III. ANOTIMPUL MIRACULOASELOR COMBUSTII
5. III. DESPRE TRECERE
Între albastrul şi smaraldul mării,
dusă de valuri, îi cânta Lui,
Sirena, ademenindu-l,
a o urma,fără a-l umili, spre templul
înalt al înspumatelor valuri:
apele mării tulburate
de tăcerea lui…
şi nu-i scotea firii lui misterul,
ea, bolta trecătoare
prin intergalacticul tunel:
străpuns de furtuni astrale
prin fruntea infinitului…
cu privirile-i sfinte de încredere
de sub înalte, înzăpezite arcade,
în risipiri, ea presără cu-vinte
slobode gânduri , alese umbre
purtate de imensele-I gene
căzute de sub pleoape bătrâne
pe genele răsăritului ,
înrourând carnalic siderala trecere,
absenţi, mai aproape…
În Ea, cerul îşi plimba în desmăţ
norii de corindon şi travertin,
stropind cu imensul turcoaz ochii Ei
albaştri de cuvinte,
o flacără , o lumină undeva
în imensul simţirilor se mistuie
în expiraţie şi risipă de întreg….
Înţelegeau şi asta…Cu cât, ocolind
nemărginirea,mai adâncă
uitarea albastră creştea, înverzindu-i,
mai singuri,împreună…
Se extindea trecutul, prezentul
şi nemurirea unui singur glas
în tremurul Lor, când Ea,
fără Ea, era Euridice, era şi Orfeu,
iar Lui , cu un duh răscolitor
de armonii în cuvinte, îi cânta Treimea…
timpul nu le ajungea –
poetic for ever…în Totul,
Ei , rămânând , unul - altuia,
adânci, întregi şi liberi
în viscoliri,în simţiri ,în mângâieri, între îngeri…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu