V. ZBORURI ÎN ABIS
ARCA ALBASTRĂ
unei poete
Cât râde-n El lumina, iar El, de ne-nceput
şi-un univers albastru îi stă slujbaş supus ,
de-l satură statornice, bătrânele curate rădăcini,
rămâne, El , tot crinul. Ninsori de flori pe buze
aşterne în culori, să-i lunece prin simţuri …
Cât luna solitară o poartă pe albele lui braţe
şi fluture aprins rămâne, tot colorat de raze-i,
în ciuda celor puse să-i sfarme crisalida -
Clepsidra, Ea , e cerul, cu încă mult nisip
ce-i curge, adâncindu-l!! El, fără El, ciobit
îi conturează chipul şi-i înţelege rostul…
păşeşte - albastru-n Ea, însângerând cu-vântul
cu ochii de smarald. Se ţine drept bătrânul
cer, privindu-şi în adânc simţirea din nelinişti…
Din trunchiul verde, în inele şi-n sudori, căzută,
n-ar vrea arca s-o vadă o gălbenită frunză
pe-o apă , în derivă, sfârşind în putrezimi,
ci-n grija Providenţei, stăpână-n albăstrimi…
Şi nici n-ar vrea să-i ştie resturile sfinte
din formele divine, nisipul în alte simetrii…
Ar vrea , în schimb, s-o simtă cu ceru-n armonii
şi-n frângeri adamite, de braţe fecioreşti –
din ancore, scăpând, zburând în piruiete
în chip de pasăre columbă, Lelith, în nebunii…
Adam e El, nu-i Noe şi-n valpurgia vieţii
s-ar vrea desculţ şi-albastru, păşind prin slova ei
din gene litere, să-i picure crini reci în înfloriri…
Şi , sigur, nu şi-ar duce în purgatoriu, nudul
din trupul lui albastru, să-i curăţe, Ei, duhul…
Că re-nfrunziri de gânduri nu-s grele în simţiri
şi sevă e destulă... nu-i dor de amurgiri…
Dar, decât Arca albastră, ca o lebădă de gheaţă,
mai bine blândul Luceafăr, ce îl mângâie de-o viaţă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu