Coeli manus
Perdelele de-opal când le
feresc oglinzii,
în oglinda ta de graţii
mă uit şi iţi vorbesc prîn
semne
de lumina şi azur;
Te-admir din clarul turnului
de-aici
pe tine, Coeli manus ...
Tăria flăcării pe care-o
porţi
cu limpezimi de-abise m-a născut
cuprins al florilor şi
întregirii.
La fiecare pipăit al cărnii
ce-o desfaci,
o raza sa te culc în patul
rece-al închinării,
stai duh cu-albastre torţe-n
mâini şi îmi asculţi
dorinţa, numai, de iubire;
Necredincios, vrăjit de
forţa ta, mă scol
şi urmele-ti adulmec ...
a smirnă şi pământ miroşi,
porţi semnele măririi.
Să-mi concerte-n nopţile de
amor
aceeaşi ruga crudă,
aduni soboarele de îngeri,
câte sunt în cer,
de îngeri sa mă-ndrăgostesc
...
Dar, iată că, în agonii,
cuvântul ţi-l rosteşti
în alte limbi şi legi,
iar mugurii de caină, ce
plesnesc pe firave
tulpini de oase,
tu ţi-i hrăneşti cu stârvul
stelelor
de primăvară sfântă ...
Şi ştiu că tu plăceri mai
mari decât sa te
sărut de sărbători nu
spovedeşti ...
Cu braţele deschise spre
adânc - de mult un cerc
de nemurire-mbrăţişezi -
Tu, turnul cel imens de
logos şi triumf,
poţi să-nţelegi
că între noi
e ultima-ntâlnire rece din
altarul mut ...
Poezii şi eseuri
„Despre ne-nceput”, Editura Herman, 1992
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu