g.a.s.

Totalul afișărilor de pagină

vineri, 12 august 2016

Literatura, MNircea Ivănescu, "despre moarte ca revedere", gheorghe Apetroae, Sibiu


 

 LITERATURA,   Mircea Ivănescu, " despre moarte ca revedere",

             Gheorghe Apetroae, Sibiu, comentarii la poem...

 

   Îmbătaţi de balsamul carnalic al "rozelor" care îşi ascund cu dibăcie şi  mult tact, sub anatasul frunzelor înserate  pe  ramul ancheriu al trandafirului seducător, spinii alunii ai finitudinii , mulţi dintre muritori, precum  Rainer Maria Rilke, îşi asistă, de mult timp şi îşi vor asista, şi de aici, încolo, neputiincioşi, natura propriului asasinat !  Mircea Ivănescu , atât cât l-am cunoscut, nu se raporta la apocaliptic şi la spaţialitatea tenebrelor ci  numai la prezentul estetizant, iar dialogul cu acest mare scriitor şi  poliglot în întâlnirile colocviale din Sibiu se rezumau, în afara aspectelor axiologice de analiză şi critică literară curente cu penetrare asupra scrierilor prezente atunci în lirica şi proza sibiene, deci,  numai la ierarhizarea socială şi morală a entivilor politici, pentru care manifesta ironii şi dezavuări exprimate în parabole şi exerciţiţii anecdotice, cu o pasiune de gazetar... Intervenţiile şi scrierile sale nu sugerau, în nici un fel, trecerea unei conştiinţe  în cadrul categorial al finalităţii cum este descrisă în acest poem în versuri încărcate de epic, cu aplomb eseistic şi sculptate stilistic în necrologul de faţă,  intitulat " despre moarte ca revedere".  Aici, descrierea finalităţii fiinţiale este realizată cu omniscienţă, printr-un discurs dantesco-kafkean cu extensii metafizice în parabole, liricizant şi exprimă fiziologia unor proprii intuitii asupra trecerii în nefiinţă a entivului văzut de autor ca substituient nespiritualizat în actul pur fenomenologic al trecerii, act final pe care autorul  încearcă să-l nareze ceremonial, să-l demitizeze şi să-l descrie cu vocaţie de adevăr, versificându-l în cele trei cânturi tanathice.

        În cântul 1 descrie, în rit sacerdoţial, diagnoza metamorfică a biosului în nefiinţa prezentă prin starea ireversibilă a drumului spre moartea pe care o abordează cu o analiză de necrolog scientist neopozitivist în expresie lirică şi o statuează pe soclul tragismului şi nihilismului, invocat în versurile: "sigur că nu este adevărat. Murind / nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung / care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă –"...

    Iată ultimul parcurs încărcat cu semantica horcăielilor spasmodice şi cu  extensii metafizice în depăşirea limitei biotice, până la care se poate localiza şi aborda entivul pe axa logosului ierarhizat social, moral şi stilistic, ca  speţă biologică în căutarea atemporalităţii limitei pitagoreice, pe care o previzionează, desluşind limita perathică a tanathosului în uitare, acea categorie existenţială a universalului expusă în versuri, precum: " şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –/ şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,", grăbindu-se , pe această cale, a ajunge acolo unde “  este numai o linişte (metafizică, în oglinda neuitării, n.n.), care se întoarce asupra ei şi în ea înseşi / cu un singur ecou – şi acela e-un nimb".  De fapt, este calea gândită de autor înspre tăcerea suverană a entivului, şi nicidecum o aură evidentă a eternităţii spiritului său, pe care, Mircea Ivănescu îl tratează cu ironie şi, poate,  cu superficialitate, îl eludează, acceptând ritualic doar banala flacără de convenţie în locul eternei eruperi: "ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina / îşi pierde orice înţeles – ".  Apolinicul devine, astfel, difuz şi este substituit antinomic cu teluricul, materia îşi pierde spiritul sub aspectul intelectiv gnomic şi vizionar... Se parcurge pe axisul fiinţial, o ultimă treaptă intelectivă a fiinţării parmenidice, cea a cognoscibilului humeian ca treaptă metafizică spre o altă categorie existenţială universală, tăcerea, abordată în sensul nihilist - apocaliptic:  "... şi pe urmă tăcerea/ îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat /în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici / descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,/ cu scheletul nefiinţei, gură în gură,/nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă /dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte"... Deăşirea trecerii şi sesizarea fenomenologicului în oglindă, a lipsei morţii, trangresează existenţialul într-un mod absolut, nihilistic, în nimicul heideggerian şi în profeticul nitscheian şi aceasta din cauză că Mircea Ivănescu eludează sau pierde din vedere intenţionat coexistenţa materială şi spirituală, energiile vitale cojugate în eternitatea universalului ... 

     În cântul 2, poetul reflectează asupra finitudinii  şi se situează convenţional  în adâncimea entropiei sale , se oglindeşte ca un existent în ea, suportând, tot convenţional, stadiile entropice a descompunerii materiale a entivului, mediate de alte entităţi, fără a face vreo referire la traiectul spiritual, la vectorii  optici şi sonici ai permanenţei ritmate a spiritului în materie, pe care îl va culisa acum cu ironie şi mult rafinament abscons - reflexiv şi fenomenologic, spiritul luând forma streotipică universală a autoreflexivităţii metamateriale, odată cu aceeaşi materie a oricărei entităţi din universal, dar disipată în mineral de un existenţial metafizic, de un tot biotic (furnici...).  De această dată, depăşirea trecerii, are loc în alte contururi imaginare cu structure logice, configurări ale coexistenţei spirit-materie transfigurate prin prisma şi în oglinda nevăzutului şi subînţelesului cartezian şi neoraţionalului karlpopperian, într-o semantică fiinţială a luminii în umbre şi a limitării acesteia în contururi sepulcrale...:  " dar moartea este o revedere totuşi /– însă de partea aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide/ ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci/ dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici /îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea/ decât contururi). cel care a privit moartea/luând chipul unei fiinţe – vede din nou/ ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,/ ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede/ şi-ar acoperi ochii – oricât de tare /ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii/ din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci/a fost înfăţişarea adevărată, a fost/ – dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic –/ a fost ceea ce se priveşte pentru întâia data /şi fără urmare".

      În cântul 3,   Mircea Ivănescu reface scena morţii din primele două cânturi, aducând, de această data, în acelaşi plan, la condiţia de travaliu al morţii, la care se participă , în  aceeaşi măsură , cu comunitatea în sentimente  şi în simţ cu muritorul şi cei care îi asistă acestuia  moartea lentă, fiindu-le induse acestora starea de anxietate şi stările spasmodice ale celui angajat în actul morţii, în desacralizarea sa exitenţială, asistenţii preluând de la acesta testamentary şi simţind, deopotrivă cu muribundul, trecerea în reflexivitate, în oglindă, pierderea timpului, luminii, cromaticii, cinematicii gestice, muzicii din auz sustituită cu neauzirea,  pierderii  contururilor formelor... Recuzita nu este  sacerdotală, dar este descrisă ca fiind mult mai variată  şi  mai revelatoare în viziunea metafizică , de mediere a actului întrării în moarte şi ireductibilă spaimei induse, decât cea  pe care  autorul acestei treceri în nefiinţă o uzitează cu un rafinament auctorial specific acestuia în primele două cânturi,  în versurile:  " ... se intră greu în moarte? uneori/ se trece atâta de greu prin paloare – rămâne /pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează/trăsăturile, şi le coboară în cearcăne, şi ochii măriţi/ nu mai aud răspunsul, şi caută, caută./ pe urmă, paloarea rămâne, aşa cum la bolnavii de cord /obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e/ a spaimei – căci prin spaimă treci, şi apoi respiri –/dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,/ desigur, pentru că mâna este obişnuită să încerce/mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu –/ chiar şi nemişcare. şi chiar/ şi întunericul care se lasă – şi înconjoară totul./ şi, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,/că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva/ care simte lumina, şi bucuria, şi pierderea oarbă a contururilor/şi care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea/ gesturile care să înconjoare obiecte – şi ochii să vadă/ şi trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,/ sub flacăra palidă care i se aşează pe faţă/ trăsăturile i se schimbă, mai caută încă./ şi pe urmă când, în sfârşit, chipul se opreşte, şi nemişcat/ aşteaptă acum veşnicia .."   Dar spaima interioară, pe care o excamotează aparent în neantul fiinţei  muribunde, prin pierderea formală a identităţii, o simt şi o percep fiinţele de alături, într-o diminuare şi ştergere treptat a legăturilor de viaţă cu entivul diagenetic, rămânând, touşi, ca o prezenţă chiar şi entropică, în spaimă, în acelaşi drum de finalitate, tenebros, ce-i drept,  mai întârziat decât al muribundului, spre nefiinţă şi spre a fi preluată categorial, în ultima instanţă, această spaimă, de universalul în care morţii rămân în eternitatea lor tineri, prin structura relativ plană a universalului,  în versurile: "– nici atunci / nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă / în noi înşine când privim nemişcarea aceasta, ne fugăreşte / până când ne auzim chinuiţi respirând, spaima aceasta/ o mai bântuie pe fiinţa de alături, întinsă într-un lent/ pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate/ şi cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta/înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin încă un timp,/câtă vreme ţi-e frică privindu-i pe cei care au murit./ şi poate că aşa e mai bine. se moare greu. nemişcarea,/tăcerea, lumina gălbuie şi spaima –/ochii închişi, adânciţi, buzele strânse, decolorate,/– toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne/şi în cei care sunt încă vii şi privesc. şi moartea, în cei vii,/ nu mai e nemişcarea – chiar dacă a spaimei desigur./  moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea/ e şi frică şi flacără scurtă – mată, gălbuie – şi oarbă/ aşezare de vorbe.", lirica erotică şi accentele pasionale, fiind eliminate din contextul

   Poemul acesta, intitulat  " despre moarte ca revedere", se constituie un exerciţiu de raţionalitate entropică a poetului Mircea Ivănescu  la integrala  morţii cu termeni valizi de finalitate, a căror soluţii  narate cu rafinament şi discernământ de către autor se regăsesc  conturate algorilmat în spaţialitatea armoniilor leibniziene ale trecerii, ca revedere, în versurile sale reuşite gnomic şi stilistic, în aria Universalităţii! Gheorghe Apetroae, Sibiu. 

 

sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Literatura.... Şi azi, copiii, Gheorghe Apetroae Sibiu

 ŞI  AZI, COPIII….


 Copiii în cântările la jocuri prin zăpezi, roind
şi azi i-asculţi în trecere pe locuri  tăinuite
de îngeri şi de serafimi, în fulguiri  de crini
cu Pan, pândind pe nimfe, sihlele  păzind -
cântând din syrinx turmelor de cerbi şi ciute! …
 
Din fulgii norilor, ce bat tot mai sfioşi în geam,           
cu cerul coborâţi  la  ei, îngenunchind,
tu ţeşi un văl brocard, cu  acele de flori,urzit
veşmânt de seară crisă stelei cuprinsu-i de fiori,
pe sânii cei cuminţi de ceruzea ai zânei…
 
Copiii cu aprinşi bujori din bulgăreli  fierbinţi,
şi azi, în joc de bucurii, cu zâmbete şi vise 
se-nşiruie  făclii de basme vii pe albul plai
şi râuri sângerii de râs le curg  pe irişii zglobii,
din raiul stelelor, izvorul re-nfloririlor în grai...
 
Şi azi, petreci în cimbrul bolţii toamna-n ruginiu
spre zori, la mările cereşti în troieniri târzii
şi coşi cu fir de sânge gros din raze, un alb voal
pe cerul adamit lazur şi-n ametist regal,
covorul ei limon brodat cu albăstrimea zării…
 
Copiii- zei, lumini  valsează  spre neînceput
tot dreptul cerului imund în ei să-l afli lesne…
vrăjiţi de îngeriu veşmânt, de ne-cuprins jertfiţi,
par  norii trecători prin recile-alunii zăbrele-
pleiade în surâs pe sănii, prin muntele Cyllene…


 Gheorghe Apetroae Sibiu

Boroaia - Suseni,  5.12.1960

vineri, 24 ianuarie 2014

Literatura, Mărturii, Gheorghe Apetroae Sibiu

Gheorghe    Apetroae  -„  Spirally  Curved   Images ”
 
MĂRTURII
 
 finnal  Translation : Petcu Alina-Valeria)
 
 Patriei,
Istoria, cupolă de rubin,
e un cântec de arbore
întins peste neam…
E pajura ce-i poartă
în aripi
izvoarele,
în culorile de sânge,
pâine şi cer;
E cântecul de dor
al trezitelor zări
din Cartea Unirii…
 
Printre genele zorilor
săgeată cerul arc,
arcul noii generaţii…
 
Trandafirii cresc temple
din sângele ţărânei,
scut şi simbol:
Limba şi neamul,
marea şi cerul—
stau mărturii de safire
Poporului român, Erou!
 
 
TESTIMONIALS
 
For our homeland,
History, ruby-like dome,
beats out a sturdy song
spanning across generations…
 It is the blazon which bears
on its wings
the springs tinged
with bloody shades,
it is bread and heaven;
It is the longing song
of awakening dawns
from the Union Book…
 
Through the eyelashes of dawn
the sky darts its arrow,
the wide-spread rhizomes,
and the torso of Heroes,
the arch of the new generation...
 
Roses grow temples
raised out of the blood of dust,
emblem and shield:
People and tongue,
the sea and heaven—
stand for sapphire-like testimonials
To the Hero, our Romanian people!

miercuri, 15 ianuarie 2014

Literatura, Comentariu la stiudiul operei eminesciene efectuat de Carmen Negulei, Gheorghe Apetroae Sibiu

Gnozisul axiologic al studiilor eminesciene
„Archaeus” şi anamneza în „Sărmanul Dionis”, elaborate  de Carmen  Negulei -
    Gheorghe Apetroae Sibiu    -  studii eseistice
               Studiile şi eseurile aparţinând lui Carmen Negulei şi inserate în volumul cu acelaşi titlu (apărut la Editura Alfa Press, 1995), se relevă  ca un început inspirat al unei eclatante exegeze a universului gnoseologic eminescian. În context, Anamneza în Sărmanul Dionis constituie contrafortul cerebral al unei cunoaşteri perene, „in sacrum”, înălţat cu profesionalism filosofic şi cu vocaţie literară pe fundamentul „Archaeus,” ca nous universal şi schemă gnostică în natura unei naraţii ideatice. Termenul de Archaeus va fi relevat de Carmen Negulei ca un primat axiologic elaborat cu caracterul de dominantă a naturii cunoaşterii în raport cu natura ontologică a povestirii, ca determinant al dualităţii gnoseologice. Tot Carmen Negulei va modula din Archaeus principiile omoloage între viziunea  europeană şi cea indică asupra universalului, prin supralicitarea sensului Archaeului ca spirit al Universului. Este aceasta „în fond” o promovare a conceptului de metodă, proprie eminesciană, de „a ajunge la esenţa lucrurilor prin cunoaştere, Archaeul fiind invocat de la început pentru a clarifica ipoteze ale gândirii” (C.N., „Studii şi eseuri”, 1995).
          Archaeus va fi considerat, ca şi în Sărmanul Dionis, principiul realului dublu ca implicit filosofic, de identitate a personalităţii şi fundament gnoseologic, prin expunerea în plan dublu a celor două personaje, unul neiniţiat, celălalt iniţiat şi purtător al principiului spiritual cognitiv, al bătrâneţii, Archaeus spiritual, la care „existenţa implică esenţa în ea însăşi”. Dar acest principiu spiritual cognitiv va fi erodat formal de principiul metempsihozei, întrucât sufletul (atman), făcând parte din permanenţa esenţei spiritualizate de ordin ontologic, este un exponent axiologic al relativismului percepţiilor prin analizatori, al propulsiilor universale. Archaeus, ca principiu al cognoscibilităţii, se poate induce epistemiologic în ontologicul universal şi elimina, prin el, ca pandant al relativismului tautologic, sechela devenirii formale. Carmen Negulei, ca indolog, sesizează implicaţiile în marea literatură a brahmanismului, prin supremaţia de castă şi prin inducerea credinţei de reîncarnare, un concept prefilosofic, care avea să fie depăşit în creaţia eminesciană, marcată de gnomismul indobudist. Tot Carmen Negulei va remarca rolul ontologicului în procesul cunoaşterii filosofice şi va expune în interferenţă acestora modalităţile de gândire promovate de poetul filosof, descoperind , astfel, trasee duble de cunoaştere şi de influenţă asupra creaţiei, pe care în aceeaşi măsură le va cerceta.
          Această viziune filosofică este versificată şi identificată cu un concept universal al genezei în Scrisoarea I, care este în fond o variantă versificată a Sărmanului Dionis, receptată şi asimilată cu o voinţă schopenhaueriană de Carmen Negulei. Dar cine este Dionis, în accepţia metempsihotică eminesciană?... Este copilul sărac, copist la 18 ani, „pentru care visul era o viaţă şi viaţa un vis, într-o ordine a realităţii”, cel care-şi gândeşte condiţia socială precară în „înrâurirea zodiilor asupra vieţii omeneşti”...  Dionis va conştientiza condiţia sa socială numai când va reintra în reamintire, în anamneză, în antecedentele proprii, graţie unei meditaţii socratiene comprehensive. Se deduce de aici că Eminescu când a conceput Sărmanul Dionis , aprofundase actul Karman, „un act care depinde de spiritul şi de vorbirea care conferă fiecărei individualităţi umane antecedente proprii şi situaţia sa particulară, îi conferă de asemenea un destin care, dacă nu se va realiza în viaţa prezentă, se va realiza după sfârşitul acesteia într-o reîncarnare pe care o va orienta el” (Jean Filliozat, Filosofiile Indiei, Brahmanele şi speculaţiile ritualiste), în fond renaşteri ale nousului individual receptat din imnurile ariene rig-vedice şi din canoanele budhiste.
            Şi Mircea Ivănescu va observa în studiul Anamneza în Sărmanul Dionis o viziune eminesciană, graţie filosofiei indiene, prin care se aduc „detalii şi interpretări inedite, necunoscute în literatura română şi străină, în analiza operei eminesciene”. Cred că Mircea Ivănescu s-a referit aici la inspiraţia eminesciană din Rig-Veda, imnul despre creaţiune (X, 129), din care a fost inspirată şi poezia filosofică Scrisoarea I, capodoperă a conceptului de geneză, scriere care tratează cu constructivism, deopotrivă Archaeus  şi anamneza. Revenind la Sărmanul Dionis, înţelegem că în urma studiului astrologiei lui Ruben, Dionis simte că „sufletul călătoreşte din veac din veac” şi numai moartea materială îl face să uite că a mai trăit. Este acesta un concept bazat pe astrologia bizantină, pe sistemul filosofic ptolemeic, geocentrist, în care lumea transpare ca o rânduială dumnezeiască, pentru că în imaginea lui Dionis, ordinii cosmice a lucrurilor – dharma i se opune dezordinea – adharma, iar unei periodicităţi normale a vieţii naturale i se opun perturbaţiile thanatice şi limitările perathosului. Pentru cunoaşterea dionisiacă, opusă dharmei, Carmen Negulei va aserta axiomatic cum că „spaţiul şi timpul sunt în noi”, iar „existenţa lor în noi infirmă atemporalitatea şi ubicuitatea fiinţei umane”. Translaţia în timp şi spaţiu – afirmă C. Negulei – aşa cum este văzută de Eminescu, „nu mai are nimic cu metempsihoza de care vorbeşte Platon, prin faptul că este determinată de către eu, în timp ce la Platon ea are expresia unui etern ciclu obiectiv în care se integra omul. Eminescu îl deconspiră pe Dionis în text: „Călugărul Dan se visase mirean cu numele Dionis”. Anamneza se confundă în text cu metempsihoza, Dan devenind Dionis, dar numai în vis.
           Dan va călători în Univers pentru a constata realitatea (rta), adevărata natură ordonatoare a lucrurilor (dharman), a periodicităţii vieţii naturii, a timpului ciclic fără început şi sfârşit. Dan se doreşte şi un „brahman”, o cheie a enigmei, a genezei universale când, referindu-se la astrolog, relaţionează fenomenele şi actele terestre la ritmurile cosmice, expresiv vedice, reluându-le sincretic. Să reţinem că adâncimile metafizice ale călugărului Dionis sunt extrapolate din spaţiul citadin al Iaşilor, urmare a vizitei sale (a călugărului Dan) la astrologul Ruben, profesorul metafizician de la Academia din Socola, Dan fiind unul din şcolarii Academiei şi discipolul lui Ruben. Dan se va confesa lui Ruben „echivalând diviziunile timpului cu diviziunile Vedei”, că vremea nemărginită e făptură a nemuritorului nostru suflet, Yajna, o replică care-l va îndritui pe Dan să exclame altcumva decât predicativ şi premoniţional: „Am trăit în viitor. Îţi spun, acum am doi oameni cu totul deosebiţi în mine – Unul, călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte în vremile domniei lui Alexandru Vodă, altul cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte”. Aşadar, omul cosmic, Purusa, e în corelaţie cu opera rituală (Yajna), care presupune un rit, o succesivitate, concretizată în anamneza lui Dan (că fusese Dionis) şi în călătoria sa în Univers, relevată de răspunsul lui Ruben: „în şir, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a cărei fiinţă vei pricinui-o tu …”. C. Negulei va sesiza că „Dionis vrea să atingă simultaneitatea prin anularea legii succesivităţii”, de fapt, dorind „o anamneză inversă: o anamneză în care el nu depinde de ce s-a întâmplat odată în el, ci, în care, ceea ce se va întâmpla cu el depinde în întregime de el”,deplasându-ne în metafizic, astfel, înspre monismul mounierian. Carmen Negulei va admite „un astfel de sens al anamnezei, ca reamintire a propriei experienţe şi, având o altă finalitate: pentru Dionis prima anamneză are importanţă, doar atât cât să-l convingă că spaţiul  şi timpul sunt în EL (în individ)”, acceptând apoi, în detrimentul succesiunii, simultaneitatea ontologică. Autoarea consideră că „soluţia pentru depăşirea  legilor spaţio-temporalităţii i-o dă Ruben”. Ea constă în „a primi puterea umbrei pentru a decoda formulele din carta de astrologie”. Mai mult, Ruben îi propune lui Dionis să lase un om din şirul infinit de oameni din el să-i ţină locul cât timp el va fi plecat în univers şi aceasta pentru a înşela, după Carmen Negulei, legea succesivităţii. Dan se roagă „pentru ca umbra, în timpul vieţii sale eterne” să-şi scrie pe pământ memoriile curate. Simţurile umbrei (întunecarea) şi ale lui Dan (lumina), prin întoarcerea foilor, au dimensiuni magice. Căci înlocuitorul este TU  şi acel spaţiu pe care îl ocupi nu poate să rămână gol, deoarece, conform legii succesivităţii, tu nu poţi ieşi din el în timp ce vei călători în Univers. Căderea lui Dionis, explică Carmen Negulei, este datorată voinţei sale de a încălca „interdicţia de a-l vedea pe Dumnezeu, de a atinge zona de dincolo de fiinţă şi nefiinţă, zona celestă”.
                Apare evident caracterul obsedant al poetului de a conceptualiza în planul trăirilor viscerale al unei iubiri adânci imaginare la care material, nu putea să ajungă. Profesoara Mioara Avram, din cadrul Bibliotecii ASTRA din Sibiu, o cercetătoare tenace a aspectelor fenomenologice în interpretarea studiilor eminesciene (Archaeus şi Anamneza în Sărmanul Dionis) ne îndeamnă să concepem la Eminescu „anamneza generalizată”, iar „visul” ca având o semnificaţie ontologică majoră, în dauna celei onirice, demonstrând în Sărmanul Dionis existenţa a patru straturi de realitate şi anume: lumea fizică (Dionis, Pământ), lumea avatarurilor (Dan, Pământ oniric), lumea prototipurilor (Umbra, Lumina) şi lumea absolutului (Dumnezeu, Doma). Cum reuşeşte identificarea acestor stratificaţii ontologice? Numai prin căderea lui Dan din planul reflexibilităţii în cel al contemplării.
           Studiile tinerei scriitoare, cu rezonanţe din adâncurile filosofice, de descoperire a centrelor ideatice în lumea conceptelor eminesciene îl va îndreptăţi pe publicistul Aurel Cioran, fratele filosofului Emil Cioran, să deconspire „recunoştinţa eternă pe care trebuie să o poarte Carmen Negulei pentru Constantin Noica, cel pe care scriitoarea l-a vizitat de mai multe ori la Păltiniş şi din a cărei idee a trecut la studiul limbii sanscrite şi culturii indiene”. Tot el va aplauda dubla şansă a lui Carmen Negulei de a-l avea ca mentor spiritual pe Constantin Noica şi de a se hrăni direct de la sursă, prin bursa de studii doctorale oferită de University of Poona, Department of sanskrit, cu spiritul literaturii şi filozofiei indiene.
                Să înţelegem că Archaeus, ca spirit al universului şi Anamneza, ca dualitate ontologică, pot da o explicaţie facilă conceptelor filosofice de universalitate, de cunoaştere a spiritului indian, cel cu care este impregnată în mod pozitiv o parte  însemnată din creaţia eminesciană.
Gheorghe Apetroae Sibiu, „Interferenţe”, nr. 5, iulie 1998

Literatura, ..El, Eminescu, Gheorghe Apetroae Sibiu

   EL,  EMINESCU
Când  pe harfele de unde
stele cad şi se aprind
orgi selenice pe lucii,
valuri risipte-n grind,
... El, ecouri între clipe,
le ascultă-n infinit!…
Din grădinile de aur ,
îi culege  Lunii, crini,
să-i păstreze-n templul firii -
candelabre de rubin:
arc de cer, în El,
lumina celei mai pure lumini !…
Fruntea... boltă peste veacuri,
o înclină visător,
să-şi revadă-n codri lacul,
strălucirea în izvor!…
Pe azure văi de cuget,
cu ochi negri, lini, coboară
El, Luceafăr al iubirii,
printre nuferi să răsară!...
Cu Luna se plimbă-n trestii,
iar din cornul ei de- argint
îşi desfată nemurirea,
dă luminii dor şi gând! …
Teii, încărcaţi de floare,
ning miresmele de-amor,
El... luceşte-n rostul lumii,
spre trecut şi viitor!…
G.A.S.
Revista „Foaia Poporului”,ASTRA, nr. 6, ianuarie, 1993

miercuri, 8 ianuarie 2014

Literatura, Elegii în imagini, Gheorghe Apetroae Sibiu

ELEGIE ÎN IMAGINI - REVENIRE
Gheorghe Apetroae Sibiu
Din El, demiurgul de Neînceput,
o stea de duh în mers îi înflorea
şi-n zborul ei, astrală, hoinărea-n
cuprinsul Lui, cu dor de început!...
plutea în cerc prin spaţii stela lesne
cu aripile albe-n frângeri, vindecate
de vrerile-i aprinse în ogiva bolţii,
slujindu-i îngerelă, ca o preacurată
cu sârg şi de Neînceput curtată! ...
 
Croindu-şi prin tăcere, gând celest,
dorinţa, lângă demiurg,  a  hoinări
pe-a infinitului travei, ea-n  rătăciri,
cu eleganţă  şi milerică-n aprinderi
îşi fulgurează trecerea-n nelinişti!...
 
Cu-al zilei mers, o chinuie şi- Orfeu!...
E  fermecată  stela de nou cântec,
cum Ne-nceputul  de-alergări cervide!...
Boemă, e, şi zveltă , ca o ciută-n mers
spre boncănit de cerb, în pretutindeni!...
Acolo, unde şi-o allege, El, şi o aleargă
pe chişiţele serii... cât îi stă, să cadă,
Neînceputu-şi simte sacră retrăirea-n rut!...
 
Tot, Lui, secundele-i  răsăr din mare
piezişe -n crucifix, cu fulgerări astrale,
spre-a i se oglindi  sălbatic şi carnalic!…
Că  El, pe crugul liber e un nesfârşit,
din nevăzut, în nevăzut, cu ei, suind,
ca să-i adape altei stele razele din nimb
... e celestin şi  crist, mereu neostenit!...
 
Vulcanic rest, ce-n cântec se vrea stins,
din recele-i izvor, cu flăcări să se- adape,
pe alte canioane, în curgeri, să revină
iubire în  Cuvânt şi stelei noi, lumină! …
      Gheorghe Apetroae Sibiu

duminică, 5 ianuarie 2014

Literatura, Dor de Basarabia, Gheorghe Apetroae Sibiu


Un pas spre Uniunea Europeană şi , de ce nu, doi paşi spre mama Romania!..

 De aceea,să declamăm poemul:

 BASARABIE, BUCOVINĂ!..
- poem dedicat lui Grigore Vieru

 - Fiicele mele tribune, auguste,
glorii latine,
vă vreau lângă mine
şi, mamă de trup şi de suflet,
cu of,  vă cuvânt:
- liber vă e înspre mine
drumul de sânge în limbă
şi datini,
de Sfântă Unire, vă înţeleg ruga,
v-o trăiesc şi ascult!...

 Cu aură de dor, codrii şi ţarinile
vi le-am cuprins,
mormintele străbune vi le acopăr
şi primenesc
cu ai mei crini...
Coroana lui Ştefan - cu stele
de flori şi cuvinte - o port 
boltă de slavă
unui singur românesc pământ!..

 Mirese de suflet şi plai,
de port şi de grai,
vă vreau lângă mine
fiice în raiul de Sfântă Unire
în aceeaşi strămoşescă glie...
Copile nefericite-n trăiri,
prea iubitoare de mamă,
în soarele meu vă cunun
cu-adevărul, Unul, pe amândouă!...

 În glasul cântec al singurei inimi
vă doinesc cu cerul senin,
lângă mine să reveniţi,
să vă petrec în alaiul  divin!..
- Basarabie, Bucovină!..
Mama voastră-n putere,
Tricolorul vi-l  poartă
cu-adâncă credinţă
în adevăr şi destin!!!..

  Gheorghe Apetroae Sibiu