Literatura, Postmodernismul lui Mircea Ivănescu

Literatura , Postmodernismul lui Mircea Ivănescu

Gheorghe Apetroae – Sibiu

 

 Poezia curentelor postmoderniste ,în general, un edificiu liric de scurt metraj, s-a construit de către Mircea Ivănescu din elemente structurale de firească sensibilitate, într-un sublimat de interioritate și de incantație în figuri suprastilistice de simbol. Se asistă la construcții poetice în afara convențiilor estetice, cu liant de metaforă în crome stranii și în vibrații asonante... Se descoperă în registrul armoniilor fonice partituri ale dizarmoniilor cosmice ,care dezvoltă atitudini limaxice și stări noetice celeste, ce reverberează în integralitatea existențialismului antropologic cu o rezistență comprehensivă, în ecuații estetice (din „Versuri”...vorbe, vorbe, vorbe; din „Alte poezii”...poezia e altceva...) . Acest gen de versificație, analogică prozei scurte, se soluționează sistemic prin substituirea unor termeni clasici lirici și ritmici cu algoritmarea estetică a grotescului, mitului, chiar și a satanicului, răului, tragismului uman și a sinistrului , spre a crea în structurile poetice fațete - măști cu reflexii antinomice de natură telurică și apolinică de înaltă factură și opuse prețiozității estetizante. Se vrea a se pune în evidență, prin metaforă , prin corespondențe și analogii de simple intenții absconse: frumosul, concretul uman și normalitatea ontologică . Dar, rolul poetului este de a umaniza naturalul și socialul , prin utilizarea acestor elemente artistice postmoderniste cu principii simbolistice și imagistice , lingvistic dominate de imagism metaforic, esențe lirice care ne despart de creațiile versicate clasice, prin înlăturarea măștii, iluziei, exoticului și disimulării în actul creației....Mircea Ivănescu, așa cum l-am putut urmări direct în abordările critice ale creațiilor prezentate de diferiții autori sibieni sau din afară, în cadrul sedințelor de lucru ale cenaclurilor sibiene, era unul dintre puținii poeți care în destinul și voința-i, livrești, putea realiza facil comparații corespondențe în principiile textelor comparate , rostind frecvente citate bine articulate în contextul acelor ședințe, din scrierile lirice ale lui Baudelaire, Paul Valery, E.A. Poe, W. Williams, S. T. Eliot, Dylan Thomas, cocheta foarte relaxat cu P. Eluard, J. P. Jouve, G. Apollinaire, Jean Arthur Rimbaud , nega, cu accente sociologice radicale valorile civilizației tradiționale, până la a le ignora, împreună cu Tristan Tzara, R. Barthes, A. Breton, P. Claudel, Pierre Reverdy, Umberto Saba, și Giusepe Ungaretti, sau particulariza, cu o spontaneitate genuină, rezonanțele meditative ale sensibilității și neliniștilor cotidiene, preparând pe loc soluții politice , pe care le releva anecdotic, ca pe o iubire aridă, pe care o asocia cu melancolia și singurătatea în fața neantului, cochetând cu Vittorio Sereni, Garcia Lorca, A. Ginsberg, Hermann Hesse, Robert Musil , Raymond Queneau, J.R. Jimenez, sau lua figura profetului, tălmăcind mesajele transmise de textele auctoriale ale participanților cu creații în cenaclu, aducându-le în luminarea poetică, prin descifrarea misterelor existențiale din textele expuse, lucrând cu o sumă de culturi și învățături sedimentate în lăuntricul său, pe care ni le releva, împreună cu Saint-John Perse, D. H. Lawrence, Bernard George Shaw , Craig Marianne Moore, E. W. L. Pound , W. C. Wiliams, sau, apăsând pe pedala realismului, în lucide observații, îl semnifica pe Cesare Pavese , Salvatore Quasimodo, contând pe personalitatea singulară și expresivă a liricii lui Rainer Maria Rilke și Rabindranath Tagore... Mircea Ivănescu s-a configurat ,astfel , într-un simbol critic al postmodernismului literar în România. . - De ce? Pentru că a reușit sindinamic şi sinchorologic inducerea acestui curent - postmodernist narativ, în poezia românească contemporană. A reușit cu succes inducerea, așa cum o releva Mircea Ivănescu în ” Poezia e altceva, vol. Versuri, 1968”, prin intervenții edificatoare, structurarea accentuat anecdotică , expresionistă și ficționist transfigurativă a formelor,de la satiric și până la descifrarea misterului ființării .
Poezia sa inedită și critica doctă dezvoltată în cercurile literare sibiene a activat suprarealismul și expresionismul în lirica sibiană și românească în acei ani memorabili pentru literatura sibiană, baza pentru elevația creației lirice stilizate postmoderne din sedimentele impresiilor entive lăuntrice revelatoare, prin Mircea Ivănescu, la cotele pe care le reușise în alte spații literare Allan Edgar Poe, W. C. Wiliams , Henry Louis Mencken, Edmund Wilson și John Crowe Ransom în citica literară și eseistica americană, Andre Gide, J.F.E. Lemaitre , Andre Maurois , Andre Thibaudet, Charles Mauron , Jean-Pierre Richard , Jean - Paul Sartre și L. Goldman în critica literară și eseistica franceză , Friedrich Gundolf, Karl Kraus și Werner Krauss în critica literară germană, Eugenio Montale și Antonio Gramsci, în critica literară italiană, William Edmund Gosse, Edward Herbert Read , Middleton John Murry și Arthur Symons, în critica literară și eseistica engleză, iar Gomez de la Serna și Miguel de Unamuno, în literatura spaniolă și nu numai în aceste spațialități culturale.
În același timp, prin erudiția și talentul său scriitoricesc, cât și grație activității de traductolog, prin numeroase traduceri din limba engleză, să nu uităm traducerile din Wiliam Faulkner (Povestiri...), Francis Scott Fitzgerald (Marele Gatsby), Soren Aabye Kierkegaard (Şcoala creştinismului), Friederich Nietzsche (Naşterea filosofiei în epoca tragediei greceşti), culminând cu traducerea romanului Ulysses al prozatorului irlandez James Augustine Joyce, scriitorul Mircea Ivănescu a devenit reper literar ireversibil, de înalt rang, în literatura română și universală a sfârșitului de secol 20 și începutului de secol 21..
În prezența scriitorului poet eseist și traductolog Mircea Ivănescu, modestia sa, conjugată cu înalta cultură, dialogul livresc cu acesta mă antrena la transcenderi metafizice, mă fericea și mă fascina. De aceea, îi voi păstra, cât voi trăi, imaginea vie în memorie..., Sibiu, 2011, Gheorghe Apetroae Sibiu, Sibiu, 2012

Literatura, Ai locul pretutindeni, G.A.S.

DESPRE NEÎNCEPUT -


 
AI LOCUL PRETUTINDENI

Trecutul ţi-l cunosc:
e locul clipei libertăţii /
sub bolta/
unei vechi grădini, /
e Epicur, /
un arbore crescut /
din flăcări sacre /
şi furtuni... /
Poţi şi pleca... /
ce şes vei înflori? /
... al libertăţii /
pretutindeni, /
doar timpul, /
cu mâinile tale, /
te mai pate opri ... /

Îţi fulgeră spre ne-nceput /
ideea înălţimii /
de străbătut /
prin luptă şi curaj... /
chiar dacă uneori /
va trebui să cazi, /
cărarea împlinirii /
n-ai dreptul să o laşi .../

Da !... Locul tău /
e-n libertate pretutindeni, /
dar numai cu răbdarea/
poţi să-l cuprinzi... /
ajuns la porţile închise /
cu cheia faptelor /
pe toate le încearcă /
şi poţi să le deschizi /
în libertate /
pentru orice vise ...

Sibiu, 30.06.1988,
Volumul de poezii şi eseuri " Despre neînceput",
Editura HERMANN, 1991

Literatura, Eseu la poemul "November", de Luisa Pîrvan

Eseu la poemul „ November” de Luisa Pîrvan

Gheorghe .Apetroae. Sibiu.

Iată un alt neînceput liniar al trecerii proteice pe „ alei zglobii” căptuşite cu frunzele în corindonul autumnal al poetei Luisa Pîrvan. Este cel într-un zbor de întrecere a „frunzelor galbene” cu frumoasa-i vârstă „ ille tempore” , cu gândul câştigării cursei în devenire „ mă întrec cu un novembre” în peisajul exotic plutitor al frunzelor desprinse” ,”păsări galbene” din braţele tremole ale cerului albastru de culoarea ochilor ei. Poeta simte în frunzele ce cad în jur şi peste trupu-i o relativizare existenţială a jumătăţii din Tot , lipsa trunchiului ”fără rădăcini”, ea însăşi, o ramură încă mult vie, prea încărcată de mustirea eluviilor telurice în creaţii lirice ce îi împlinesc lăuntricul, la banchetul de lumină... Din genomul axis al focului sacru, lăuntric în creaţia prin cuvânt, cel mult predestinat poetei ” se aprind felinare prin zodii”, exponenţi ai transcenderii asimptotice înt-un estetic gnomonic, din creaţia sa adânc reflexivă şi versificată . Observăm un travaliu arhitectural al sublimului în lirica versului său şi asistăm la un rit sacerdotal, sacrificial, al unui suflet cristic inundat şi robit de frumuseţea tăcerii iubirii în zidirea de cupole lirice pentru o cauză a slujirii celeste, a iubirii pure pe pământ „făcând zidiri din duminici” , spre înobilarea apolinică a trecerii edenice... A construit poeta templul său liric spre liniştea în dumnezeire ” cu uşi deschise către tine” spre revigorarea oricărui suflet sensibil în divinitate serafică, fie chiar şi a partenerului său. Şi nu întâmplător, poeta îi simte trecerii valul greu de balsam „ miroase a tufănici ascunse” în adierea vântului de toamnă şi peste sufletul său cuprins de tot aşteptarea marilor împliniri...Dintr-un registru panteistic încifrat” în sânul pumnului de frunze”, în culori hematice căzute pe caldarâm şi în suflet, poeta îşi destăinuie abundenţa gândurilor „iar sufletul mi se întoarce/ în destăinuiri”. Dar poeta se resemnează la condiţia trecerii şi la peisajul autumnal cu abundenţa frunzelor ruginii care o fascinează, ” păsări galbene /mi se rostogolesc în păr/ în dansul prizioner/al îngerilor goi” . Este cuprinsă din nou de fulgerări de lumini, flăcări din inima amiezii sale ,în rostogoliri de suflet în spiralele flăcărilor tinereţii aşa că va exclama imperativ „ în ochi port amiezi însorite”, şi în anamneză , de acele frunze de rodii sau de roze albastre, plutind libere prin spaţii , îngeri goi, care ce pot fi altceva, în oglinda versului său de gală, decât „...trupul tău cald” în culoarea cerului unei inimi atât de însângerată de vulcanii iubirii, într-o binemeritată graţie... Gheorghe Apetroae Sibiu 

Literatura, El, Eminescu, G.A.S.

EL, EMINESCU

Fruntea, boltă peste veacuri, o înclină visător,
să-şi revadă-n codrii, lacul, strălucirea în izvor,
pe azure văi de cuget... cu ochi negri- lini coboară
El, luceafăr al iubirii, printre nuferi să răsară,
să-i păstreze-n templul fiinţei: candelabre de rubin...

când pe harfele de unde... stele cad şi se aprind,
orgi selenice pe lucii, valuri risipte-n grind,
El, ecouri între clipe, le ascultă-n infinit!…
Cu luna se plimbă-n trestii, iar din cornul ei de- argint
îşi desfată nemurirea, dă luminii dor şi gând …

Tei, cu vis de-nflorire, ning miresme de amor,
din grădinile desmine, să-i culeagă Lunii, crini,
un buchet, eternitatea în lințoliul celestin:
arc de cer întru lumina celei mai pure lumini,
El, luceşte-n rostul lumii, spre trecut şi viitor!…


Gheorghe Apetroae Sibiu
Revista „Foaia Poporului”, nr. 6, ianuarie, 1993

Literatura, Rămas bun de la scriitorul Mircea Ivănescu, Gheorghe Apetroae, Sibiu

Rămas bun, de la scriitorul Mircea Ivănescu... Gheorghe Apetroae - Sibiu

 

 

 

Legătura de suflet şi materială cu tine, Mircea Ivănescu, are , acum, în faţa catafalcului în care stai condamnat de instanţele entropice ale Universalului stâlp de trup de-spiritualizat, dimensiuni cosmice!... Peste nimic, s-a prăbuşit din cerul citrin al astralului Sibiu , pentru a se înălţa în loc şi a-i opri prăbuşirea în neantul clipei pentru totdeauna, încă o fiinţă. Este aceasta una dintre stelele unice în strălucire, pe cerul literaturii şi spiritualităţii româneşti, mereu în căutările dedalice, cum cele ale unui Ulise homeric. Este scriitorul european şi traductologul anglicist Mircea Ivănescu, sufletul blând , adânc şi înalt auctorial, astral în simţiri şi în silogismele ţesute din ironii anecdotice, spre dezalienarea adâncurilor din cu-vânt cu jocuri de esenţe spirituale sublimate în crome anatase şi tremole.
Aşadar, atât de jos, fiind şi atât de apăsat de procesiunea ta de înhumare, cred că tu, Mircea Ivănescu, poţi lesne să atingi, cu lumina livrescului tău, toate traveele şi colţurile cerului , locurile veşniciei tale, în chip divin, de serafim cu aripi în amplieri apoteosice creatoare de lumină prometeică, iniţiatică, largi cât cerul!... Eşti tu, acum, aici, acea umbră a unei fiinţe mult iubită de noi, de cei care te-am cunoscut, dintre care mulţi ţi-am fost discipoli şi am exultat în lumina ta mereu curgătoare în revărsări solare, acum plecată cu tine , după altă stea pe vesperale văi, pentru a se pierde în înălţimile cu voie divină, ori pe câmpiile vide ale unui cer hăruit cu harul flacării tale, cu al tău nemărginit lăuntric transubstanţializat în el pentru eternitate!.. Că sufletul tău şi-a căpătat insolitul din vieţile înalte james - joyceiene şi poundiene, pe care le-ai împrumutat pentru exilul pământean, din viziunile halucinante, groteşti şi stranii, în tangajul realului cu fantasticul, ale lui Kafka, din dramatismul şi sindinamica fluxului conflictual narativ dialectizat prin metaforele antinomice, ale lui Faulkner, sau din complexitatea sufletelor proteice în topologii cu peisaje lucinde şi, de ce nu, din ironile enciclopedice şi gnomice configurate antinomic şi metaforic, de Musil, ori din armonia interioară a versului care individualizează, în eseu imnic, cosmicul antic în diacroniile existenţiale, la Holderlin şi nu numai. Sunt coordonatele celestei tale traiectorii providenţiale, muncite sisific de-alungul vieţii , mult meritate şi bine-cuvântate. . Şi nu oricum!... Mările sepulcrale îţi vor vântura nisipul tenebros, cum şi al altora, dar mult spiritualizat , complexat în teluricul din neant şi care se va amesteca cu cel al Stelei tale iubite, distinsul ziarist şi om de cultură, un alt astru căzut, în acelaş neant, spre ne-pierire, acum mai bine de 13 ani, din acelaş cer sibian!...

Cu tine, sub tine, poate şi deasupra ta, în apolinicul razelor tale vor trece, în angelice plutiri, îngerii sacerdotali în chip de păsări sfinte şi în zborul lor astral, cu fâlfâiri de cristice aripi, în coruri de slavă, cu goarne, surle şi trâmbiţe îţi vor cânta şi îţi vor însoţi zborul, spre a-ţi auzi mereu cântecele mării tale existenţiale în valurile-i crisale şi smaragde, valuri care au bătut adânc deceniile navei tale spirituale, tu rămânând statornic, în glorie şi invincibil la prora literaturii naţionale, a postmodernismului literar şi a traductologiei, până, hăt, la vârsta neputinţei!...

Printre noi, cu noi, ai plecat cu sufletul, ca o clipă, în sacrificarea unui tradiţionalism literar nefericit adormit, vremuit de optuzele
întunecimi ale unui demers de principiu apocaliptic, în speranţa unei vremi escatologice, de trezii iconoclaste şi de renaşteri pure, Mircea Ivănescu!... Plecarea ta e un transfer într-un alt exil, cel al sporirii identităţii literare şi îşi va lăsa aici şi oriunde, acum şi pentru totdeauna, reverberaţiile golului nemărginit în sufletele celor care te-au cunoscut şi te-au înţeles, care au trăit spiritual în preajma ta şi te-au iubit ca pe o flacără a flăcării divine, din care şi-au sorbit căldura luminii. Ei sunt veniţi aici, din Sibiu, de la Bucureşti, de la Cluj, de la Iaşi, din Basarabia cea sfântă şi românească, pentru a înnota în regret şi în mările lor pline de lacrimi spre înălţimile tale cereşti de mult rupte de bruiajul coborâtor al cotidianului, în a te purta pe valuri de stăruinţă pe ultima ta cale pământească, spre edenul madeiric – paradis al eternităţii tale!..

Tot atât de mult, ţi-au simţit plecarea şi colegii scriitori de la revistele literare sibiene "Transilvania" şi " Euphorion", de la alte reviste la care ai publicat cursiv şi ţi-ai lăsat, în filele lor, mai bine de 50 de ani, vlaga voinţei schopenhauereiene, meristemul genei tale literare, existenţa-ţi solară în literatura română contemporană, şi nu numai, o viaţă caracterizată printr-o muncă livrescă tenace şi la fel de fructuoasă, reperată axiologic pe tărâmul creaţiei estetice.

De aceea, colegii scriitori n-au reuşit să se desprindă uşor şi oricum de tine, cel care ai fost mereu cu ei, de decenii, Mircea Ivănescu!...
I-am văzut alături, proteici şi ne-proteici, lângă catafalcul tău, în acest ceas, arc al despărţirii , pe redutabilii cărturari Mircea Tomuş , Mircea Braga, pe scriitorii Ion Radu Văcărescu, Mihai Posada, Dumitru Chioaru, Rodica Braga, Anca Sârghie..., pe poetul basarabean Leon Butnaru, pe alţi scriitori importanţi şi pe toţi cei care , mai vârstnici sau mai începători, au stat în preajma ta, pentru a se hărui şi consfinţi cu tot sufletul tău, lângă tine, Everest al culturii române, spre a lua din înălţimile tale şi a primi de la tine prinosul intelectual de sacră lumină !...
Mă aplec spre tine, Mircea Ivănescu, cu gratitudine, pentru a-ţi sorbi toate culorile amintirilor, începând de la 1984, pentru a-ţi mulţumi de căldura cu care m-ai primit atunci, dezinteresat, în universul tău literar!... Mă obligă aceasta, de a-ţi purta vie şi integrală imaginea de magistru, ca a unui personaj de mit, unei fortăreţe inexpugnabile în poezie, unei referinţe morale şi spirituale, lumina din lumina astrului liber care a apus încă în plină zi, dar fără a-şi pierde cât de puţin din genuina-i strălucire!... Memorez momentul anului 1984, în care m-ai lasat să-ţi iau, fără vamă, lumină din vulcanicii tăi ani, atunci, în vogă literar-existenţială!... De aceea nu am odihnă şi nu pot şi nu ştiu decât să te caut mereu primul printre cei din care am crescut în lăuntrică iubire spirituală, rodire întinsă din razele-ţi solare, ca ale unui cer celestin - senin îngăduitor şi ocrotitor în destin!...

Tot timpul tău a rămas în noi un havuz ce –şi eluviază absintul tantric al marelui tău spirit

într-un fluviu de gratitudini şi de trecut literar, magnific, un Cronos prăbuşit, spre a se înălţa, pe cascadele canonice futuriste ale literaturii
postmoderniste !...

Că tu, Mircea Ivănescu, nu pleaci spiritual dintre noi!..Tu ai rămas zidit în tot monumentul cultural naţional prin întreaga-ţi existenţă raţională şi intuitivă, anabazică şi celestă , pentru eternitatea căutărilor întru marea-ţi fiinţă a Fiinţei. Vom păstra mereu vie imaginea chipului tău de lumină, într-o permanenţă a surâsului generos pe buze, cu o grimasă expresivă a dimensiunii bunătăţii tale nemărginite, cu semnificante intelectual- arnoldice anecdotice. Ai trecut după steaua ta, stea cu har din harul veşniciei cristice, iar noi rugăm providenţa la răsplata muncii tale de propăşire aici, pentru cei ce-ţi urmează, a unei literaturi într-un sublimat de înaltă factură ontică şi axiologic hermeneutică, în substanţa estetică şi gnomic - epistemologică!... Că răsplata binelui făcut este o datorie a Providenţei , de a te primi în înflorile grădinilor celeste, unde nu-ţi vei înceta prezenţa nobilă, opera ta de prim ctitor spiritual al paradisului veşnic!...
Nouă, cei de aici, nu ne-a rămas decât să te căutăm în misterele cerului, prezenţi mereu pe cărările albastre - ametiste ale celestului, spre a te re-găsi şi a te re-aduce Nestor al nostru, în atingerea memoriei Edenului, din zodiile eterului!…
Să-ţi glăsuiască, ţie, sfânt magistru întru nobilă literatură , clopotele sfinte ale catedralelor, eternitatea helenică, cu vocea revolută a nemărginirii!..
Să ne vestească, ele, prin dangătul astral, spre a ne bucura, ştirea sosirii marelui tău spirit în slava celor mai înalte ceruri!... Ele, să-ţi primească, în văzul lor , lumina veşnică a fiinţei tale înspre primenirea luminii lor dăruită doar unora dintre noi şi s-o păstreze întru cele divine, iar crucea acoperită de jerbele de lumină din florile recunoaşterii pământeşti să-ţi păstreze între noi, cei veniţi pentru tine, în tine şi celor ne-veniţi, tronul tău uzurpat de teluricul ţărânii , pentru toţi cei care ne-am certat cu Caliban, rămânându-ţi străjerii loiali ai oglinzii tale vii , simbolul etern al cerurilor mereu împlinite de iubirea nemuririi tale!...

Sibiu, 23.07.2011….Meditaţie la catafalcul scriitorului Mircea Ivănescu - Gheorghe Apetroae Sibiu

Literatura, Periplu cu Emil Cioran, Gheorghe Apetroae Sibiu

PERIPLU

lui Emil Cioran

Întors la rostul tău,cuprinzi în braţe zarea,
cornişele cărării le-apuci din Răşinari
şi te întreci cu norii în pajişti alabastre
pe plaiul revederii zăpezit de ani …

La stâncile cărunte de ostenirea vieţii
ajuns, respiri sălbatic şi desprinzi de cer
azurul prăfuit de dor - o sacră revedere,
într-un decor de cetini, de vrajă şi mister …

Trezit de nesfârşit, aici tu îţi cerţi clipa,
privirea ţi-o arunci prin rariştea de pini
stropiţi cu zorile, spre crestele rebele
te-aleargă la crepuscul, iubire să le-nchini …

sclav, serii îi vorbeşti şi o hrăneşti cu stele
pe lucii de izvoare ce fug prin firea ta
cu amintirile întoarse din înălţimea Steazei
la boca văii strâmte, în a le-mbrăţişa …

Tăcerile din aşternutul de negură-a plecării
în reveria nopţii le stingi cu un sărut
pe genele ce cad din pleoapa de amurg,
în susur de izvoare şi în miros de brad

Rășinari, Sibiu, 1996

Literatura, Coeli manus, Gheorghe Apetroae Sibiu

COELI MANUS



Perdelele de-opal când le feresc oglinzii,
în oglinda ta de graţii mă uit
şi iţi vorbesc prin semne de lumină şi azur;
Te-admir din clarul turnului de-aici
pe tine, Coeli manus ...
Tăria flăcării pe care-o porţi cu limpezimi de-abise
m-a născut cuprins al florilor şi întregirii.
La fiecare pipăit al cărnii ce-o desfaci,
o raza sa te culc în patul rece-al închinării,
stai duh cu-albastre torţe-n mâini
şi îmi asculţi dorinţa, numai, de iubire;
Necredincios, vrăjit de forţa ta, mă scol
şi urmele-ti adulmec ...
a smirnă şi pământ miroşi, porţi semnele măririi...
Să-mi concerte-n nopţile de-amor aceeaşi ruga crudă,
aduni soboarele de îngeri, câte sunt în cer,
de îngeri sa mă-ndrăgostesc ...
Dar, iată că, în agonii, cuvântul ţi-l rosteşti
în alte limbi şi legi, iar mugurii de caină,
ce plesnesc pe firave tulpini de oase,
tu ţi-i hrăneşti cu stârvul stelelor de primăvară sfântă ...
Şi ştiu că tu plăceri mai mari decât
sa te sărut de sărbători nu spovedeşti ...
Cu braţele deschise spre adânc - de mult
un cerc de nemurire-mbrăţişezi - Tu,
turnul cel imens de logos şi triumf, poţi să-nţelegi
că între noi e ultima-ntâlnire rece din altarul mut ...

Volumul de poezii şi eseuri „Despre neînceput”,
ciclul de poeme ” Porunca iubirii”, Editura Herman, 1992

Literatura, Petre Țuțea, un neliniștit metafizician, Gheorghe Apetroae Sibiu

Petre Țuțea, un neliniștit metafizician




Licențiat al facultății de drept din Cluj și , încă de la vârsta de 23 de ani, doctor în drept, mai mult, cu preocupări redacționale de succes la publicațiile clujene ” Patria” și ”Chemarea”, și, apoi, din anul 1930, redactor la periodicile bucureștene ”Cuvântul”, revista ”Stânga”, redactată împreună cu avocatul și omul de cultură Petre Pandrea și ”Vremea”, cu articole filosofice, Petre Țuțea (1902 – 1991) deține de la vârsta de numai 28 de ani, un statut filosofic consolidat . Mai mult, urmând și studii econmice înalte, Petre Țuțea se implică cu mult succes în problematica economică din socialul românesc, iar după mulți ani de detenție politică comunistă pentru condiția sa de militant anticomunist, filosoful apare cu pseudonim în anul 1964, cu o serie de eseuri filosofice și artistice la revista ”Familia”, precum: Mircea Eliade - profil filosofic; Aristotel și arta iar la ”Viața Românească”, cu eseul ” O întâlnire cu Brâncuși”... Având în vedere contribuția de anvergură pe tărâmul filosofic și artistic, prin studiile epistemologice asupra cunoașterii, gândirii generale și sofistice, categoriilor ontologice, asupra stilisticii și a sistemelor logice globale, asupra antropologiei creștine mesianice cu hăruiri liturgice și asupra religiilor lumii, prin Mircea Eleade, Petre Țuțea este printre puținii filosofi care reușesc șă conștientizeaze limitele cunoașterii umane, între sacru și profan, un cognoscibil asupra lumii sensibile în etape, căreia îi transcende imposibilitatea de cunoaștere a adevărului absolut, și de aceea apelează la prezența divină și la revelație, la o metafizică a creației, în sensul ontologic universal... - a fost un filosof de prestigiu în cunoașterea aletheică, cu o conștiință națională vulcanică cu viziuni transcendente ”in sacrum” și absolut, un român providențial și nu ùn ” țăran imperial” , așa cum îl caracterizează emfatic și aproape vanitos, în stilu-i cunoscut , Andrei Pleșu. Filosoful , o personalitate savantă cu geniul românesc, prin adâncimnile și înălțimile de înțelegere fenomenologică și de cuprindere ontolgică revelată a universalului și-a înscris geniul în variile registre filosofice și literare românești de princeps ale secolului XX. El a depășit profesional tot ce a fost oportunism în filosofia idealismului și în cultura românească, și nu numai, mișcându-se atât de facil în cadrul edenic categorial al revelației, al sacralității transcendente și al sublimului... - nu poate fi un rob al mitului și al magicului în dimensiuni platonice,a participației la lumea ideilor (c. Fedru) din care s-a generat și religia cristică, fiind prin definiția specialității sale, un pragmatic, un idol al realului, al necesității și utilului, în metafizica nemistică a lui Bacon (cit, de P.Țuțea, din Ried, Goblod) ... Viziunea sa largă asupra universalului a fost determinată de cunoștințele sale docte juridice , economice și printr-o vastă cultură, nu la îndemâna altora, dar care ” in summum” l-au determinat să conștientizeze limitele percepției umane asupra universalului, să recepteze logic și ritualic limitele senzoriale și inteligibile ale entivilor umani, apelând, în contraponderea acestor limite la o existență dialectică ” dincolo” , aparținătoare în devenire numai universalului revelat( D. Hume). -nu a fost un mistic, deși prin gnosisul său, axiologic, vorbind despre Mircea Eliade, pe care l-a abordat în eseu, are o viziune religioasă creștin-ortodoxă, ritualică și a lucrat cu esențele spirituale ale realului în adevăr, din afara dogmaticii transcendente, printr-o interpretare convențională a raționalismului cartezian, din care el abstrage utilul baconian, și fără a-l coborî pe Eliade în ” Profan” de pe climaxul istoric al mitului și misterelor sacre din Eleusis, acceptându-i din hermeneutica culturii și religiilor, din perspectiva fenomenologică doar invarianțele arhetipale ale misterelor și cunoașterea numai ca revelație în transcendența dogmatică care emerge ciclic, ireductibil eternitatea întoarcerii, veșnicia într-o o dialectică a sacrului și a profanului, spre ieșirea din orizontul misterului, spre faptul real(Goethe, Gilson)... - nu a fost un dialectician , vorbind de idealismul obiectiv aristotelic și cel hegelian, cât și de concretul opac al necesității teylorice, ”in ille tempore”, lăsând deschise căile multiplicității ontice, acele grile existențiale apofantice, atât spre perathos, cât și spre apeyronic, ca limite și nelimite, pitagoreic, vorbind, în itinerariile sale prin ființarea parmenidică și în accesarea unității monist-eidice-moniste platonice din iraționalismul bergsonian, cu depășiri în orizontul sideral al lucifericului și al cosmicității de misterele - tainele sacrului, de ieșire blagiană din orizontul acestora... - nu a fost un socratean, dar a practicat dialogul ”in itum” și maieutica, prin interpretări și răspunsuri docte asupra absolutului, iar prin discurs și prin textul scris a străpuns în iureș stavila hermeneuticii în registrul epistemologiei cognoscibilului, reliefând existența în adevărul dublu și cuantificând adevărul absolut în revelații, concomitent cu implicarea în problematica filosofică a fenomenelor literar-artistice universale, în registrul și în paradigma revelației, cu reflexii de sentințe asupra categoriilor armonice , asupra diferențialelor divine a simetriilor leibniziene, asupra atemporalității perfecțiunii și ieșirii din timp, forme și din spațialitate, asupra adevărului teofanic, trinitar și teandric, asupra absolutului și binelui suprem, ca dominante ale misticului și ale ritualului misterelor trăite nemijlocit pe tractele apeyronice ale ontologicului uman.... - nu este un compteanist sociologistic nici un senzualist metafizic lockean, nici humean, prin revelația limitelor cunoașterii și nici husserllean sciientist cu deschideri fenomenologice pozitiviste spre existențialismul german( Heidegger) , dar a pătruns sensibil fenomenologic spiritualitatea materiei și a lucrului in itu, decelând esențe părți, transcenderea-sacralitatea revelată prin varii mijloace și numai pentru scopurile de ordine universal posibile... - nu este un ateu , dimpotrivă , un hermeneut mistic, a sacralizat aporetic monismul și personalismul, adoptând dogmatica transcendentă a misterelor prin găsirea de soluții carteziene numai pentru explicarea sacralității revelate, intuiției, aletheicului, în sincroniile și diacroniile ontologice, prin efectele afirmației, negației și negării negației în dialectica universalității ontologice, dar nu a intuit istoricul, nici prezentul influențelor retrograde ale magicului, misticului și misterului, promovate și astăzi, cum le releva și Mircea Eliade, de religii ce rodesc în pansubculturalul maselor amorfe, ignorante ,cu nivelul lor de trăire sub orizont a ritualului mistic, de raportare spirituală al acestora, prin credința lor în dogmatica religiilor promovate de ierarhiile preoțești liturgice, tot mai incisive și cu arogări plenipotente de conservare a condiției subculturale a categoriilor cristice sau de alte religii... De aceea, pe filosoful Petre Țuțea, ca filosof și mare orator , un mare estet al cuvântului scris și vorbit, un credincios ierarh dar și un laic, prin conceptul de respingere a monodimensionării imanentiste a existenței în cadrul natural și de promovare a realului, prin conceptul de util, pentru numai și aceste motive îmi place să-l consider un metafizician neliniștit,kantean, patriarh al filosofiei cristiane pure, așa cum pe fălticeneanul,de unde mă trag, Ion Irimescu, într-o ecuație de echivalență valorică, să-l consider patriarhul sculpturii românești. Pentru că marele enciclopedist român a suferit de sacralitate și de adâncirea în thanathos. Pentru că , prin sacrilegiul existenței sale, spre mântuire, a primit și a sorbit , așa cum bine știut, își sorbea și scriitorul poet Radu Selejan, din același potir, picătura de Dumnezeire și Nemurirea, ceea ce Patriarhul Filosof Petre Țuțea le-a obținut în viața sa pământeană, înaintea altora...

Gheorghe Apetroae Sibiu 

Literatura, Arca albastr[, Gheorghe Apetroae Sibiu

V. ZBORURI ÎN ABIS

ARCA ALBASTRĂ

Cât râde-n El lumina,
iar El, de Ne-nceput
şi-un univers albastru
îi stă slujbaş supus ,
de-l satură statornic,
bătrânele-i curate rădăcini,
rămâne tot El, crinul,
ninsori de flori pe buze,
cu-aşternere-n culori,
să-i lunece prin simţuri …

Cât luna solitară
o poartă pe albele lui braţe
şi fluture aprins rămâne,
tot colorat de raze-i,
în ciuda celor puse
să-i toarcă crisalida -
Clepsidra, Ea , e cerul,
cu încă mult nisip
ce-i curge, adâncindu-l!..

El,fără El, ciobit
să-și contureaze chipul,
să-și înţeleagă rostul…
păşeşte - albastru-n Ea,
însângerând cu-vântul
cu ochii de smarald...
Se ţine drept bătrânul cer,
privindu-şi în adâncuri
simţirea din nelinişti…

Din trunchiu-i verde,
în inele şi sudori, căzută,
n-ar vrea arca s-o vadă
o-ngălbenită frunză
pe-o apă ,în derivă,
sfârşind în putrezimi,
ci-n grija Providenţei,
stăpână-n albăstrimi…

Şi nici n-ar vrea să-i ştie
vii formele în resturi sfinte
din revelări divine,
nisip, în alte simetrii…

Ar vrea ,în schimb, s-o simtă
cu ceru-n armonii
şi-n frângeri adamite,
de braţe fecioreşti –
din ancore, scăpând,
zburând în grave piruiete
în chip de pasăre columbă,
Lelith, în nebunii! ...

Adam e El, nu-i Noe
şi-n valpurgia vieţii
s-ar vrea desculţ şi-albastru,
păşind prin slova ei
din gene litere, să-i picure
în înfloriri, crisi crini…

Şi , sigur, nu şi-ar duce
în purgatoriu, nudul,
din trupul lui albastru,
să-i curăţe, Ei, duhul…
Că-s re-nfrunziri de gânduri,
neliniștiri prin simţuri
şi sevă e destulă,
nu-i dor de amurgiri!...

Dar, de cât Arca albastră,
ca o lebădă de gheaţă,
mai bine un blând Luceafăr,
ce îl mângâie de-o viaţă!...

Gheorghe Apetroae Sibiu

Literatura, Elegii în imagini stelare, G.A.S.

ELEGIE ÎN IMAGINI STELARE


Din El, cel demiurg și Ne-nceput,
o stea de duh în zbor îi înflorește,
călătorind în mit cu el, nedespărțiti
în zbor astral şi tot mai sus
de Cel de Sus, în nerostirea morţii!…


Plutește-n spaţii magic, stela lesne
sublimă vrută în ogiva bolţii - mută,
ca să-i slujească îngeresc, din nou
de dor, în fluorin, lui, cerului aprins
cu aripi albe frânte vindecate prinse
de bolta în ispită, mag la Ne-nceput !…

Cu- al zilei mers, o chinuie Orfeu! …
E fermecată steaua, de nou cântec
şi de- alergarea cerbului, astrală!...
boemă, mai departe-şi uită- ades
de-un boncănit cervid, în pretutindeni!…

Croindu-şi din tăceri, alt rost celest,
dorinţa-i, lângă demiurg, a hoinări
pe-a infinitului travee – a-și rătăci,
în raze, fulgurând din rest de vers
ea, ciută serii, zveltă-n al ei mers,
mai crisă și magnetică, e-n noile aprinderi!…

Dar el ,simţind a retrăi-n voință altui rut,
secundele-i răsăr din mare- aprinse
de jaspul altor fulgere stelare amăgit,
când ciute-n turme, Lui, încă-i aleargă
şi –n chişiţele roze serii lor, e paznic,
se- oglindă iar carnalic şi sălbatic!…


Pe stea-n smaralda mare,aruncând,
El sapă-n vii cuvinte recile morminte,
oglinda cerului din lacrimi sfinte…
mai sus, de-alt umblet pregătit , în șea,
dintr-un alt rut ceresc ca să revină,
în crugul lui, tot liber, nesfârşit se vrea...

Cuvântul și-l revarsă, îl plimbă-n paradis,
din recele-i izvor, în setea Lui nebună,
își tot adapă razele din nimb,
din nevăzut, în nevăzutul lor, mocnind
un rest vulcan, ce-n cântec s-ar vrea stins
pe alte canioane-n curgeri, să revină
Un alt Cuvânt, la altă stea, Lumină …
G. A. S.