neamului românesc, pe care le aborda cu o maturitate responsabilă . El, însuşi, va deveni laboratorul organic al genezei poporului român, cu destin de legendă, în care teluricul inflamat de spiritul de statornicie al munţilor va decliva antropomorfic zăcămintele în lumina sublimată de prometeicul ancestral şi se va constitui mediul ideal de antropogeneză.
       Se identifică , de la începutul - primar  un genom exprimat prin "Cuvântul Dintâi" în creaţie, prin contopirea panteistică a genelor sale, esenţe materiale şi spirituale din piatra primară.   
       Avea, dar, a le exprima pe toate acestea cu "Cuvântul Dintâi" în multele cântecele sale, poetul :„/ când un bulgăre de jar/ se aşează pe cântar/ cu un miez de sânge-n gură./”, (1) , spre zămislirea din locul şi-n timpul lui a neamului şi a le susţine în zicerea sa poetică...
      Carpaţii sunt, deci, locul de geneză al românismului, iar poetul, ca inginer şi geolog, va demitiza crezul asupra genezei fiinţei neamului său în perenitatea şi spaţialitatea sa existenţială, într-un nous al eternităţii munţilor, al genezei şi fertilităţii umane şi-l va exprima în versuri bine estetizate, încă din primul ciclu al volumului, intitulat „Cântece de piatră” cu „Cuvântul Dintâi”, precum „/Carpaţii urnesc soarele / către marginile lumii, /şi-i fac loc de popas / cerului ostenit de albastru ./” (Omul care seamănă şi adună), iar din spiritul genezei „.../strămoşii coboară / din munţi / printre noi - / suflet de ţară / cu izvoare limpezi, afunde, / bogate / crescute din rădăcini carpatine - /.../(Basm). 
       Există la Radu Selejan crezul revelării entităţii neamului în statornicia locului „ / ... şi fiecare am jurat - / sfânt / adevăr adevărat /.../pământului din / care-am răsărit - /credinţă şi / să-i fim statornici, / să-l păzim /...” (Ţara) . Pentru că poetul a cercetat şi a identificat în compoziţia genetică a neamului românesc, în spaţiul semenal ancestral statornicit provincial, primordiile zeice ale pietrei munţilor, în sfânta solarizare dacică.
      Toate acestea aveau să genereze fructul nobil al viziunii sale cosmico-antropomorfice , neamul etern-durat, consolidat în hotarele sale sacre, insensibil la vicisitudinile mediului existenţial, în interrelaţiile sale cu alte neamuri existenţial-aleatoare, fruct dacic dumnezeit , pe care îl va expune, fără emfază, cu fervoarea unei lucidităţi spontane , în vitralii de cântec, precum: „ / Soarele s-a născut din munţii Orăştiei, la Sarmisegetuza /...” (Dacica I) şi ” /...Zamolxe / s-a risipit în fiecare. /Cenuşa din altare / s-a adunat în pietre / de alte începuturi /.../iar munţii şi-au împlântat /cu tărie / umbrele până dincolo de adânc, / seminţe ale întâilor hotare /” (Dacica II) . 
          Radu Selejan , om al adâncurilor miniere, este îndreptăţit, să susţină că „ /Pământul acesta / ne ştie de la naşterea începutului /...”(Credinţa). În istoria sa existenţial-ancestrală, românului îi vor reverbera mereu din spaţialitatea începuturilor, undele genelor sale , nestematele sale din locul lui cristalizate, vibrând necontenit, în stânca lui, spre continua trezire, de a-şi apăra neamul şi a-şi rotunji ţara. Va spune-o, dar circumstanţial, poetul: ” / bătut de vânt / şi legănat de ploi. /” (Cum ne-a cerut atâtea veacuri glia), un dar de a cărei certitudine, de eternizare a neamului său, se leagă strâns, spre nedespletire, în gândirea sa dezinvoltă: „ / a cioplit din munţi o poartă / şi pe frunţile de zare / a crestat cu slovă mare: /”Străbătut-am lanţ de zodii, / drum pustiu, drum fără rodii, / între unde şi neunde, / între când şi între dacă, /.../Îngropând cer peste cer / altoind crug după crug / cu brăzdarul de la plug /...” (Balada).
       Poetul, inginer minier şi geolog, va reitera, încă o dată, cu regretul de a nu reuşi să cuprindă acea perspectivă de lumină eternizată pentru neamul său românesc, universul geologic al peisajului montan al Transilvaniei, al Carpaţilor dacici, o regiune geografică superioară prin valorificarea istorică, civilizatoare a geosistemelor sale natural-antropice, cu diversitatea geofaciesurilor şi geo-topurilor, ca unităţi geo-ecologice statornicite istoric şi extrapolate genetic, ca geomorfologii încărcate de antropomorfismul neamului românesc, eluvionat cultural şi ancorat de spiritul pietrei, efigie a hotarului de neam, căzut, vremelnic, o pradă „între lumea / adunată-n bob de piatră / şi un cearcăne de fulger / răsfirat pe umbra lunii / ca un blestemat altar /...”(Descântul 20)...
       Este o geneză concepută şi expusă de poet, parcă prea dramatic, ca un antropomorfism al naţiunii sale, istoric şi cultural, consolidat, dar acum în cel al teluricului, al umbrelor, al nesiguranţei ontice, într-o reciclică şi versatilă desublimare, dezontologizare, cu rezultatul degradării genomice. Sufletu-i înalt înflăcărat, înconjurat de incertitudini şi angoasat, cu reverberaţii, uneori, apocaliptice pentru neamul său cel atât de mult iubit de Radu Selejan, acesta se va refula într-un alt ciclu poetic, acum într-un fel de spaţiu liturgic, în descântecul  ”Bat cărarea-n miezul nopţii, / cucuveaua strigă hoţii. / Mă opresc pe-o margină / ajunsă paragină /...”(Descântul 4)...
      Trădarea neamului său, prin jurământul fals al acelor care-i conduc destinul, va fi înfierată de poet în versurile altui descântec, creat tot  din "Cuvântul Dintâi", în afara subconştientului său, de un principiu apocaliptic: „Undeva, un jurământ / s-a scurs cu neaua-n pământ / Râul curge-nspre izvoare / schilod şi flămând de mare. /.../Ochiul jurământului, / parastas la făgădău, /...”(Descântul 7)...
      Şi nu îi este  indiferent unui fiu bun, iubitor de neam, aşa cum se va dovedi Radu Selejan, de soarta ţării sale mamă, România. Se va confesa demiurgului salvator, elegiac şi nestăpânit de starea precară a poporului său, cerându-i un ”picur de dumnezeire”, din care se va înnobila însăşi poetul: /Dragostea adâncului, / bate-n pieptul pruncului / când o lacrimă de mamă / înroşeşte o năframă ./ Murmurul de rugăciune / se preschimbă în tăciune / Umbre ard la foc de vatră, / dor de mamă / ros de piatră / se-nfăşoară-n jar de brumă. /...” (Descântul 8) ...
      El, poetul, revoltat şi cuprins de amărăciune, de lipsa unei viziuni clare, imediate de reabilitare a condiţiei neamului românesc, în antiteză cu acei mari bărbaţi, goruni ai istoriei neamului, care purtau cununile neamului sunt glorificaţi de poet în „Cântecele de piatră” din primul ciclu, cum ar fi: Zalmoxe, Burebista, Decebal şi alţi mari bărbaţi, precum Muşatinii, Basarabii, Menumoruţii, cei care , declamă Radu Selejan: „ .../au izbit în porţile / lumii, / în porţile veacurilor, / altoind lumina / pe trunchiul nemuritor / al străbunilor daci /”(Fiecare căpătâi de acum), parcă spre a se răzvrăti asupra conducătorilor prezenţi. Aceştia din urmă se vor regăsi, în revolta sa, doar cenuşa gorunului, lipsindu-le vigoarea marilor antecesori. Mai mult, trâmbiţatele glorii şi promisiuni ale acestora, de revigorare a neamului care nu s-au arătat şi toate politicile care au condus la degradări sociale şi la colapsul condiţiei neamului românesc, au fost deconspirate şi dezavuate de scriitor în descântecul:  „/mustind a foame, / colţuroasă /o piatră a crescut / într-un copac. / Minciună /...”(Descântul 11).
       De asemenea, atitudinea unor oameni politici, care, prin acţiunile lor n-au adus decât răul naţiunii, a exprimat-o cu mâhnire în versuri apocaliptice de descântec, precum:  „/ După vrere şi soroc / piatra s-a cioplit pe sine / luând chip de nenoroc. / Şi călcând din prag în prag / a-ngropat drag după drag. /...” (Descântul 13)...
       Viitorul strălucit al neamului, mereu gândit ca posibil şi aşteptat de poetul născut şi crescut la Brad în nobleţea spiritului ţinuturilor dacice aurifere, inversat acum , pe un tract antinomic de către cei care erau acum în drept a-l explora şi valorifica, de faptul că paradisul gândit de el ,dantesc al fiinţării neamului, trâmbiţat de îngerii comunişti nu era decât o  „Fata morgana” a sistemului socialist, vremelnic instalat peste neam...
     Poetul este intuitiv şi el  nu-l mai întrevedea, motiv pentru care se va exprima resemnat: / Despletit în rădăcină, / focul rumegă tulpină. /Fusul, învelit în lut, / se trudeşte / şi din fire de lumină / toarce-n taină / zodii pentru-un nou-născut. / Strop de rouă putrezeşte-n / floarea care nu mai creşte / Şi-n sfărâmul ochi de piatră / lumea creşte răsturnată. /" (Descântul 15)...
     Radu Selejan are apriori,în genomul său, fără a apela la Fortuna şi fără recluziunile in fatum, premoniţia prelungirii stării malefice a neamului său, a zodiei peştelui pe care poporul român avea a o tranzita, în care alunecase şi se zvârcolea, iar acest crez expus, îl va releva enigmatic, ca descântec al ancestralului, în versuri, unele de formulă blagiană: „/Pântecele se dospeşte / fugind de zodia peşte. / Ţărmul Marelui se-ntoarnă / către un izvor de toamnă / şi-o pădure se adună / într-un strop de mătrăgună. / Foşnetele curg de-a dura /...” (Descântul 17)...
      Destinul de legendă al neamului românesc în lume, cu istoria şi tradiţiile sale milenare, nu trebuie abandonat, cum lesne s-ar întrezări acum, ca fiind un dat acestui timp, ci apărat cu sfinţenie, va gândi aşa mereu poetul şi-l va exprima, dacă : „/A crescut fulgerul trup /şi pornit din ochi de nor, / fulgeru-a făcut omor. / Şi în loc de întrupare / s-amplinit / în nehotare /unde dorul s-a fost dus /pe drum strâmb, /pe drum ascuns. /”(Descântul 24), iar „ /Steaua-i piatră / dezlânată.../Focu-i s-a mâncat / pe sine / ca un făcător de bine. /Şi rămas ca o găoace, /omul fără încotro, /în pustiu de suflet zace /”... Dar, corolarul descântecelor sale, în care se va prelinge acel „picur de dumnezeire”, îl va aureola pe poet cu spiritul matern, plutind într-o spaţialitate astrală, o floare salbă găsită de mama sa, a se înţelege ţara sa şi care îi va da o utilitate practică , de înnoire din rădăcina sănătoasă a neamului, sfidându-i (non)existenţa-i thanathică din lumea umbrelor...  
      Iată, dar, începuturile şi locul poeziei selejaniene ,iar, după ce i-am parcurs consistentul volum post debut, intitulat  „ Cântece şi descântece de piatră”, să vedem care i-au fost însoţitorii fideli în arta versificării. Îi vom găsi aici pe colegul şi prietenul de facultate din Petroşani, Roman Mihai, pe poeţii George Suru şi prozatorul Sorin Titel, ambii din Caransebeş, pe poetul Ovidiu Cotruş de la revista „Familia”, pe criticii literari Cornel Ungureanu şi Ştefan Foarţă de la revista „Orizont”, Ioan Oarcăsu de la revista clujeană „Tribuna”, pe Vladimir Streinu de la revista „Luceafărul”, pe Miron Radu Paraschivescu ş.a...
       În toate versurile pe care i le-am parcurs, cu plăcere, din acest volum, am reţinut acel excurs al contopirii facile şi definitive a luminii pe care poetul o realizează în spiritul său cu teluricul, cu esenţele materiale primare, înnobilând în versuri libere spiritualitatea zamolxiană de statornicie a neamului...
      Discursul său nu este încifrat, el abundă în cavalcade de metafore şi în paradigme din flacăra nestinsă a patriotismului său, în contextul geomorfologic al existenţialismului antropologic transilvănean. În multitudinea evenimentelor existenţiale şi de locuri descrise este înrădăcinat spiritul de conservare şi rezistenţă la orice vicisitudini, al românilor. Ei, românii, urmaşii dacilor, sunt monoliţii spirituali şi materiali, la Radu Selejan, într-un habitat continuu cu piatra munţilor din al cărei clivaj izvorăşte şi spiritual locului şi numele fiecăruia şi-i identifică, iar dezrădăcinarea presupune doar strămutarea acestei pietre, a monoliticei stânci, lucru încercat şi imposibil...
       Radu Selejan cultiva, deopotrivă, pitorescul şi geologicul, în straturile antropomorfice subsecvente care sporesc, eluviind interstiţialul umanităţii şi spiritul locului, ca esenţe antropice de-a lungul veacurilor, la vedere în hotarele Apusenilor, în acelaşi timp, în intuiţia umanului cultivă o perspectivă raţională ontică cu extrapolare spaţială în arealele definitive ale neamului românesc, cu valenţele însumate ale socio-toposurilor dinamic diversificate şi înnobilate de " Cuvântul Dintâi", dospit de atunci şi-n Graalul poetului Radu Selejan.
      Metafora poeziei sale întrece marginile imposibilului, în construcţii de hiperbole, precum „Carpaţii urnesc soarele / Către marginile lumii”, imaginile devenind succesiv litotice şi hiperbolice  şi conferă unicitate stilului, o personalitate, unice.       Esrte de observat că din liticul mineral astral, din biologic şi din reflexiile existenţial-gnomice expuse în părţile „Cuvântului Dintâi”, din promovarea spiritului uman în toate ipostazele unei epistemologii ale ontologicului primordial se eluvionează spiritul universal şi se fertilizează - sinecologic antropomorficul în toposul uman ,se  dinamizează, sporind necontenit actualitatea literală şi valoarea insolită a operei.  
      În acelaş timp, discursul său metaforic, cu o încărcătură în principia ideatice de calibru patriotic îl menţine pe creator în planul unei deontologii creatoare cu reflexii socio-umane  constelare de o flexibilitate specifică, cu valenţe estetice consolidate, mesajul fiind accesibil diverselor medii intelectuale şi având multiple perspective axiologice recunoscute.
       Fizicul, în toate ipostazele sale,nu dezontologizează, este pe deplin consolidat, dar şi dinamic, un munte pietrificat  într-un mediu de revelare a fiinţării sinelui...
      În acest imens temple, al verbelor şi al căutării de lumină prometeică, în aletheie, îşi transgresează dincolo de comprehensibilul comun „ picurul de dumnezeire” Radu Selejan şi îşi şlefuieşte mineralul rostirii sale, sacralizată din "Cuvântul Dintâi", tot el, poetul...
    În volumul de versuri „Târziul clipei”, volum care cuprinde două cicluri, primul intitulat „Târziul clipei” şi al doilea „Balade cu soare”, volum cu dedicaţie, nobilei sale soţii, Ana, decelând axiologic opera lui Radu Selejan, identificăm, ca principii , în primul ciclu, geneza, cosmicul, geotoposul şi erosul, categorii ale metafizicii aristoteliene, care sunt la ele acasă, expuse în primar cu un geniu maieutic aletheic de către poetul- un socratic al versificaţiei axiomatice, cu reuşita unor transfigurări semantice pe coordonate heideggeriene.   
       Într-o aritmie şi acromatică a versificaţiei, uneori luciferice, nietscheiene, " Cuvântul Dintâi" are şi aici, în "Târziul clipei", în primul ciclu,  muzicalitatea astrelor,  discursul fiind metaforic şi încărcat de thimonul unui profetism angelic.  În al doilea ciclu, versificaţia este clasică iar dialogul este perpetuu între creator şi eroii neamului, Horea, Avram Iancul...
       La Radu Selejan, spre deosebire de alţi creatori contemporani de poezie, puterea şi fluxul creaţiei lirice nu vin din imaginaţia intuitivă, fadă, ci sunt admise facil, comod, din realitatea obiectivă, din relaţia sa directă, legată organic şi circumstanţializată de flama aspectelor existenţial fenomenologice, a cotidianului, a mineralului-fizic, nu fictiv , filtrate esenţele prin grila raţionamentelor subtile în creuzetul metaforei,separând facil spiritul apofantic al pietrei din clivajul teluricului. Se va exprima confesiv, dar, în context, poetul:  „ sap la rădăcina cerului ,/ cânt şi descânt ,/mă închin şi mă rog odată cu stelele. / Caut sămânţa – cuvânt / din care au crescut rădăcina / şi tulpina şi frunzele nescuturate / de furtuni ori de linişti / ale pomului cer. /.../caut coaja seminţei întâiului cuvânt. / (Sap la rădăcina cerului) sau spre mineralizarea existentului „ /precum o scoică / în teama de furtună a mării, /doarme / zidită-n visul valului /către înalt. / sau... / De-atâta zbor flămând /rotirea aripilor a pietrit / şi pescăruşu-i boabe de nisip /.”(Cântec de sirenă)...
       Dar Radu Selejan, abordând geneza ,cosmicul, nu acceptă finitatea existenţială... Viziunea sa este cea a eternităţii, substanţializată într-o conversie a formelor dictate astral de zodii. Va spune, dar, poetul: „ /N-am zi de naştere / ca să-mi colind, / nici zi de înviere / să-mi plâng moartea. /Mă ştiu din începuturi / şi-am să pier / cu soarele odată, /Ca bulgăre de jar / pe colţ de cer / privind nestânjenit în ochi de tată. /” (Zodie)...
       Radu Selejan a încercat un joc al germinaţiei şi ce a zărit poetul ?: „ / O sămânţă se scurge /prin carnea fructului / şi apoi se-ngroapă în pământ / cu gândul / la îmbrăţişările cerului / Copacul plânge / de prea puţine rădăcini, / de prea multe seminţe / în care s-a adunat / rodul pământului /.”(Joc). 
       Lângă spaţii şi după spaţii, niciodată sau dintotdeauna alunecă izvoarele, şi soarele oaselor se modelează ca o statuie a veşniciei femeii cuprinsă de ancestrale apolinice doruri, pe care Radu Selejan le va înfăţişa într-un joc al armoniilor, joc diferenţial leibnizian şi secund barbian, în versuri, precum „ Din adâncuri de mare, / odată cu luna / răsare / murmurul înecatului izvor. Şi se tânguie, / printre stele aleargă, / risipă /căutând în neştire / între marginile lumii / locul naşterii sale, / unde fata născută din dragoste / îl aşteaptă / cu încă neumplutul ulcior /...” ( Joc). 
     Metafora poetului este consistentă şi transfigurează subînţelesuri sincere, mari iubiri, de care poetul, un apolinic şi un olimpian, cum vi-l prezentam de la început, nu putea să le ducă lipsa, iubiri propuse de el unui demers pantheistic, al voluptăţii formelor umane, redat cu afectivitate în versurile: „Dacă minunea ochilor tăi / ar împresura o pădure, / foşnetele, / adormite pe buzele uscate / ale frunzelor / îndrăgostite de păcat, /s-ar trezi /învăluindu-ţi umbletu-n iubire. / Dacă lumina ochilor tăi / ar înfrunta /adâncul nopţii, / stelele ar păli /.../şi-n zori, / albastrul cerului / ar mai înflori. /” (Minune)...
         Din cavalcada de toposuri şi de timpuri, de esenţe astrale şi fenomenologii, expuse versificat de poet, se deduce că Radu Selejan are cunoştinţe consistente  de paleontologie şi geomorfologie, cu care reuşeşte o developare a erelor şi a temporalităţii geo-sistemelor transilvane, în tectonică şi în stratificare geo-antropologică: „ /Nisipu-i ars de zborul ciocârliilor / căzute în atâtea nopţi / din pomul soare. /Ascunde somnul peştilor în el /şi dorul /plânsului de mare. /Şi stăruie nisipul sub zăpezi / cândva cu mine alungate - / şi urme vechi de târâtoare, / neîmplinitele păcate, / zodii târzii, întortocheate / din căutare-n căutare, / se scaldă încă-n depărtări / de mare. / „ (Şi stăruie nisipul sub zăpezi)...
       O altă iubire , celestă, va fi cântată  de poet: „ Atunci, /în dimineaţa de–nceput ,/ când zidul, ca un şarpe, / se-ncolăcise-abia / în jurul gleznelor tale, / când mănăstirea / nici nu se dorea, / atunci, / când între drum şi mine / erai tu, / când zidul te înfăşura / de bună voie, / ...când cerul meu /era de tot întreg, / ars nici măcar de-o stea, / de ce-ai fugit / pe urma visului încă / neîmplinit? /”...
      Şi, pentru că Radu Selejan spunea că l-a citit cu plăcere pe Ştefan Augustin Doinaş, printre care şi capodopera sa baladescă „Mistreţul cu colţi de argint”, cum să nu ne minunăm de răsfrângerea luminii din faciesul colorat al creaţiei solare, în cugetul adânc al finitudinii, ca al unui miez de pădure mitologic, al poetului?..: ”.../Ori, cine ştie? /Poate-i pădure / cu copaci numai scorburi / în care o pândeşte viitorul /cu ochii sticloşi. /.../ Pădure e şi cerc ,/ sau cine ştie / ce semn al sorţii întru veşnicie. /”(Răscruce)...
       Şi uşa intrării în labirintul dedalic al copilăriei şi ferestrele adolescenţei, atunci în mâinile mamei, acum vorbind doar o umbră sepulcrală, de o amintire maternă cu strigăt de chemare, se va prăbuşi la strigătul său de acum, întărâtat de timpuri vesperale, în versuri cu nuanţe de învălurire în (ne)rostire, cu evidenţă specifică , blagiene: ” De ce-ai zidit ferestrele / şi uşa casei noastre, mamă ? / Afară-s eu şi lângă tine-s eu, / de ce să cerem umbrelor povaţă? / N-auzi? Se tânguie prin preajmă / o frunză neagră-n cânt / neistovit de lebădă. /N-auzi?  De nerostit strigătul / cu care mă chemi / se revarsă dincolo de margini . /... / De ce-ai zidit ferestrele / şi uşa casei noastre, mamă ?/ Vorba de azi e-adusului / de ieri şi bate-n uşa ferecată-n zid /şi sub ferestre, chipul soarelui, /cu-n mugure de noapte-n colţul / gurii, aşteaptă să-l dezlegi. / În jurul lui, nu simţi cum / dănţuie a nebunie curcubeul / sădit în mine de povaţa ta? / De ce-ai zidit ferestrele, /şi uşa casei noastre, mamă ?/”.(De ce-ai zidit ferestrele?)...
       O căutare a iubirii sincere, care în vis îl va osteni pe poet, îl va înseta, până a ajunge la izvorul ei şi... plecat pe drumul infinit al iubirii, o va releva în versurile: „ /Doar tu mă cauţi; visului doar tu mă ceri / şi mă îmbrăţişezi / cum setea-mbrăţişează, din depărtare-n depărtare, / abia născutul suflet de izvor.”(Doar tu mă cauţi).
        O apropiere de iubita sa şi o simţire organică de îndestulată conjungere somatică şi ideatică  le va realiza poetul, chiar şi ca o  ficţiune, abia atunci când se refulează dintre partenerii cauzali orice inflamaţie de depărtare: „/.../O viaţă de secetă / am purtat în mine. / Sângele se înămolise / în vine, / ostenise.../ Sufletul bolea ca o pădure / înecată de foc. /.../ Astăzi plouă-ndelung. / Plouă cu rouă. / Am ajuns lângă tine. / Pustiită de apă ,/ seceta dorului a pierit./”(Plouă).
      Dar lumina din ochii iubitei îl priveşte pe oricare ar fi iubitul, de oriunde, simţindu-i căldura dragostei, dogoritoare, colorată ca un curcubeu şi o va elibera ca dintr-un vis cu versurile sale, poetul: ” /Păleşte, râvnitoare, în ochii tăi , / lumina. /Tu eşti oriunde. / Pipăi jur-împrejurul / ca un orb / şi tu eşti pretutindeni.../Şi-ţi simt căldura dragostei, dogoritoare, /cum se revarsă / ca dintr-un soare / veşnic pământean, /înmlădiindu-se în preajma mea ,/mereu / mai în putere, /ca un curcubeu. / ( Ochii tăi).
      Dar cel mai semnificativ poem din primul ciclu din acest volum, intitulat „ Poveste” este cel care aurealează condiţia unei mari iubiri, sincere, angelice, statornice pe care poetul cu siguranţă, cu experienţa sa, a trăit-o, este  atunci când poemul aduce prin metaforă lumina iubirii apolinice, o argumentează şi o confirmă în versurile ce creează imagini de viaţă cu crome fascinante şi iz narcisic, de un exotism şi un erotism, luxuriante, solare, ademenitoare, orfice, care  zvonesc o mare şi candidă iubire: ” / Printre zilele mele, tu treci / ca printr-o grădină / cu nenumărate alei, / împodobite cu viaţă / de flori, de fluturi, de păsări ,/ de soare, de foşnete, de răcoare /.../ O pasăre o-ndemni să cânte / dându-i să ciugulească / din mână / două trei grăunţe de soare. / Pasărea cântă, cântă, / nu osteneşte /şi în jurul urmelor /paşilor tăi / se îndeamnă să zboare / Un fluture îţi încearcă / dulceaţa sărutului, / răcorindu-se-n setea/ buzelor tale/...”   Şi cât de frumos a spus-o tot el, poetul... în ciclul „Balade cu soare”, cu optimism şi bucurie panteistică...
      Pentru că  Radu Selejan îşi manifestă spiritul de libertate istorică în multitudinea de vremi pentru locurile paterne, libertatea poporului de a convieţui monolitic cu soarele şi luna, cu piatra munţilor,cu pădurile şi jivinele, potecile şi ascunzişurile, foşnetul de plai, râurile şi izvoarele, cu Dunărea şi cu brazii, cu glia brăzdată-n hotar şi rodul ei , toate crescute într-o ordine genomică naturală a unui popor ce-şi sărbătoreşte acum geneza sa, cinstindu-şi eroii căzuţi, apărându-şi vatra, trecutul istoric, sub o zodie solară, de început dacic al neamului „ rânduit în jurul Carpaţilor”, sub stindardul dacic şi sub o cupola panteistică, sub semnul lupului. Acestea, va spune poetul, vărsând, în acelaşi timp, din amfora stelară peste versul său „gramul de dumnezeire”, au fost „tainele credinţei lui în nemurire, / a fost Decebal şi Sarmizegetusa, / a fost veşnicia. / Şi de atunci, de mult, / de la începutul începutului, / suntem Noi /../sângele nostru-i sufletul acestei ţări, / duhul munţilor, apelor şi câmpiilor /... /Poporu-i stâncă şi / izvor de viaţă . "(Baladă)/.
      Interesantă este, în acelaşi context, prin matricea sonică şi panteistică , balada „La începutul pământului” iar cele exprimate mai sus sunt părţi ale „Cuvântului Dintâi ”care se regăsesc şi în versurile: „ / Atunci, demult, la începutul începutului /au fost foşnetele pădurilor, foşnetele stelelor de deasupra pădurilor, /,foşnetele râurilor ce purtau către mare / dorul de adânc / al munţilor / al cerului /.../ păsările ciuguleau liniştea /înmărmurită pe crengile zilelor şi nopţilor, / alintând oameni şi pământuri ./”...(I), „/ Atunci, demult, / căpeteniile acestor pământuri / îşi spălau tainele vieţii ,/ tainele nemuririi / în spuma murmurilor de izvoare, /întrecându-se în a fi / mai presus decât zeii. (IV)/”...
     Să ne închipuim şi pe acei oameni zdraveni şi teferi la minte, strămoşii, părinţii şi fraţii pe care poetul le sublimează chipurile cu existenţa istorică în versuri imnice, precum :„/În miezurile limpezi, / de-mpliniri. / ochii strămoşilor mei / vieţuiesc. /Stră-lumină şi dor, / bucurie /din luminile lor / izvorăsc. /Şi din zare în zare, / din albastru, / din galben, / din roşu / se-nfiripă anume / o şoaptă / şi-o alta-i urmează / şi-o alta.../ şi toate cuvântă / în grai de eroi: / din glie / noi creştem prin voi, / slăvită fii în veci, /Românie. /” (Imn).
        Din acelaşi ciclu, „Balade cu soare”, să reţinem şi lunga speranţă de bine a moţilor, din care poetul se trăgea  şi revolta acestora , prin Horea, exprimată în incandescenţa versurilor sale: „Ţara de piatră / mocnea / ca adâncul unui vulcan / în aşteptarea / desprinderii de pământ / Ascunsă-n păduri, /răzvrătirea /îşi ascunde tăişul /pe roşul inimilor / înfierbântate / Munţii îşi despietreau /piepturile / să ascundă / până la vremea sorocului / flacăra vie a răscoalei..../ moţii trudeau / cu frunţile aplecate-n ţărână ./.../stăpânii sorţii lor / şi ai pământului / moştenit odată cu sufletul / de la strămoşi. /.../La cârma istoriei / Horea rânduia / după datini străbune / vadurile dreptăţii, /.../ La Bălgrad, /cu sufletul cât / o Detunată, Horea a frânt roata / cu care duşmanii /i-au măcinat trupul, / despărţindu-l de viaţă. /.../ s-a nuntit / cu românescul infinit. /”(Vuietul)...
         Să reţinem , din glasul orfic al poetului şi strigătele de luptă către moţi ale lui Avram Iancul, de răzbunare ale lui Horea, de a dezgropa „prometeica roată / cu mădularele cioplite / din Abrud, din Câmpeni, din Ţebea./.../ să-i îndreptăm umbletul / după mersul nostru / neaplecat / după vorbele noastre, neprefăcute , / după lumina ochilor noştri / ţintătoare către / vârfurile munţilor /a istoriei.../ ai crescut roditor / copac de lumină / urcând din rădăcină-n rădăcină /”.( Copac de lumină).
Şi din acelaşi volum , si din acelaşi motiv, al condiţiei miniere a poetului, nu vom trece peste „Balada cu mineri”. Va exclama, în vers elegiac, de amintiri,inginerul minier Radu Selejan: .../Când, azi, / minerii trec, /Pe lângă prunci ,/ ce-n lunci, clădesc / din sclipitor / nisip, tunele ,/ zâmbesc / şi nu le mai / strivesc / ca-n zilele / copilăriei mele:”(Baladă cu mineri).
Că fiecare ceas al poetului este ascuns în piatra şi praful abatajelor de pe filoanele botezate cu nume de femeie din minele Munţilor Apuseni şi ale Carpaţilor Răsăriteni, pe care Radu Selejan în calitate de inginer minier avea să le conducă : Barza, Brădişor, Musariu, Valea Morii ,Ruşchiţa, Delineşti, Crâşma, Valea Fierului, Teliuc, Aninoasa, Uricani, Măgura-Tina Neagră, acolo unde filoanele de aur aflorau pe Măguri, cu tina care venea din adâncuri cu aurul, neagră., în coamele abatajelor şi în galeriile cu rampele puţurilor oarbe, în filoanele aurifere de la Certej şi Săcărâmb, în patrulaterul aurifer al Munţilor Metalici, acolo de unde nimeni nu putea ieşi din mină la lumină fără să treacă prin purgatorul verificării şi al percheziţiei, apoi la mina de talc şi mică de la Voislova. Dar destinul de scriitor poet avea să i-l hotărască mina de cupru Leşu Ursului din Bucovina unde, aşa cum se confesa scriitorul, aici a scris multe poezii. Era în anul 1967, şi de aici s-a hotărât poetul să părăsească subpământul şi să se dedice poeziei şi jurnalisticii. Aici poetul şi jurnalistul a început să câştige teren în faţa inginerului, iar Costică Cotoşpan, care era şeful secţiei de cultură a jurnalului „ Steagu Roşu” din Petroşani, ”îi va deschide uşa spre publicistică, uşa prin care Radu Selejan avea să iasă din lumea inginerilor”, la 32 de ani, pentru că mineritul, se va confesa scriitorul, nu-i oferea omului decât" spectrul morţii înainte de vreme, mina fiind un uriaş labirint în care omul, numindu-se miner, rătăceşte într-una... pentru a se juca cu viaţa proprie de-alabirintul....". Dar o ucenicie a vieţii în creaţie era necesară şi aici, aşa încât, va spune poetul: ;<< ...Înclin să cred că " picurul de dumnezeire", picurul de energie care sunt, a trebuit să treacă prin toate acele stări pentru a se purifica, pentru a se transforma, pentru a deveni ceea ce trebuie de fapt să fie, parte a Cosmosului, parte a Universului în permanentă înnoire. Şi încerc să mă văd sus, de tot sus, undeva în piscul cerului, privind pe pământ şi căutând albia secată a vieţii mele, albia care mai păstrează urmele paşilor mei, urmele vorbelor mele, urmele privirilor mele, urmele gândurilor mele, albia-martor a existenţei mele pământene, întru facerea şi refacerea "Cuvântului Dintâi” . >>
Aşa se face că, în mare parte, la Radu Selejan reflexiile conştientizării existenţei sale creatoare, sublimate în mirare, sunt motivul de exprimare a maturităţii copilăriei, cum şi copilăria o evidenţă a maturităţii sale creatoare. Aceasta este mirarea „muntelui" care încearcă depăşirea trecerii spre un alt munte în spaţiul montanului perpetuu pe drumul dinspre celest, motiv al depăşirii existenţiale, şi nu, aşa cum ar fi fost aşteptat, dinspre teluric spre celest.
În acelaşi timp mirarea, ca motivaţie ontologică în scriitura selejeniană se defineşte ca element de diagnoză a vieţii scriitorului în decelarea unor urcuşuri absconse printr-o voinţă a devenirii, întreruptă de raţiunea întoarcerii spre reluarea drumului mirific al vieţii sale de creator, eterne. Această reluare, va spune el, este prin „odihnă" dar aceasta nu este aşa cum o memorează Radu Selejan, „pentru a mă odihni, şi ca să privesc în urmă. Mă opresc pentru a mă reconsidera", spre alte avataruri existenţiale.
Mirarea, la Radu Selejan, este o metamorfoză a maturităţii în încercarea de a atinge „cu luminile ochilor de cuvinte locurile copilăriei", de accedere la zorii farmecului devenirii existenţiale, un catalizator al spaţialităţii maturităţii iniţiatice.
Mirarea în memoriile selejeniene este coerentă, urcând ca un filon continuu în panul gnozic, componentă mentală a destinului scriitorului, un exerciţiu al descoperirii permanente pe domeniul înălţimilor hermeneutice, de înnobilare prin perenitatea creaţiei. Pentru aceasta, Radu Selejan avea să reitereze mereu copilăria, nelăsând loc în memorii despărţirii de aceasta şi „de locul de unde am pornit", spre muntele înalt al vieţii sale creatoare urcat din mit şi denumit de el „soartă", sfidând surpările, în expresia alegorică a acelei „ceaţă de taine".
Vreme de 14 ani, va declara imperativ scriitorul, „copilăria mea se hrănise cu ea însăşi, se autodevorase, murise în fiecare zi, puţin câte puţin, până când s-a transformat în amintire” şi „ M-am despărţit de copilărie din mers. Ca de un cadavru mumifiat...Pe care cu greu l-aş mai fi purtat cu mine într-o raclă, fie ea şi-a amintirilor...Trebuia să dau uitării multe întâmplări, multe eşecuri şi succese pentru ca să-mi pot construi o adolescenţă în stare să moară pentru triumful tinereţii care venea pe urmele ei ca o umbră”. Dar „copilăria unui pământean", atunci când mirarea capătă inconsecvenţă în vâltorile unei vieţi geologice, de miner consacrat, îşi poate pierde inocenţa. Decapând mineralul memoriei, spre iluminare, spre o viziune euristică cu reflecţii uraniene, faţetele infinite ale mirării devin componente ale aurei divine, prin diferenţiere, în arderea unei vieţi celeste prin abatajele galeriilor adânci dedalice ale unui consistent filon poetic, în memorii, parte din axa universului scriiturii sale.
Mirarea este şi un ecou prelung în abatajele întoarcerii scriitorului în „ţara copilăriei" la rădăcinile viselor de depăşire, izvorând din locurile de taină ale munţilor. Dar ce îi era mai uşor lui Radu Selejan? Să o ia pe poteca „ce începea să urce de-a lungul înaltului cer...", împingând, cum Ulise, stânca cuvintelor, fără a şti „ce i se poate întâmpla de-a lungul urcuşului" şi nici a coborâşului, sau să rămână în ţara minunilor copilăriei şi să o străbată de la un capăt la altul spre înalt, pe ocolişuri!? Tot călătorindu-şi viaţa, cu modestia ce i-a caracterizat-o, el nu a sesizat că prin mobilul mirării sale ajunsese demult în „piscul Muntelui de Taine", dar nu printr-o abordare statică şi telurică, ci printr-o coborâre pe scări euristice de pe piscul muntelui vieţii de taine, venind din zenit şi spre înălţare, urcarea nemaifiindu-i necesară.
„Fiecare popas" de-a lungul drumului croit de Radu Selejan pe spinarea „muntelui vieţii" sale creatoare era într-un relief al planului cosmic ,în reflexii astrale, iar devenirea lui o permanenţă a gândurilor stelare „săpând în - carnea – câmpiei spre Ţara Copilăriei privind spre Fata Morgana ce mă urmăreşte ca o taină presimţită..."
Radu Selejan, „transfug din Ţara Copilăriei la realitate", a decelat tainele cosmice ale munţilor vieţii, survolând cu nava aglomeraţiilor de stele gânditoare, universul unic al mirărilor sale de consistenţă metaforic-alegorică. Acesta este motivul unicităţii sale în universul inspiraţiilor din spaţialitatea geologic-montană , în coordonate unice, atât telurice plane nadirale cât şi apolinice, zenitale, ale unor componente umane logico-cerebrale. Aceste componente, situându-se mereu în mijlocul şi esenţele lor, scriitorul, l-au conştientizat pe acesta, l-au reperat şi marcat definitiv ca referinţă literară, determinându-i reflexii ontologice de factură metafizică ancestrale „păcătos şi nădăjduind în iertarea păcatelor pe care le-am moştenit împovărat de mirarea păcatului.”. Şi, uşurat prin spovedanie în memorii, şi-a conştientizat mereu dorinţele, preferinţele, ura şi iubirea prin conceptul de armonie a cuvintelor, în perspectiva panteistică a iertării ca taină a vieţii izvorâtă din adâncul copilăriei, din mirare, din pipăirea mâinilor şi picioarelor, din simţul auzului, văzului şi vorbirii, din „mamă şi tată, soare şi noapte, vis şi realitate, dorinţă şi împlinire", multiplicate dialectic în devenirea unui imperiu infinit al descoperirilor, ca un neînceput din „Ţara Copilăriei", undeva pe malurile unui râu cu ape sfioase ce curg a lene şi indiferente către niciodată... "Am trăit dominat de versurile scrise de Puşkin”, va recunoaşte poetul, ” Nu poţi fugi de patimi oarbe, nici să te aperi de destin”, versuri cu care se încheie poemul „Ţiganii”. „Şi-am încercat să justific fiecare greşeală, acuzând destinul care este de neclintit”, se va confesa nu o dată Radu Selejan în memoriile sale.
Tăierea ombilicului de conştientizare a naşterii sale primare i-a determinat lui Radu Selejan redevenirea în imperiul scriiturii celeste, al cuvintelor gândite şi lipsite de mirare, mature. De ce s-a întâmplat aceasta a fost doar conştientizarea de sine a unei apartenenţe la universal, „la frumosul şi urâtul universului, la sensul creării şi existenţei lui veşnice", o renaştere spre învingerea finitudinilor temporale, acceptând trecerea sa ca un „ascunziş a unor energii primare, dumnezeieşti.<< „Scorbură celestă era trupul meu pentru un roi de energie generată de "Cuvântul Dintâi", forţa care a spus să fie şi virtualul a început să se contureze ca existenţă”.>> Din acest moment mirarea va pierde poziţiile primare ale copilăriei pentru a se aşeza definitiv în planul subconştientului selejenean, cu o conotaţie de unicitate şi irepetabilitate în „Ţara Copilăriei", locuită de un popor de umbre, de amintiri şi incertitudini, de vise veştede, de ambiţii - sugrumate - păzită de Adolescenţă" şi de aceea „N-am înţeles niciodată de ce preotul trebuie să mijlocească între mine şi Dumnezeu”.
De ce în subconştient şi nu în primul plan al memoriilor existenţiale, mirarea va rămâne la Radu Selejan cheia ce va deschide mereu universul luminilor creaţiei de taine, numai el va şti, putând oricând cu mare uşurinţă accede la ele?!.
Şi e fascinant pentru mine să constat că, de la un an la altul, scriitorul se proiectează tot mai mult în netrecere şi aceasta prin ceea ce a reuşit să creeze de-a lungul unei perioade literare profunde, efervescentă literar, de o intensitate, fertilitate şi consistenţă literare, rar întâlnite la un scriitor la acest sfârşit de mileniu...
Puţini sunt creatorii literari care reuşesc cu opera lor să treacă de testul timpului, chiar şi dintr-o perspectivă imediata. Dar, Radu Selejan, se pare că a inoculat multiple semnificaţii literare şi reflexii sociale în tot ce înseamnă creaţie intelectuală, atât în lirică, simbolismul şi gnomicul poetic, în proză, în romanele de lung metraj, teatru, în proza scurtă, în memorii sau în publicistică. De aceea, în posteritate pentru el nu mai exista trecere. El este un artizan al metaforelor simbol, iar eul liric şi-l durează din împletirea intuitivă a sensurilor categoriale. De aceea creaţia sa pentru un cititor avizat şi realist, rămâne mereu proaspătă, plină de vigoare şi expresivitate, variată prin tematică, interesantă pentru că este constituită ca sumum a nenumăratelor sentinţe mentale logice ale scriitorului, în variile genuri literare. Prin cuprinderea unor teme actuale din problematica vieţii sociale istorică şi contemporană, prin densitatea ficţiunii şi modul de conturare a personajelor, prin abordarea facilă a necunoscutului material şi metafizic, a spaţialităţii în temporalitatea existenţială, Radu Selejan rămâne mereu prezentului literar ca şi eternităţii. Se observă, în principiul creaţiei sale, o continuă alergare între idealurile şi între iluziile vieţii, toate asigurând o organicitate reflexivă a scriiturii cu valenţe de perenitate, comparabile cu unicitatea existenţialului divin. Desigur, amprentele creaţiei sale literare au ajuns să afecteze, în primul rând, toate spaţiile şi timpurile existenţiale aparţinătoare lui Radu Selejan. Începând cu copilăria, adolescenţa, studiile universitare, desăvârşirea profesională în marele imperiu aurifer al Munţilor Apuseni, ca inginer minier, apoi interesul pentru plinătatea materială şi armonia familială, eforturile sale creatoare se conjugă fericit pe tărâmul literar şi în mediul jurnalismului, la masa de scris şi la catedra universitară, desigur, într-un mod sacrificial, cu multe renunţări. Toate acestea, graţie multiplelor sale valenţe intelectuale şi acţionale,care l-au profilat pe scriitor ca model social şi cultural, comportamentul său cotidian devenind conform cu spiritul armoniilor divine, prestabilite, edenice, un adevărat model leibnitzian, cu tentă metafizică în literatura sfârşitului de mileniu în România şi, desigur, prin mediere, cu tot mai multe reverberaţii europene.
Prin scriitura cu o evidentă vigoare şi valoare axiologică, Radu Selejan este detaşat de plutonul celor nepersonalizaţi, de acele tipare lâncede, neaxiale, excentrice şi rugoase literar, abuzând de dantelerii pseudo estetice, de vulg şi exibiţionism, într-un cuvânt, de infantilismele pseudocreaţiei. Autorul, deasupra multora, poate fi valorificat de contemporaneitate ca un model al complexului literar.
De aceea consider că rolul Centrului de Cultură "Radu Selejan", condus cu mult sârg şi competenţă de soţia scriitorului, profesorul universitar dr. Ana Selejan trebuie să fie, pe lângă cel de mediere a creaţiei selejaniene, tot mai mult acela de a impune, printr-o critica doctă, modelul original al scriitorului de abordare a creaţiei literare, şi de a consolida sistemul literar selejanian- stricto sensu- pe structura căruia să se poată grefa sigur şi facil creaţia literară contemporană a multor lucrători cu cuvântul, în prezent debusolaţi, orbecăind în căutarea drumului luminii. Profeţia privirii unui timp al materiei, ca "rău-prevestitor" în „Cocostârcul albastru”,îl diferenţiază tridimensional şi hiperbolic, devine un simbol al luminii eterne locului, al uitării omului în neantul thanatic, sau una din permanenţele copilăriei senine. Sacralitatea existenţei sale motivează sentimente umane de respect „pentru mântuirea zborului său neostenit”. Zborul cocostârcului este acela de „iscoadă” a unei comori telurice. Cosmicitatea zborului este de acoperire a Lunii, de fluidizare a luminii solare, de abdicare de pe bolta cerească a stelelor care nu „se feresc din calea lui”. În viziunea autorului, există o simultaneitate a apariţiei pe loc a omului obişnuit şi deasupra sa a păsării, pasărea personificând autorul. Pe acel om, cu toată voliţia sa ascensională, prin urcarea chiar şi în copacul sub care îşi clădise o colibă, spre a fi mai aproape de cer, de cocostârcul în zborul său şi cu care odată venise, pasărea acesta, „în zboru-I edenic, nu-1 va băga în seamă”. Radu Selejan va prevedea mereu dilatarea unor spatii existenţiale tocmai pentru a se pozitiva spiritual şi desăvârşi în ele templele de aur ale genezei divine, de unde, locuindu-le, scriitorul se vrea mereu în interogatoriu. Problema genezei cu apriorismul cuvântului este permanentă în scriitură iar deschiderile criptelor telurice în cosmicitate, le realizează prin transcendenţa metaforei şi relevarea mediatului în cuvinte, a cauzalităţilor ontologice, el însuşi făcând parte din divinitate, deoarece cuvintele sale" cuvântă numai divinul" - vezi romanul "Nanu"... Travaliul său literar, viziunile pozitiviste ipostaziate din implicaţiile sociale, de promovare a valorilor prezente şi istorice în planul social, prin crearea atâtor personaje pozitive, sau opuse acestora, malefice , distructive pentru social el şi-a obţinut în mare parte roadele, locul pe podium sacrificial, până la martiriul biologic-existenţial, lăsându-se, totodată, adoptat de tot alte locuri încărcate de evenimente reale şi , valorificând unele personaje istorice, cu descrierea testamentară a evenimentelor istorice din zona Munţilor Apuseni din perioada 1784-1785, a eroilor neamului românesc.
       Lumea lui Radu Selejan este cuprinsă de o cromatică socială în frenezii istorice, el nu o inventează, ci o ia aşa cum a fost sau cum este ea. De aceea excelează scriitorul în genul literar al reportajului, în receptarea realista a cotidianului cultural, politic şi social, chiar dacă unele dintre aceste reportaje, prin esenţa lor, promovează, dar într-un mod rezonabil, unele ideologii şi doctrine filozofice, astăzi contestate de societatea românească. Tocmai de aceea, imortalizarea unor momente este necesară ca şi comparative politice şi sociale, pentru promovarea deschisă a unor proceduri de eventuale revizuiri politice, atunci când se cere aceasta sistemelor politice.

          Dacă ar fi să-l încadrăm pe Radu Selejan într-un curent literar sau într-o generaţie de scriitori, într-un studiu de literatură comparată, nu vom reuşi uşor, pentru că el este, prin cantitatea operei şi prin calitatea acesteia, prin vârstele creaţiei, prin descrierea analitică şi abordarea lucidă raţională cu metaforă, dar fără ficţiuni, a momentelor şi evenimentelor social-politice contemporane şi istorice cât şi prin varietatea genurilor literare abordate, deosebit de alţi scriitori, caz care îi conferă scriitorului unicitate literară. Tocmai datorită acestui fapt, axiologia operei sale nu se poate valida sau invalida într-o critică estetizată, prin disecţii, demolări şi denominalizări epigonice, neexistând comparabile reale.
     Reflectând asupra încadrării scriiturii sale într-o direcţie literară, postmodernismul ar fi o soluţie a priorităţii cuvântului selejanian . Pentru că la Radu Selejan, se degajă din discursul livresc, o structură literară sprijinită pe o infrastructură iniţiatică, ajunsă la arcul de finalizare al sistemului său de coordonate spirituale ale căror soluţii axiomatice cu rezolvare sistemică, se vor găsi, cu siguranţă în spaţiul hermeneutic, într-o transgresie spre construcţia de temple literare pe fundaţii epistemologice, ce conferă Edenului poetic selejanian siguranţa perenităţii, uzând de recuzita unei consistente culturi, de geniu şi rafinament în jocul ingenuu al rostirii „Cuvântului Dintâi” şi în setea sorbirii "picurului de Dumnezeire", principiul de geniu al poetului.
      Cele relevate mai sus nu pot constitui decât începutul de imagine din aprofundarea cunoaşterii creaţiei literare a lui Radu Selejan şi căreia, receptate faţetele axiologic epistemologice, în infinitatea creaţiei scriitorului, cu retorica-i arhetipală şi cu lirismul ei orfic, îi pot asigura acesteia o deplină autenticitate şi consistenţă pe coordonatele majore ale unei scări a valorilor literare, ale devenirii în reveriile uraniene.
          Este clar că Radu Selejan a reuşit să dureze ,numai prin efortul său intelectual în valorificarea valenţelor sale creatoare native, iar acest fatum îi aparţine în exclusivitate. El singur, cu energii sacrificiale, a ars flacăra spirituală sacră pentru mistuirea misterelor şi a rămas numai lumina naturală, cu adevărat referenţială. Prin fiinţa sa nobilă, prin valoarea scriiturii şi prolificitatea creatoare, prin luciditatea demersului literar şi prin devoţiunea sa socială, Radu Selejan a devenit modelul ontologic uman atemporal al universalului cosmic literaturizat şi siritualizat cu armoniile şi dualităţile sale.
Este ,dar , Radu Selejan, prin scrierile sale, cu o evidentă vigoare artistică , naturalizantă , cu valoare-epistemo-axiologică formală, scriitorul detaşat de plutonul celor nepersonalizaţi, de acele tipare lâncede, neaxiale, excentrice şi rugoase literal,care, abuzând de dantelării pseudo estetice, de vulg şi exibiţionism, într-un cuvânt, de infantilismele pseudocreaţiei, devin sclavii trecerii banale. Autorul, deasupra multora,poate fi uşor identificat şi valorificat de contemporanitate, şi nu numai, ca un model al complexităţii literare.

      Trebuie avut grijă ca opera lui Radu Selejan să se restituie cititorilor, dar şi literaturii naţionale, înaintea puzderiilor pseudo literale, ca fiind o creaţie emoţională, politematică, încărcată cu incandescenţa erupţiilor sale spirituale care, înnobilând-o cu elemente literare şi metafizice de preţ, o aureolează, îi conferă originalitate şi competitivitate.
        Cele câteva referiri  asupra genurilor şi speciilor literare abordate de Radu Selejan nu pot constitui  decât  începutul de imagine în aprofundarea  cunoaşterii  creaţiei  literare  a scriitorului care , receptată din variile reflexii ale faţetelor sale axiologic-epistemologice, din infinitatea  semantică a scrierilor sale, din retorica  arhetipală colorată de simbolism şi de expresionism şi de lirismul orfic, pot  asigura acestei creaţii deplină autenticitate şi consistenţă pe coordonatele majore ale unei scări de valori literare şi de poziţionare  a operei literare selejaniene în cadrele reveriilor uraniene.

Gheorghe Apetroae , Exegeze în  volumul colectiv " Opera lui Radu Selejan în interpretări critice", Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2007