Literatura, Arca albastr[, Gheorghe Apetroae Sibiu

V. ZBORURI ÎN ABIS

ARCA ALBASTRĂ

Cât râde-n El lumina,
iar El, de Ne-nceput
şi-un univers albastru
îi stă slujbaş supus ,
de-l satură statornic,
bătrânele-i curate rădăcini,
rămâne tot El, crinul,
ninsori de flori pe buze,
cu-aşternere-n culori,
să-i lunece prin simţuri …

Cât luna solitară
o poartă pe albele lui braţe
şi fluture aprins rămâne,
tot colorat de raze-i,
în ciuda celor puse
să-i toarcă crisalida -
Clepsidra, Ea , e cerul,
cu încă mult nisip
ce-i curge, adâncindu-l!..

El,fără El, ciobit
să-și contureaze chipul,
să-și înţeleagă rostul…
păşeşte - albastru-n Ea,
însângerând cu-vântul
cu ochii de smarald...
Se ţine drept bătrânul cer,
privindu-şi în adâncuri
simţirea din nelinişti…

Din trunchiu-i verde,
în inele şi sudori, căzută,
n-ar vrea arca s-o vadă
o-ngălbenită frunză
pe-o apă ,în derivă,
sfârşind în putrezimi,
ci-n grija Providenţei,
stăpână-n albăstrimi…

Şi nici n-ar vrea să-i ştie
vii formele în resturi sfinte
din revelări divine,
nisip, în alte simetrii…

Ar vrea ,în schimb, s-o simtă
cu ceru-n armonii
şi-n frângeri adamite,
de braţe fecioreşti –
din ancore, scăpând,
zburând în grave piruiete
în chip de pasăre columbă,
Lelith, în nebunii! ...

Adam e El, nu-i Noe
şi-n valpurgia vieţii
s-ar vrea desculţ şi-albastru,
păşind prin slova ei
din gene litere, să-i picure
în înfloriri, crisi crini…

Şi , sigur, nu şi-ar duce
în purgatoriu, nudul,
din trupul lui albastru,
să-i curăţe, Ei, duhul…
Că-s re-nfrunziri de gânduri,
neliniștiri prin simţuri
şi sevă e destulă,
nu-i dor de amurgiri!...

Dar, de cât Arca albastră,
ca o lebădă de gheaţă,
mai bine un blând Luceafăr,
ce îl mângâie de-o viaţă!...

Gheorghe Apetroae Sibiu