În largul poienii din pădurea
albastră,
la izvoarele serii colorate de toamnă,
Cerbul, plin de trufie,
în inima turmei,
un arcaş dibaci al coroanei tenebre,
adulmecă bolta,
suflarea şi-aprinde…
săgeată cu vârful de sceptru s-aruncă,
ia stelele -n coarne
şi cerul la fugă..
toţi arborii vremii îi freamătă-n vene!…
dar, de vânt îndemnaţi,
dinspre creste
în haită, flămânzi, de cornul Lunei aprinşi,
câinii Proserpinei îl scoate din turmă,
colţii: raze-i înfing în coapsele-I albe,
gambele-i sfâşie,
spre luncă-l aleargă,
stele-n milerice salbe, copitele-i
scapără…
sângele serii îi curge din chişiţa neagră
şi cade sub stânci andaluze
în tunet,
cu-o ultimă spasmă,
în ultimul muget…
astrul de zi în apus, sub stei alunecă !...
Departe rămase, devreme, în ele
trezite
de urletul apelor însângerate de seară,
ciutele-l uită,
sorbind din izvoarele nopţii
al zilei crepuscul ,
dorinţele-şi fulgeră
lumină pe pajişte şi, îmbătate de vise
petrec cerbul în uitare
cu-ai nopţii centauri,
şi-n tot alte valuri de raze se scaldă…
In mersul bolţii , din noapte, pasc
zorii veciei :
flăcări de sânge în vrere, dianic aprinse..
E iarăşi logodnă,
e nuntă-n tot cerul
şi e un rai de plăceri
poiana albastră- a luminii !.. G.A.S.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu