“SOLUŢIE ZILNICĂ“ şi “ TABLOU DE DUMINECĂ ”---
poemele aparţin poetei Elena Ştefoi - de mai mulţi ani, ambasadorul României în Canada.---
Comentariu eseu, de Gheorghe Apetroae, Sibiu, unchi,dinspre mamă, al poetei---

O infuzie de elemente stilistice şi gnomice postmoderniste sublimează sacralitatea în logosul narcisic şi confesiv al poetei Elena Ştefoi. Eliberarea, din lanţul trăirilor adolescentine, o cauză a destăinuirilor întârziate în verb, este ceea ce a încearcat şi a reuşit , cu prisosinţă, să o exprime poeta în “SOLUŢIE ZILNICĂ “ şi “ TABLOU DE DUMINECĂ”, două poeme selectate din grupajul de texte apărut în revista “ România literară ” din 15 martie 1990. ---În limitele unui permanent echilibru între etic şi estetic, poemele abordate se constituie grile între anima şi particularul revolut, proiectat în social, în obsesia unei geneze întru fiinţă din ludicul său metafizic, al cunoaşterii profunde prin reflexii intelective, armonizate.—- Abordând poemul “SOLUŢIE ZILNICĂ “, Elena Ştefoi reuşeşte o refulare din esse a seriilor de stări juvenile, expresii actualizate ale imaginilor esenţiale din socio-uman prin tenacitatea ascultărilor interioare pozitive din universul său spiritual bogat în principiile holisticului trinitar, eliberator de tensiuni existenţiale, pentru a prinde acel contur dramatic, un contur referenţial şi autentic, în acelaşi timp, consolidat de repetiţie, integrala temporalului protocronic pe acele intervale psihologice cardinale proprii, stabilite atent de poetă şi metafora , forma expresiv-literară care îi simbolizează starea de resemnare, postangoasată , în psyche: “ Spovedania mieunată nici un rost nu mai are “.-— Poeta, plină de siguranţă , abordează facil esenţele onticului anabazic, eluviindu-le din ascunzişuri telurice încă din primele versuri ale poemului, “ chiar când încep să vorbesc”, cu rezonanţele cuadridimensionale ale unei existenţe nondeterministe, clar definite. – Depăşirea limitei de tăcere şi tendinţa de personalizare, perpetui, apar evidente în versul” chiar când articulez două sunete ” şi exprimă o depăşire a entropiei în nativul său incandescent, raportată la temporal,într-o viziune metafizică, atât la scara imaginarului, cât şi la cea social-umană.--Se realizează pe această cale imaginea unei succesiuni dinamice a evenimentelor temporalităţii reflectate ireversibil, “ timpul cel fără scăpare”, “ mirişte care arde cu vâlvătăi”. Tăcerea devine, astfel, o limită heideggeriană între Sein şi Zeit, înlăuntrul cunoaşterii oricărei realităţi, dar şi un imperativ psiho-social al lărgimilor transcendentale, dimensionate în proiecţia antinomică a universalului. Staticul realizat cuprinde şi unul din elementele de funcţionalitate ale unui mobil în echilibrul indiferenţei, cu care poeta îşi propune să penetreze şi să depăşească metafizicul. Este, de fapt, elementul de urzeală spirituală, dar limitat ca întindere şi prezent în atelierul de creaţie al poetei, pentru o construcţii antinomice cu structuri materiale mai puţin complicate. Tăcerea posedă o dimensiune limitată, temporală şi orice sunet din arhe o detemporalizează orfic, o determină la această ascultare şi să devieze de la absolutul material-spiritual, dinamic, înspre static-- “ se desfăşoară din vălătuc, înapoi şi-nainte”.-- Modalitatea de exprimare a limitei şi a depăşirii aparţine unei personalităţi literare formate, în posesia unor însemnate energii creatoare, incandescente, care se pot converti şi alimenta, în combustii de adâncime,tectonice, dar şi de suprafaţă, fondul său ideatic, ca o “ mirişte care arde cu vâlvătăi”. –
Elena Ştefoi caută înălţimile şi numai acolo poate găsi libertatea spiritului său, recuzită fundamentală pentru o literatură morală, în aletheie, paideica libertăţilor lăuntrice pe care le identifică ea în apriori, dar şicele la dimensiuni istoriciste, ontologic – finaliste, conştientă pe deplin de funcţia capacităţii de cunoaştere limitată cu valori între limitele de percepţie a senzorilor umani. În sfera antinomiilor dualiste, de genul catharsis- angoasă, este stăpânită de sentimentul căutării echilibrului moral în social, pentru a-l găsi apoi în antiteze. De altfel, se poate deduce acest aspect, al resemnării, din apelul renunţării la exil şi din exprimarea imaginarului: “ Să mă-nalţ/ să nu-ntorc măcar capul/ să m-afund în verdeaţa imaginară/ în răcoarea acelui exil, acolo de unde/ Nici lumea pe dos nu mă vede/ nici durerile ei?”. Iată o iluzie, degradată de relativitatea epistemologică, în exerciţiul perfectibilităţii,când aceasta se raportează la infinitatea elementelor ascunse în însăşi cardinalii săi şi care sugerează ideea unei lumi macrocosmice egale cu microcosmosul heideggerian.—
Dar, dintr-o parcurgere a textului se pot determina şi suficiente elemente concrete care au concurat la formularea in estete a unei drame familiale, de fapt pierderea suportului matern şi care au determinat metamorfoze profunde în spaţialitatea spirituală şi socială, chiar. a poetei, in fatum, efect al unor realităţi existenţiale într-un context predestinat, deci finalist şi sepulcral. –Depăşirea stării postthanatice prin determinarea acesteia în limitele conversiei entropice, în fapte de conştiinţă, este relevată în versurile: “ Să mă pierd după un colnic mătăsos/ chiar dacă primul meu ţipăt/ va cădea în şanţul îngust/ dintre două ale lumii tărâmuri”. –Se exprimă, prin aceasta, un vid matern, transfigurat în durerile unui copil nemângâiat, referinţă a unui posibil dezechilibru moral şi social împovărător de-alungul vieţii. – Lipsa zâmbetului matern din oglinda sa juvenilă, este acoperită de umbrele zalelor unui memento mori : “Cum să mă-nalţ cu această lespede/ ce mi s-a lipit de spinare/ şi-n care cuib şi-a făcut ultimul zâmbet al mamei?”…---
Germenii entităţii literare sunt extraşi din palimpsestul unei lumi ireversibile al cărui genom îl consideră un caz universal, de facto, în actul cunoaşterii, intuind spenglerian că spiritul matern însoţeţe oriunde corpul material, în speţă biologic, descendent, pentru a deveni subiect fără limită, transcendental… --
Este avatarul său augmentativ spre o lume a metafizicii şi dincolo de aceasta.( vezi comentariul meu la poemul “Telescopie”, de Nicolae Prelipceanu,intitulat “Valori ale eseisticii contemporane”, pe care l-am prezentat la concursul naţional de receptare critică a poeziei contemporane, ediţia a 43-a, comentariu preluat ca ideatică şi dezvoltat pertinent de Laurenţiu Ulici în revista literară ASTRA nr. 12/1989, Braşov).—
Prin particularizarea obiectuală a spiritului conjugat cu corpul material în germenul genomului matern, acele jumătăţi material-spirituale unite în descendenţă, se poate tinde spre o abordare axiologică a maternului, o valorizare monadică în experimentul oglinzii din esse şi prezenta un nou univers moral, efectul dedublării de relaţii, cauză a simetriilor şi armonizărilor diferenţiale divine ,leibniziene, simetrii materiale spiritualizate, în spaţiul tautologic, temporal, al universalului.—
Drama, aşa cum reiese din text, îi dă dreptul poetei de a-şi consolida echilibrul psiho-moral prin exprimarea artistică a thanatosului, prin purificarea morală a refulărilor şi ameliorarea oricăror eroziuni lăuntrice.—- În finalul poemului se reuşeşte o eliberare totală a conştientului de povara eluvionării subconştientului cu depozite sociale precare, prin explozia creaţiei, când vulcanii acesteia îşi deversează lavele, principii creatoare incandescende, pe canioanele adânci ale meditaţiei în debuşeul imperativelor psiho-morale cu o transparenţa narcisică şi parnasiană, chiar şi cu preţul unei filtrări juridice a structurilor lirice şi formelor literare de polemizare: ” judecaţi-mă, hai judecaţi-mă/ dacă gura mea nu vrea însă/ nu poate, desigur, în voia sorţii să lase/ împovărat şi povara şi scrâşneşte/ scrâşneşc până ţâşnesc pe hârtie/ multe, prea multe pâraie înfuriate.”—
Acelaşi thanatos, nedefulat încă, pretensiv, poate fi regăsit şi în textul poemului “ Tablou de duminecă”. Într-un fluviu copleşitor, demonic, într-o succedere dinamică a unor elemente profetice, de magie, marcate, în lipsa bucuriei şi experienţei cristice, cu o evidentă tentă de nervozitate,se disipează stările malefice create de jocurile turbide al fatumului, până la decantare şi aplatizarea rugozităţilor formale,conturând un relief sărbătoresc al poeziei.—
Pentru a-şi pune în evidenţă imperativele moral-estetice, vizavi de exprimarea aspiraţiilor, stilistic elevate, valorizate axiologic, poeta degajă atmosfera de acţiune în spaţiul de conexiune mamă-poetă, cu sentimentul datoriei etice faţă de abordarea oricăror realităţi, dar cumulte reflexii stibinice ce poartă amprenta copilăriei şi adolescenţei.—
Reperarea toposului în sensul ondulatoriu – crepuscular şi mioritic ancestral- blagian, cu o amplitudine variabilă, îi permite acesteia să introducă în logosul narcisic propriile imagini, de depăşire a stării, să realizeze echilibrul antinomic între apolinic şi teluric : spirit - materie , dar cu un echivoc temporal, holistic trinitar , de pozitivare prin jumătăţire şi împerechere în descendenţă.(“ Spre jumătatea a treia/ a acelui tărâm/ pe care ni s-arătaseră parcă/ printre pietre şi spini/ multe perechi de fragi înfloriţi”). – Am văzut cum , prin dedublare şi reîmperecherea identităţilor dedublate, în evoluţia diacronică sincronă, poeta percepe ontologicul într-un mod dialectic, categorial diferenţial şi pozitiv, îşi conturează mai bine identitatea în afara maternităţii şi realizează – în paideic- o libertate totală a eului.—
Pentru ca demersul să prindă contur filosofic, se recurge la registul de antinomii, se interferează stilistic hiperbola cu litota, pentru a culisa materialul spiritualizat , astfel stilizat, în temporal şi asigură prin transfigurare stilistică, cu referire la interfaţa macrocosmos- microcosmos, lanţul nodal care leagă şi stăpâneşte universul unor inegalităţi de cardinali ( “Prin fiecare za scoate capul urgia”), intuind şi jumătatea a patra, necesară pentru a doua descendentă în procesul dedublării, alternativ evolutiv.—
Atitudinea prometeică a fiecărui socius : zbuciumul flamant al oricărui corpus monadic în lanţurile propriei existenţe, de a se localiza în afara timpului, de a deveni atemporal, nemuritor se poate spune, este absurdă, întrucât succesiunea evenimentelor, de orice natură ar fi acestea, constituie o realitate datumă şi, chiar aleatorie fiind, dimensiunile lor temporale,diferenţiale, deci reale, nu îi sunt nefavorabile atunci când aceastea se suprapun şi se contopesc cu Sein. Acestă stare de zbucium, temporală şi diferenţială este ideală în fenomenologia husserliană, dar nondefinită, lucrul pe care reuşeşte să-l sesizeze poeta şi să exprime un neant atemporal, un nimic absolut, dacă îl privim în viziunea heideggeriană, ceea ce întrerupe complementarietatea şi definirea holistică pozitivă a comunităţii existentului reclamat de Heidegger: “Şi nu scuipă stânci,/ nu rupe diguri etc.”—
Expresiile realizate au şi alte semnificaţii. Mai întâi, că stilistic, acestea concentrează metafora hiperbola şi personificarea, apoi, ca ideatică, rezolvă, prin transfigurare, cohabitarea spiritului cu materia într-un singur corpus, echilibrat fizic, biologic şi psihologic, atât cât nu intervine un exterior în interior pentru o nouă dedublare, până “ nu deschide beregata pământului.”—Prin înseriere , ne determină să înţelegem că Elena Ştefoi, tinzând spre ubicuu, apelează la transcendentul metafizic şi-şi doreşte confruntarea, lupta cu urgia agresivă, în tot ce-I nou şi cultivat, lupta cu urgia carnivoră care mistuie fizicul pentru a pune în evidenţă psihicul, ca principiu existenţial superior , pentru a deveni conştientă de el prin el, selectându-l chiar şi în formele cele rugoase şi dure, dar purtătoare şi creatoare de valori spirituale.—
Prin lupta generată de complexul material- spiritual, izolat în eu ( “ trupul meu neclintit şi străin”),din această speculaţie, poeta realizează trupul său spiritual, armonizat şi împlinit într-un climat intelectual favorabil deschiderilor spre o epistemologie ontologică în care elementele unei structuri ontice redutabile sunt determinate şi apoi catalizate de unele imperative psihologice ce eluvionează principii ale creaţiei sale.—
Elementele programului de ansamblare a unui complex literar, organic, sunt supuse unui regim de rutină, propriu şi generează unele demultiplicări fenomenologice, dedublări reflectate de esse, fără influenţe exterioare:” naşte doi vulcani deodată”, ceea ce o identifică ca partea pozitivă a dedublării… --
Vulcanismul poetei este catalizat în unicum de fermentul celor doi conjugaţi, care, legaţi în aceeaşi combustie, dau o lavă temporală în stare de incandescenţă şi generează “ lanţul ispititor”, un lanţ care poate fi al iubirilor adolescentine sau întârziate, controversate, supuse de multe ori eşecului ( “ nimic din nimic nu mai leagă”). Când poeta rupe lanţul iubirilor tandre, totul este supus eşecului, dezordinii. Viaţa se transferă , fiinţă din fiinţă, într-un mediu sepulcral, al thanatosului, rupt din contextul nihilist-nietzscheian, acceptat de seriile mulţimilor de participanţi banali în treceri de cupluri fizico-psihico-biologici contrastanţi , şi acesta este dezideratul evoluţiei doar într-un demers social.--
Poeta înţelege să extindă această stare la spaţialitatea temporală permanentă a spiritului şi materiei, în propriul lor existenţial spinozist, cu energia celestă primită de la o instanţă divină care întârzie să judece procesul, aşteptând o sentinţă favorabilă, dar care o va primi cu întârziere sau , poate, niciodată : “ şi tot ce am crezut despre tine/şi despre viaţa aceasta/ pluteşte pe un val de pucioasă/ departe, departe de tot.” –- Şi totuşi, sensul ontologic entropic ,în loc să o îndepărteze de primele momente ale existenţei, o resemnează, o întăreşte şi o aduce la toposul matern, la tărâmul copilăriei, în contemplare, acum, pentru a intui jumătatea spirituală, exprimată de fizicul spiritualizat, matur şi definitiv consolidat, într-un climat favorabil şi într-un cadru existenţial orfelian şi parnasian, de relevare a sinelui.—
Cu textele analizate se doreşte întregirea imaginii şi aprofundarea unei creaţii literare în plină evoluţie noetică, modelată în existenţial, care odată conturată, îi asigură poetei Elena Ştefoi autenticitatea, iar pentru cei avizaţi o invitaţie amabilă la introspecţie.—
Să înţelegem că de o deosebită apreciere se bucură , la Elena Ştefoi ,combustiile sale intelectuale şi volitive , abundente în actul creaţiei, iar potenţialul său creator ,rezultat al unei activităţi literar-filosofice susţinute, al dorinţei ardente, justificată, de a realiza- în coordonatele unei deveniri spirituale- un tot ideatic, universal, holistic de fapt, unitar trinitar ,generează incontestabil o operă cu semnificaţii literare şi gnozice aparţinând, fără echivoc , posmodernismului literar.