Literatura română, Poezii, Gheorghe Apetroae Sibiu

7. I. IN ALTARUL COPILĂRIEI

În altarul copilăriei cântai bucurii cerului,
priceasne lungi cu glasul izvoarelor…
Buciumai ecoul undelor înalte în stânci
şi cu el ademeneai inimile stelelor,
a coborî atunci din bolţi stibinice, pe lunci,
în a le păstori cu drag, ca un Cirene,
turma plutitoare, neobosită de trecere!…

Cu iubirea din atingerea trupului lor,
sângele , ţâşnindu-le din havuzul zărilor
îţi întroniza cerească dragoste de zbor,
de o celestă plimbare împreună, cu dor,
cum solara lumină pentru ogorul în rod...

Zăpezile-şi topeau, trecând prin inima ta
vernală, în altarul copilăriei, crinii,
în buchet de graţie, fidelitatea privirii…
Ucideai, cu ochii zglobii, picurii din streşini:
lacrimi de încredere, în semn de revoltă…
Te mângâiau vorbele, brize –n senin,semn
al cu-vintelor mari, la atingerea filei…

Când peste zăpezi, mistuiai, în ardere,
plângând zarzărilor, amorul, în aprilie…
Le adorai florile şi, ca pe stele, le mângâiai…
te bucurai de zbor şi de rodirea nelimitelor,
adâncind farmecul, în altar, copilăriei …