5. III. DESPRE TRECERE II
Printre aripile desprinse de larg
pe larg, cerul îşi plimba nebun,
pentru ea, în mare desmăţ
norii în corindon și travertin,
stropind cu imensul turcoaz
irișii Ei de ametist, sirenici …
…din cuvintele lui auzite de ea
o flacără se năștea zeie stea
undeva , în imensul simţirilor,
și-i mistuia expiraţia-i argilică
cu risipă de întreg și lumină!….
Înţelegea şi asta…că, ocolind
nemărginirea, mai adâncă
uitarea le creştea, înverzindu-le,
tremole și-n anatas veșmintele
desprinderii de liniște…
erau mai singuri, împreună!…
Se extindea trecutul, prezentul
şi nemurirea unui singur glas-
tremur celest în duet...
când Ea, fără Ea, era Euridice,
pe treceri, tot ea, era și Orfeu!…
pentru el, cu duhul răscolitor
de armonii în glas, îi cânta Treimea!…
Timpul nu le - ajungea –
poetic : for ever…și în Totul,
Ei , rămânând, unul - altuia,
agățat de zări, adâncul celuilalt
în simţiri , în viscoliri, în mângâieri,
uniți în firi și liberi între îngeri!…
G.A.S.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu