DOR DE VEŞNICII
Gheorghe Apetroae Sibiu
REGRETUL LIBERTĂŢII
- De mult, în circul
facerii,
din ne-nţeles, pe faţă,
reci zorii lor şi-i vor mai calzi
prin
legi, în cerul mut ...
cu olimpiene frunţi-pleşuve
şi cu duhori de "Leşe"
cu glasul de des-cânt,
aleşii ne declamă-n crez,
pieirea-n spiritul fratern...
şi-l sfâşie în flăcări,
doar să-i rămână stârvul,
iar gândul liber îl adorm
într-un fals cântec...
Ne ard în flăcări stinse Eul
şi-l spală-n ape repezi...
fiorii razei pier, în zbor
opriţi de norul cel stibinic,
pe stânci de suferinţă,
în ropot de sonate, zile,
demonice cohorte vin,
vărsând păcatul ruginiu,
pe haturi de tăcere, ninse...
GIULGIUL MÂNTUIRII
-Astrale, frunzele-n foşniri
le strânge-n patimi, vântul
iar de le-atingi sau le râvneşti,
uşor şi-ascund rugina-n firi
în giulgiul mântuirii şi-n iluzii,
dorinţe-atunci,acum târzii,
ispitele iubirilor trecute...
sunt inimile slabe, în robii,
zvâcnind în ţipătul de şarpe,
la drumuri largi, în tâlhării...
cum mările, clocotitoare
spume, dau zeului, ofrandă
de neadevăr roşesco zare
în desfătări de vis, apusul
celor ce în aură-i renasc
şi trec pe ne-ştiutul grind
însângerând cu al lor plac
inimile ascunse-n cripte,
bulboanele în mare cerc
de curgere, încremenite...
din aripa de demon ning
într-un ceresc dezmierd,
pe ţeasta ţării,albe umbre
seminţele,speranţe-n fluturi...
străfulgerând, lovind,
şi-acoperind în jur,adâncuri
cum unei primăveri,
viu cerul plin de aşteptări...
O STEA DE TRECERE-N NĂDEJDI
Ei sunt săraci în sorţi, trecuţi
din zbor, în triste re-vederi
de clopote cu limbi de cer,
ale celor nesătui de vreri,
cu trupu-n linişti, fără suflet
în braţul ceţii groase strânşi,
de criză-nvinşi şi pregătiţi,
cu ochii la căderi deschişi,
în inimi, ne-putinţe, gem :
îşi dau prihana -o iubire cristă
şi tac în somn adânc şi lung,
sporind puterii şi mai mult
plimbările prelungi prin legi
pătrunşi de ucigaşe vâlvătăi,
frământ cu glasul lătrător,
îşi cresc regretul libertăţii -
principiile lipsei le zidesc
misteru-n cer şi-l primenesc,
cu umbre,pustiind lumina...
Dar creşte un Luceafăr, El
şi Ea din El, Lună pe cer,
şi a-i trezi din somnul greu,
învăluiţi de flăcări sfinte
înbobocind în flori de crin
solarele lor
buze-aprinse :
Potop de lacrimi pe morminte
un duh regal, în sincer schimb,
a-i apăra un vis şi a-i
sluji,
în arme, tronul din exil,
cu izul de pucioasă-a milei...
CU CANDELA STINSĂ
Să ningă cu lumină violetă,
ferestre-n ceruri roze
îşi deschid, pe brânci,
călugării din schit
însemn pe slovele tăcute,
o pâine zilnică, cerşind...
În ea e tot câştigul
dintr-o banala milă...
dar cresc din rugă,
sus,în răsăriri adânci,
din ruga lor,tăcerea
spre sine şi-o lumină..
marii...flori şi copii,
spre a nu fi, svârliţi
ci doar bătrâni cuminţi,
toţi terfeliţi, slăvind
slujind pe cei ce candela
le-o sting în cer azur
puternicii trăirilor de sus,
cei care au uitat de griji,
de cei ce s-au desprins
ca fruzele, de ramuri,
de cei flămânzi şi mulţi,
vorbindu-i sinelui pustiu,
de viaţa de plăcere…
că ceasul nesimţirii lor
e-n năluciri
rebele...
În loc de răsăriri în flori,
se înfing adânc albaştri
în nimicirea vieţii
şi-n adormirea razelor
spre libertatea ceţii !...
Pe veşnicie-s carii,
iar
viermi de suflete,
tot mai războinici,
se tocmesc cu ele -
precum călugării din schit
cucernici şi smeriţi-
pe stârvuri, devorând poeţii ...
