Eseu la poemul „ November” de Luisa Pîrvan
Gheorghe .Apetroae. Sibiu.
Iată un alt neînceput liniar al trecerii proteice pe „ alei zglobii” căptuşite cu frunzele în corindonul autumnal al poetei Luisa Pîrvan. Este cel într-un zbor de întrecere a „frunzelor galbene” cu frumoasa-i vârstă „ ille tempore” , cu gândul câştigării cursei în devenire „ mă întrec cu un novembre” în peisajul exotic plutitor al frunzelor desprinse” ,”păsări galbene” din braţele tremole ale cerului albastru de culoarea ochilor ei. Poeta simte în frunzele ce cad în jur şi peste trupu-i o relativizare existenţială a jumătăţii din Tot , lipsa trunchiului ”fără rădăcini”, ea însăşi, o ramură încă mult vie, prea încărcată de mustirea eluviilor telurice în creaţii lirice ce îi împlinesc lăuntricul, la banchetul de lumină... Din genomul axis al focului sacru, lăuntric în creaţia prin cuvânt, cel mult predestinat poetei ” se aprind felinare prin zodii”, exponenţi ai transcenderii asimptotice înt-un estetic gnomonic, din creaţia sa adânc reflexivă şi versificată . Observăm un travaliu arhitectural al sublimului în lirica versului său şi asistăm la un rit sacerdotal, sacrificial, al unui suflet cristic inundat şi robit de frumuseţea tăcerii iubirii în zidirea de cupole lirice pentru o cauză a slujirii celeste, a iubirii pure pe pământ „făcând zidiri din duminici” , spre înobilarea apolinică a trecerii edenice... A construit poeta templul său liric spre liniştea în dumnezeire ” cu uşi deschise către tine” spre revigorarea oricărui suflet sensibil în divinitate serafică, fie chiar şi a partenerului său. Şi nu întâmplător, poeta îi simte trecerii valul greu de balsam „ miroase a tufănici ascunse” în adierea vântului de toamnă şi peste sufletul său cuprins de tot aşteptarea marilor împliniri...Dintr-un registru panteistic încifrat” în sânul pumnului de frunze”, în culori hematice căzute pe caldarâm şi în suflet, poeta îşi destăinuie abundenţa gândurilor „iar sufletul mi se întoarce/ în destăinuiri”. Dar poeta se resemnează la condiţia trecerii şi la peisajul autumnal cu abundenţa frunzelor ruginii care o fascinează, ” păsări galbene /mi se rostogolesc în păr/ în dansul prizioner/al îngerilor goi” . Este cuprinsă din nou de fulgerări de lumini, flăcări din inima amiezii sale ,în rostogoliri de suflet în spiralele flăcărilor tinereţii aşa că va exclama imperativ „ în ochi port amiezi însorite”, şi în anamneză , de acele frunze de rodii sau de roze albastre, plutind libere prin spaţii , îngeri goi, care ce pot fi altceva, în oglinda versului său de gală, decât „...trupul tău cald” în culoarea cerului unei inimi atât de însângerată de vulcanii iubirii, într-o binemeritată graţie... Gheorghe Apetroae Sibiu
Gheorghe .Apetroae. Sibiu.
Iată un alt neînceput liniar al trecerii proteice pe „ alei zglobii” căptuşite cu frunzele în corindonul autumnal al poetei Luisa Pîrvan. Este cel într-un zbor de întrecere a „frunzelor galbene” cu frumoasa-i vârstă „ ille tempore” , cu gândul câştigării cursei în devenire „ mă întrec cu un novembre” în peisajul exotic plutitor al frunzelor desprinse” ,”păsări galbene” din braţele tremole ale cerului albastru de culoarea ochilor ei. Poeta simte în frunzele ce cad în jur şi peste trupu-i o relativizare existenţială a jumătăţii din Tot , lipsa trunchiului ”fără rădăcini”, ea însăşi, o ramură încă mult vie, prea încărcată de mustirea eluviilor telurice în creaţii lirice ce îi împlinesc lăuntricul, la banchetul de lumină... Din genomul axis al focului sacru, lăuntric în creaţia prin cuvânt, cel mult predestinat poetei ” se aprind felinare prin zodii”, exponenţi ai transcenderii asimptotice înt-un estetic gnomonic, din creaţia sa adânc reflexivă şi versificată . Observăm un travaliu arhitectural al sublimului în lirica versului său şi asistăm la un rit sacerdotal, sacrificial, al unui suflet cristic inundat şi robit de frumuseţea tăcerii iubirii în zidirea de cupole lirice pentru o cauză a slujirii celeste, a iubirii pure pe pământ „făcând zidiri din duminici” , spre înobilarea apolinică a trecerii edenice... A construit poeta templul său liric spre liniştea în dumnezeire ” cu uşi deschise către tine” spre revigorarea oricărui suflet sensibil în divinitate serafică, fie chiar şi a partenerului său. Şi nu întâmplător, poeta îi simte trecerii valul greu de balsam „ miroase a tufănici ascunse” în adierea vântului de toamnă şi peste sufletul său cuprins de tot aşteptarea marilor împliniri...Dintr-un registru panteistic încifrat” în sânul pumnului de frunze”, în culori hematice căzute pe caldarâm şi în suflet, poeta îşi destăinuie abundenţa gândurilor „iar sufletul mi se întoarce/ în destăinuiri”. Dar poeta se resemnează la condiţia trecerii şi la peisajul autumnal cu abundenţa frunzelor ruginii care o fascinează, ” păsări galbene /mi se rostogolesc în păr/ în dansul prizioner/al îngerilor goi” . Este cuprinsă din nou de fulgerări de lumini, flăcări din inima amiezii sale ,în rostogoliri de suflet în spiralele flăcărilor tinereţii aşa că va exclama imperativ „ în ochi port amiezi însorite”, şi în anamneză , de acele frunze de rodii sau de roze albastre, plutind libere prin spaţii , îngeri goi, care ce pot fi altceva, în oglinda versului său de gală, decât „...trupul tău cald” în culoarea cerului unei inimi atât de însângerată de vulcanii iubirii, într-o binemeritată graţie... Gheorghe Apetroae Sibiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu