literatura eseistică, Despre incantaţia finalităţii...,Gheorghe Apetroae Sibiu

 GHEORGHE  APETROAE  -  SIBIU.....

1. FRAGMENTE… Despre incantaţia finalităţii, Christian Morgenstern…
2.  Cântece de spânzurătoare..Gheorghe Apetroae Sibiu, eseu.
     Epistemologic, in-existenţa heideggeriană a-sein generează ontic şi ipotetic o criză a metaphys-icii, într-o incantaţie a finitudinii (prin desfiinţare) cu forţa nihilismului fenomenologic husserlian, în fiinţă, în “Logosul” distrucţiei, în esenţă speculativ şi, invers, in constructio-compositum, prin raţionalismul cartesian, în receptarea sensibilului , fiinţării temporale a formelor aristotelice şi a ordinii universale în atemporalitate. Se receptează,dar, dia-logosul maieutic-socratic şi aletheicul platonic, de care vorbeşte Anton Dumiriu în Istoria logicicii, atunci când se stabilesc interferenţe logice în definirea diversităţii fiinţării şi cunoaşterii metafizice, în contrast cu finitudinile ontice personaliste. Distrugerea limitei, într-o evidenţă antropologică, neglijabilă la sferele universalului, este susţinută de neo-pozitivismul logic-scientist fundamentat material- spiritual-dual de Scoala de la Viena, prin denudarea dogmelor neodaghine şi ghilotinarea  incertitudinilor simbolistic-fenomenologice prin metode axiologice wittgensteiniene. Se regenerează – dialectizează, astfel, ontologicul, în perpetuu tangaj entropo-peratologic între  atemporalitate(nihilum nil – tempora) şi temporalitatea-zeit, heideggeriană existenţială şi non-determinată, în limite ontice, ambele fiind categorii în transcendere pe via platonică ideatică a prezenţelor formale dialectic -dinamice, cu proiecţii în structuralismul naturalist fenomenologic, apriori-cauzale, kantiane. Doar Kant mai inventase o nouă manieră de a pune problemele epistemologice.în raţionalismul apriorist,..(dând) subiectului cunoscător (ipse intelectus, al lui Lebniz), o greutate şi dimensiuni creatoare necunoscute până la el, vulnerabile, însă, prin stările biolimitative ale intelectului...Este vorba de un ontologic în sine ( noumenon- Da-sein) în transcenderea sinelui şi în alt..(alter ego), determinat şi evidenţiat aici de idealismul biologist pozitivist limitativ,de la Auguste Comte la Hegel şi Schelling, în coordonate spaţial-temporale , dar nesemnificate în universal, limitate. Este un ontologic aletheic înzestrat cu forţa principiilor (“Grund”-satz) universalităţii şi individuaţiei,.ambele- principii axiologice ale transcendenţei, de speţă convenţional pseudoangelice,  estetizate, obiectivând în formele corporale-aristotelice armonic simetrice leibniziene- in principium rationis-, într-o permanentă culisare anticlină şi sinclină , în spiritualizare, duale şi universale, angajate spre finalitatea ontică a universalului.  Asistăm la o mobilitate axiomatică între metafizica transcendenţei non-iconice material-spirituale şi materia pură, dialectizată în substanţa ei cu voinţă universală şi cu valenţe posibil gânditoare universale sau posibil reflexive, intelective,  în exerciţiile reprezentării schopenhaueriene, imposibil de receptat de bioanalizatorii umani . Hegel va detona  limitele aprioriste kantiene, dând ideii absolute, imposibil cognoscibilă, valenţele de însumare istoric - dialectică subiect-obiect,în ipostazieri exiostenţiale, formulând, astfel, legea stadiilor progresiste ale gândirii umane, de construire a  realităţii. Asistăm la extrapolările nelimitei şi ale nedefinitului material la formele monadice, expresii metafizice duale ale nemărginirii nemărginitului depăşit spaţial- temporal în universal. Se actualizează realul în sensibilul ireal şi se dimensionează existenţe genezic temporale dialectice, cum ar fi cele în dinamica spiritului intelectiv uman humeian, în ipse, evolutiv, caracteristici canonice ale biologicului antropologic schelerian, cu valenţele-i sociologice formale comteene sau, printr-o nouă extrapolare, la orice – aposteriori- (Wie-sein) socio- biologic, de regulă , în coborârea şi în urcuşul sinclimaxului cu amplitudini regresive şi progresive ale absolutului axiomatizat de depăşirea trecerii spre tot  ne- începuturile ontice. Aceasta, numai spre evidenţa unor orientări raţionalist-dialectice în explorarea (i)cognoscibilităţii diversităţii duale a universalului şi a metafizicii sale, a infinitului mereu actualizat ca substanţă – câmp al veşniciei, în creştere eliptică-descreştere placid - litotică, un sens al eternului în non-sensul proximei finitudini.
3.  Gheorghe Apetroae Sibiu .