21. I. DOR DE VEŞNICII
Furtunile le-ai alungat ,
destrămându-le , timp al tău
de pe albastra pădure ;
Pe Soare l-ai dezbrăcat,
ca pe un copil, uşor
de privirea-i senină ,
învelindu-l în linţoliu de neguri…
Azurul l-ai acoperit,
zilei cu un văl de sărutări,
iar în liniştea serilor,
cu Chaterton,
şi cu muzele lui ai învăţat
să cânţi alături de izvoare,
arzând fericit sângele în inima lor… .
Ai strâns în braţe
mijlocul cerului axiniu
în nopţile în evantaie selene,
în plutirile stelelor
şi ai vibrat de ardere, sideral
iar uşurinţa în zbor ai luat
de la păsările cu aripi de flăcări…
nicicând nu ai abătut naiadele,
surori, de la izvodirile lor,
iar pâraiele repezi în crisoberil,
printre stâncile străbune ,
le-ai slobozit fulgerate de cer,
melodiile stelelor,simfonii celeste
pe portativul clipelor….
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu