DEPĂŞIREA TRECERII

Poeme din volumul “Depăşirea trecerii “ ,
de Gheorghe Apetroae, Sibiu


DUPĂ O RĂTĂCIRE


Am revenit, psalmodiind cântări
în nopţile de linişti, sub salcâmi;
cu buzele emfatice, de aşteptări,
am sărutat pe cer, polară, fruntea ta de lut
al rătăcirii mele …
şi părul tău vâlvoi, învăluit de nori
de dezmierdări,
l-am răsfirat pe ape;
cu-n tâlc, eu ţi-am zâmbit …
să mă primeşti în raza ta de-atunci,
în ea să uit şi-n ea să-nvăţ
cum să-nfloresc un crin sălbatic,
sângerând pe seară;
cum s-aromesc
în pâine miezul zilei mai carnal
şi să-l dezbrac de gândurile rele,
în oase drepte, rătăcind
şi-n lanul plin de maci albaştri,
de cercul crucii umbra, răstignind …
de chipul flăcării s-o prind
în zborul grav de fluturi albi;
Să uit decât am fost iubit,
iubit de zei, de vânt, de îngeri şi de flori,
de ne-nceputul de balsam al vrerilor
prin mine rătăcite
în felul meu ştiut
a evada din nepăsarea clipei,
un îngeresc păstor al turnului căzut
în ceaţa altor nori,
să-nvăţ s-ajung
ecou a câte-s ne-mplinite! …


Dumbrava Sibiului, 1994




BINECUVÂNTARE

Timpul, acelaşi; graţiile, tot alte feţe zorilor:
templele de raze în care sărbătorile ard în calendare
dimineţile …
în mirificul primăverii, aurorele triste
pâlpâie albastre, fiecare, în zorii de slavă
şi râd Treimi ale dorinţelor stinse ale patimii …

Acelaşi, leagănul de cântec: o trezire a cuvintelor
în ritmul de ispită şi mit al coapselor,
când durerile stăruitoare, inefabile ale graţiilor,
de astenia vernală se înteţesc şi de vară se prind
în palimpsest, exuberanţă a icoanei cioplită din lumină
pentru măreţia altarului putred asfinţitul, acoperind.

Da! Îngerii catedralelor vorbesc cu graţiile
despre iubirile cristice în limbajul de rutină al cobrelor,
grele de păcat, când ele cântă în maternităţile albe,
acum neîncăpătoare, sărutându-şi copiii de gheaţă …

Pruncilor le picură din genele bolţii ochilor roşii
lacrimile, limpeziri ale durerilor în cuvintele violete
şi tot în aceleaşi cuvinte stăruie din cer, ploile dese
de fluturi albi, putrezi de binecuvântare;
sorii, răstigniţi de braţele aurorelor, briliante,
dispar dezamăgiţi, scuipând dimineţile cerului …

Acelaşi, mariajul lor cu duhul aprins al pietrelor reci
în lacrimi de rouă, pe calea robilor…
În alcovurile albe, muzele plâng şi inspiră
magii poemelor aride de binecuvântare …

Răşinari – Sibiu, 1999




DE ATUNCI

Efebul, mai mult în transă, la pauza dintre alburne
ascult cum susură arhetipal izvoarele anotimpurilor
pe povârnişul căutărilor, răstignite, sângerând
prin fiecare rază, cântecele aştrilor,
mai întâi în zambile, forziţii şi narcise,
apoi în magnolii, crini şi trandafiri …

De atunci tot cobor pe lunci stelele
şi le păstoresc în portocaliul de sânzâiene,
cochetând cu certăreţul Eol …

De atunci batjocoresc cugetul adânc al stâncilor
prăbuşite-n pârâul pe care l-am coborât deseori
în stihuri, cu ritmuri din ele cioplite,
şi le stropesc cu amintirile ploilor de aprilie …

De atunci ascult simfoniile albe ale zefirului
cu melodica uverturii de ne-nceput
în bemolii gravi ai cerului, pe care i-am îngropat
alături de trilurile ciocârliei, împreună cu primăverile,

iar fluturii albi, negrii, verzi şi rubinii ucişi
de grindina verii i-am dezgropat
de sub albaştrii trandafiri rămaşi înfloriţi
în copilăria simbolurilor, aşteptările celor adormiţi …

De atunci mă iubesc cu obiceiurile, aberaţiile
şi mă bucur de timpul cel beat, de mine, fără habar …


Sibiu, 1995




LA LIMESUL MUNCII

În coroana României
adastă un roi de naţii
ce în ramuri de lumină
odrăslesc şi cresc, ca fraţii …

Unele-n schimb, o usucă;
o- ntreţese, precum pirul
care, nestârpit de sapă,
sufocă şi trandafirul …

Într-un lung război cu munca,
lâncezesc şi-o bişniţesc;
o fură şi o înşeală,
o mint şi o lefteresc !…

Că n-au lege, nici morală;
rod, ca larvele, din faşă,
din bogata ei coroană,
o sleiesc şi se îngraşă …

Seva ei, dulce le place:
sporul rodului din vară:
- când s-or prinde-n carapace,
să le cadă frunza amară ?

cam de mult o rod cei trântori,
ce sorgintea –şi zic latină …
o sfidează-n emanaţii
şi în speculă, o- nchină !

Noi ne moştenim strămoşii,
Ţara, o regină floare !…
ei vor moşteni o ţară?!
dar pe merit ? drept e oare?!
…………………………….

De-şi pretind ţară română,
cuib de rele, leagăn sfânt,
este timpul să trăiască
cu bun simţ pe al ei pământ,

iar de s-au născut şi-i scaldă
aici razele de soare,
să respecte pe românii
nobili, cu trecutul mare !…
………………………….

Drumul patriei comune
este calea ce-am urmat;
în adâncuri i-am pătruns,
înapoi nu e de dat …

pe el mergem mai departe
cu rugă la-naltul cer,
vatra noastră înflorită
s-o ferească de blestem !..

Pân-atunci, să nu ajungă
sângele daco-roman
înecat de combinaţii
cu alt sânge pur maidan,

tot mai sus ne ţinem steagul …
fiindcă naţia română
are dragostea de vatră,
puritatea ei străbună!…

De aceea strânge-ţi ţară
fiii la trecutul mare;
gând curat, flacără vie
să aprinzi în fiecare …

din pământ şi omenie
tot ce-i nobil să-ţi răsară;
să le-arăţi ce sunt românii
şi ce-i dragostea de ţară!..
…………………………

Nimbul împlinirii tale,
Românie să-l primeşti,
spre a străluci în lume,
de la cei care-ţi muncesc…

iar prin aura luminii
cerului tău strămoşesc,
arată-i unde să-ţi calce
celui ce nu-i românesc! …


Ocna Sibiului, 1987




FULGER ASASIN
lui Jules Laforgue

În care idol crezi, fiinţă ne-mplinită? …
o lebădă din nori căzută; un regret
în raza cercului cu asfinţiri de astre,
în surle şi cântări de harfe …

eu de copil, în locul tău, în rugă,
tu porţile albastre le-ai deschis spre mine:
o nouă metafizică
la turnul cel cuprins de lacrimi …

tu crezi în mine şi în limită …
iluziile tale mă-ntăresc,
mă scapă de tăcerea flăcării din patimi;
o victimă a plăcerii ce n-ai cunoscut-o …

când de cornişa vremii mă atârni, să cuget,
când cerbii libertăţii trec pe luncile albastre
de duhul tău în ei aprins, păscute,
păşesc pe şesurile tale înflorite,
fulgerate dintr-o clipă …


Interferenţe, nr. 7, 1998




CERUL TĂU E PĂMÂNTUL
unei poete revoltate

Cu ochii stinşi, cenuşii de trecut
şi buzele albe de un rece sărut
pieri rugul de boltă cu iz de păcat
graţia mea atunci, acum furie, la Argos…

fală cândva, ai rămas doar stare de vis,
întunericul alb de stea ce nu s-a aprins
să pot trece şarpele încolăcit de întoarcere
peste coapsa inimii reci, dezgolită de Hades…

Tu graţie ieri şi iubită de zei
cu vorbele lumii acum te petreci:
poţi, dar spera, în altarul lui Apollo să intri,
o lebădă nimicită de Pollux?…

Orfeu te recheamă cu glasul celest,
dar tu, clopot demonic, încerci să-i striveşti
lira de stele, darul de lumină în zeu,
nemurirea din cer ca să-i pierzi…

Dar templul de soare de ţi s-arată deschis,
în el nimicnicia, la modă, o predici,
ascunzându-ţi de şarpele mileniului
trupul tău de pământ, umbră cerului …


Sălişte, 1998




SOUVENIR

Vultur iscoditor al copilăriei,
în sacrul solitudinii,
prădalnic al zorilor azuriţi
de înălţimile elizee,
întindem aripile de mălini
şi cireşi în elongaje târzii,
peste ploile reci de aprilie …

fulgeram amiezile zilelor lungi
şi izvoram visele,
zburând în zmei, în zei şi în zenit,
din farmecul de ropotitoare
şi apăsătoare nelinişti:
glasul poetic al mamei … tot atunci,

mă înţelegeam cu îngerii
din freamătul brazilor în furtună,
iar plopii albi piramidali
tremurau inocent, princiar,
pe steiul zărilor;
mă iubeam cu fiecare loc de mine cercetat
din pajiştea meilor …

şi admiram frenetic piramidele:
templele verzi –
merii şi cireşii în alb rubiniu
înfloriţi, în aprilie,
iar de nectarul înmiresmat
mă îmbătam deseori, cu serile de iunie,

cu brizele călătoream aurorele;
pluteam dimineţile şi amurgirile
înspre apus;
la chemările mirifice ale albaştrilor
munţi … pleca copilăria …

Interferenţe, nr. 7, 1998



IUBIT DE POLLUX
lui A.B. şi I.M.- n

Exemplar de prund cu gena
şlefuită-n Pasadena,
troglodit, de bună seamă,
castorul îşi sapă-n rană;
fugit din mousterian
, zace-n magdalenian,
dar atacă bont şi critic,
în stilul premegalitic …

de când seva a gustat
altui pom mai răsfirat
roade- adânc şi sistematic,
castorul în hieratic …
din cotlonul lui, mister,
se crede stăpân pe cer…
îi dă lecţii de geneză
şi-l străpunge ca foreză …

iar de zboară-o rândunică
colbu-n labe şi-l ridică
şi-l aruncă să doboare
orfeul razei de soare;
jubilând căderea ei,
se aprinde din scântei …
Totuşi, când sfidează râul,
îl înghite şi pârâul …

Din lumea lui de sobol,
să piară „nemuritor”
ochi-şi unge cu nămol,
iar ţestul cu orbul lor …
natura i-a dat ca dar
– viitorul glaciar
şi ceva imaginaţie
pentru ostentaţie …

Bun de ros, chiar şi săpat,
îl adoptă cei din sat,
dar de cât a defrişat
toţi dinţii şi-a retezat …
- La măcel cu ce mai pleci
dacă nu-i mai ai întregi?…
Schimbăţi-i pe o secure
să-ţi dobori marea pădure…

toată apa de talent
s-o verşi plumb în al unui piept
şi să treci la măcinat,
câte nu mi-ai rumegat …
vezi, memoria te-a trădat,
hailaf plagioclaz;
o banală compilare,
ţi-i pretext de etalare?..

Nu respiră-al tău trecut,
nu te văd, nu te aud,
nici izvoarele nu-ţi curg,
nici bricheta nu ţi-e rug …
Salve, Castor dioscur,
de la Pollux, un gând bun
şi păstrează-i amintire,
pulberile din iubire …


Sibiu, 1987