SEMNIFICAŢIILE PIETREI
de Gheorghe Apetroae
Eseu publicat în volumul “ Opera lui Radu Selejan în interpretări critice”,Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2007.
Parcurgând volumul de poezii al lui Radu Selejan, intitulat Cântece şi descântece de piatră , apărut în anul 1972, am constatat că poetul –inginer avea să fie predestinat spaţiilor ancestrale ale neamului românesc, laboratorul organic al genezei poporului roman, cu destin de legendă, în care teluricul inflamat de spiritul de statornicie al munţilor va decliva antropomorfic zăcămintele. Carpaţii sunt, deci, locul de geneză al românismului , iar poetul, ca inginer şi geolog, va mitiza acest topos al eternităţii şi al fertilităţii , ontic , şi-l va contura versificat, încă din primul ciclu al volumului său, intitulat Cântece de piatră :
Carpaţii urnesc soarele/ către marginile lumii,
Şi-I fac loc de popas / cerului ostenit de albastru.
(Omul care seamănă şi adună)
În aceeaşi viziune, de poveste, conturată de cântecele de piatră, acest spaţiu, cu tuşe panteistice, este umanizat prin apelul la strămoşi:
strămoşii coboară / din munşi / printer noi-
suflet de ţară / cu izvoare limpezi, afunde, / bogate /
crescute din rădăcini carpatine.( Basm).
Există la Radu Selejan crezul revelării entităţii neamului în statornicia locului:
şi fiecare am jurat- / sfânt / adevăr adevărat / (…)
Pământul din/ care-am răsărit- / credinţă şi / să-I fim
statornici, / să-l păzim/… ( Ţara).
Pentru că poetul a cercetat şi a identificat în compoziţia genetică perenă a neamului românesc, în spaţiul seminal ancestral, virtuţile străvechi ale pietrei- ca element constitutiv al munţilor, aceasta: piatra va deveni simbolul central al cărţii sale. Sugestia statorniciei ontice se conturează cronologic, începând cu cele patru poeme intitulate Dacice
, care conturează o viziune aureolată asupra Daciei, şi pe care o va exprima, fără emfază, cu fervoarea unei lucidităţi spontane, în vitralii de cântec, precum: Soarele s-a născut din munţii Orăştiei, / la Sarmisegetuza…( Dacica 1). Sau: Zamolxe / s-a risipit în fiecare./ Cenuşa din altare / s-a adunat în pietre / de alte începuturi/…/iar munţii şi-au împlântat / cu tărie / umbrele până dincolo de adânc,/ seminţe ale întâilor hotare (Dacica II). Sau: Drumurile lumii s-au risipit / prin munţi…/ În păduri/ a înfrunzit de-atâtea ori/ liniştea/ înveninată de săgeţile / noilor veniţi/…(Dacica III).
Şi încă: Transilvania, Moldova, Muntenia /…/hotarul dragostei / pentru pământul în care / ne dorm strămoşii/…/furtunile n-au fost în stare/ să adune/ şărâna pieirii în jurul inimilor. /… /şi viaţa a fost de veacuri/ mai puternică decât moartea/…(Dacica IV).
Poetul-inginer Radu Selejan, cu cunoştinţele sale de mineralogie, paleontologie, geodinamică –tectonică şi stratigrafie, putea, îndreptăţit, să susţină că: Pământul acesta ne ştie/ de la naşterea începutului (Credinţa).
În istoria sa existenţial-ancestrală, românului îi va reverbera mereu frământata istorie, strămoşească, iar figura sa este expresiv conturată în poemul Baladă , în imaginea unui ,, Ion bătut de soartă ,, ,cel care:
a cioplit din munţi o poartă/şi pe frunţile de zare
a crestat cu slovă mare:/,, străbătut-am lanţ de zodii,
drum pustiu, drum fără rodii, / între unde şi neunde,
între când şi între dacă, /…/ Îngropând cer peste cer
altoind crug după crug / cu brăzdarul de la plug.
În ciclul al doilea al volumului, intitulat Descântice de piatră, care cuprinde 49 de poeme, Radu Selejan menţine acelaşi simbol central: piatra , dar semnificaţiile sunt mai diverse, sugerând dramatismul existenţial. Bunăoară :
După vrere şi soroc
Piatra s-a cioplit pe sine
luând chip de nenoroc (Descântul 13).
Universul , ontologic este un leagăn al durerii: Adunate-n bob de piatră/ lumea plânge (Descântul 20).
Sursa durerii ar putea fi spargerea unităţii iniţiale a lumii: ori a spaţiului românesc , acum căzut, vremelnic, o pradă între lumea/ adunată-n bob de piatră/ şi un cearcăne de fulger/ răsfirat pe umbra lunii/ ca un blestemat altar…(Descântul 20).
Este o geneză concepută şi expusă de poet, parcă prea dramatic, ca un antropomorfism al naţiunii, dar şi al nesiguranţei ontice:
Pe ascuns, ca o ispită,/dintele muşcă din os.
Umbra-n două se despică./ din risipă în risipă
Rătăcitul prin viaţă
Soarbe flămânzit din ceaţă (Descântul 3).
Eul poetic , înconjurat acum de incertitudini şi angoasat, cu reverberaţii, uneori, apocaliptice pentru neamul său cel atât de mult iubit de el, se va retrage într-un spaţiu damnat, sepulcral : Bat cărarea-n miezul nopţii,/ cucuveaua strigă hoţii/ mă opresc pe-o margină/ajunsă paragină…(Descântul 4). Sau îşi va releva , dantesc, o vădită pierdere a încrederii în ideologia politică a unui partid unic, guelfic, menit a conduce destinul neamului în făgăduinţele ideologice ale acestuia, constatate a nu fi decât gratuităţi, şi care- dacă în Cântece de piatră acele ziceri, de multe ori îl înflăcărau- acum ajunse doar vorbe goale, aproape că-l înspăimântă pe scriitor.
El va gândi cum să-şi atenţioneze neamul de o atingere malefică.
Va striga imprecativ, dar, poetul în unul din descântece: Dealu-I sec,/umbre-l petrec,/ iarba-I înflorită-n foame,/ urlă fiara, lungă-I gheara (Descântul 6).
Iar trădarea neamului , prin jurământul fals al acelor care-I conduc destinul, va fi înfierată de poet în versurile altui descântec:
Undeva , un jurământ/s-a scurs cu neaua-n pământ
Râul curge-nspre izvoare/ schilod şi flămând de mare.
Ochiul jurământului, / parastas la făgădău (Descântul 7).
Nimic nu îi este indiferent unui fiu bun, iubitor de neam, aşa cum se va dovedi Radu Selejan. Se va confesa,dar, elegiac şi aproape nestăpânit de o maternitate a dorului, surprisă în descântec:
Dragostea adâncului,/bate-n pieptul pruncului
Când o lacrimă de mamă/ înroşeşte o năframă.
Murmurul de rugăciune/ se preschimbă în tăciune
Umbre ard la foc de vatră,/ dor de mamă/ ros de piatră
Se-nfăşoară-n jar de brumă. ( Descântul 8).
Poetul, este cuprins de amărăciune, de încredere, de lipsa unei viziuni clare, imediate, de reabilitare a condiţiei neamului românesc, în antiteză cu acei mari bărbaţi, goruni ai istoriei neamului, care purtau cununile de laur ale neamului şi erau glorificaţi de poet în ,, Cântecele de piatră,, din primul ciclu al volumului, cum ar fi : Zalmoxe, Burebiste, Decebal şi alţi mari bărbaţi, precum Muşatinii,Basarabii, Menumoruţii, cei care au izbit în porţile/ lumii, /În porţile veacurilor,/ altoind lumina/ pe trunchiul nemuritor/ al străbunilor daci ( Fiecare căpătâi de drum).
Starea de descânt devine un sens, o normă existenţială:
În cenuşa de gorun/pribeagul caută zvon…
Şi-nvelit în piatră seacă/taie brazde şi adună/grindină/…/Plugu-I vânăt,/ bou-I ciung…(Descântul 10).
Viitorul strălucit al neamului, mereu gândit ca posibil şi aşteptat de către poetul născut şi crescut la Brad, în nobleţea spiritului ţinuturilor dacice aurifere, poetul nu-l mai întrevedea acum, motiv pentru care se va exprima resemnat:
Despletit în rădăcină,/focul rumegă tulpină.
Fusul , învelit ăn lut,/ se trudeşte/ şi din fire de lumină
Strop de rouă putrezeşte-n /floarea creşte răsturnată. (Descântul 15.
Poetul va avea, fără a apela la Fortuna şi fără recluziuni în fatum, premoniţia prelungirii stării malefice a neamului său, a zodiei peştelui, pe care poporul roman a va tranzita cosmic, în care alunecase şi se zvârgolea, iar acest crez, ce îl va releva enigmatic, ca descântec ancestral, în versuri, unele de formulă blagiană:
Pântecele se dospeşte/fugind de zodia peşte.
Ţărmul Marelui se-ntoarnă/către un izvor de toamnă
şi-o pădure se adună/ într-un strop de mătrăgună. (Descântul 17).
Destinul de legendă al neamului românesc în lume, cu istorie şi tradiţiile sale milenare, nu trebuie abandonat (cum lesne s-ar întrezări), ci apărat cu sfinţenie, va gândi mereu poetul, chiar dacă:
A crescut fulgerul trup/ şi pornit din ochi de nor,
fulgeru-a făcut omor./ Şi în loc de întrupare/ s-a-mplinit
în nehotare/ unde dorul s-a fost dus/pe drum strâmb ,pe drum ascuns.(Descântul 24).
Printre numeroşii exegeţi ai operei lui Radu Selejan, Miron R. Paraschivescu, în Prefaţă tardivă la Descântece de piatră , menţionează faptul că, în acest al doilea volum, Radu Selejan ,, încearcă o altă modalitate de expresie decât cea dintâi, fără să-şi trădeze însă nici timbrul, nici orientarea lirică modernă (…). Poezia lui Radu Selejan descinde din spiritual liricii lui Blaga…,, va accentua M.R.Paraschivescu şi va releva “ pecetea unei constelaţii sufleteşti commune…” cu a poetului Victor Nistea, recunoscută în placheta sa intitulată Păstorul pietrelor : “ Unul păstoreşte pietre, altul le descântă, dar şi unul şi altul îşi caută material-n care-şi clădesc visările şi versul, într-un sentiment al gravităţii şi al trăiniciei, în vrerea de a dura…”, continua prefaţatorul.
***** Eseul "Semnificaţiile pietrei" se constituie parte din calupul de trei eseuri prezentate de Gheorghe Apetroae la Concursul Naţional de Literatură - Poezie şi Exegetică - Radu Selejan , anul 2003, pentru care a fost distins , de către juriul concursului, cu premiul I , pentru exegeză literară.
de Gheorghe Apetroae
Eseu publicat în volumul “ Opera lui Radu Selejan în interpretări critice”,Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2007.
Parcurgând volumul de poezii al lui Radu Selejan, intitulat Cântece şi descântece de piatră , apărut în anul 1972, am constatat că poetul –inginer avea să fie predestinat spaţiilor ancestrale ale neamului românesc, laboratorul organic al genezei poporului roman, cu destin de legendă, în care teluricul inflamat de spiritul de statornicie al munţilor va decliva antropomorfic zăcămintele. Carpaţii sunt, deci, locul de geneză al românismului , iar poetul, ca inginer şi geolog, va mitiza acest topos al eternităţii şi al fertilităţii , ontic , şi-l va contura versificat, încă din primul ciclu al volumului său, intitulat Cântece de piatră :
Carpaţii urnesc soarele/ către marginile lumii,
Şi-I fac loc de popas / cerului ostenit de albastru.
(Omul care seamănă şi adună)
În aceeaşi viziune, de poveste, conturată de cântecele de piatră, acest spaţiu, cu tuşe panteistice, este umanizat prin apelul la strămoşi:
strămoşii coboară / din munşi / printer noi-
suflet de ţară / cu izvoare limpezi, afunde, / bogate /
crescute din rădăcini carpatine.( Basm).
Există la Radu Selejan crezul revelării entităţii neamului în statornicia locului:
şi fiecare am jurat- / sfânt / adevăr adevărat / (…)
Pământul din/ care-am răsărit- / credinţă şi / să-I fim
statornici, / să-l păzim/… ( Ţara).
Pentru că poetul a cercetat şi a identificat în compoziţia genetică perenă a neamului românesc, în spaţiul seminal ancestral, virtuţile străvechi ale pietrei- ca element constitutiv al munţilor, aceasta: piatra va deveni simbolul central al cărţii sale. Sugestia statorniciei ontice se conturează cronologic, începând cu cele patru poeme intitulate Dacice
, care conturează o viziune aureolată asupra Daciei, şi pe care o va exprima, fără emfază, cu fervoarea unei lucidităţi spontane, în vitralii de cântec, precum: Soarele s-a născut din munţii Orăştiei, / la Sarmisegetuza…( Dacica 1). Sau: Zamolxe / s-a risipit în fiecare./ Cenuşa din altare / s-a adunat în pietre / de alte începuturi/…/iar munţii şi-au împlântat / cu tărie / umbrele până dincolo de adânc,/ seminţe ale întâilor hotare (Dacica II). Sau: Drumurile lumii s-au risipit / prin munţi…/ În păduri/ a înfrunzit de-atâtea ori/ liniştea/ înveninată de săgeţile / noilor veniţi/…(Dacica III).
Şi încă: Transilvania, Moldova, Muntenia /…/hotarul dragostei / pentru pământul în care / ne dorm strămoşii/…/furtunile n-au fost în stare/ să adune/ şărâna pieirii în jurul inimilor. /… /şi viaţa a fost de veacuri/ mai puternică decât moartea/…(Dacica IV).
Poetul-inginer Radu Selejan, cu cunoştinţele sale de mineralogie, paleontologie, geodinamică –tectonică şi stratigrafie, putea, îndreptăţit, să susţină că: Pământul acesta ne ştie/ de la naşterea începutului (Credinţa).
În istoria sa existenţial-ancestrală, românului îi va reverbera mereu frământata istorie, strămoşească, iar figura sa este expresiv conturată în poemul Baladă , în imaginea unui ,, Ion bătut de soartă ,, ,cel care:
a cioplit din munţi o poartă/şi pe frunţile de zare
a crestat cu slovă mare:/,, străbătut-am lanţ de zodii,
drum pustiu, drum fără rodii, / între unde şi neunde,
între când şi între dacă, /…/ Îngropând cer peste cer
altoind crug după crug / cu brăzdarul de la plug.
În ciclul al doilea al volumului, intitulat Descântice de piatră, care cuprinde 49 de poeme, Radu Selejan menţine acelaşi simbol central: piatra , dar semnificaţiile sunt mai diverse, sugerând dramatismul existenţial. Bunăoară :
După vrere şi soroc
Piatra s-a cioplit pe sine
luând chip de nenoroc (Descântul 13).
Universul , ontologic este un leagăn al durerii: Adunate-n bob de piatră/ lumea plânge (Descântul 20).
Sursa durerii ar putea fi spargerea unităţii iniţiale a lumii: ori a spaţiului românesc , acum căzut, vremelnic, o pradă între lumea/ adunată-n bob de piatră/ şi un cearcăne de fulger/ răsfirat pe umbra lunii/ ca un blestemat altar…(Descântul 20).
Este o geneză concepută şi expusă de poet, parcă prea dramatic, ca un antropomorfism al naţiunii, dar şi al nesiguranţei ontice:
Pe ascuns, ca o ispită,/dintele muşcă din os.
Umbra-n două se despică./ din risipă în risipă
Rătăcitul prin viaţă
Soarbe flămânzit din ceaţă (Descântul 3).
Eul poetic , înconjurat acum de incertitudini şi angoasat, cu reverberaţii, uneori, apocaliptice pentru neamul său cel atât de mult iubit de el, se va retrage într-un spaţiu damnat, sepulcral : Bat cărarea-n miezul nopţii,/ cucuveaua strigă hoţii/ mă opresc pe-o margină/ajunsă paragină…(Descântul 4). Sau îşi va releva , dantesc, o vădită pierdere a încrederii în ideologia politică a unui partid unic, guelfic, menit a conduce destinul neamului în făgăduinţele ideologice ale acestuia, constatate a nu fi decât gratuităţi, şi care- dacă în Cântece de piatră acele ziceri, de multe ori îl înflăcărau- acum ajunse doar vorbe goale, aproape că-l înspăimântă pe scriitor.
El va gândi cum să-şi atenţioneze neamul de o atingere malefică.
Va striga imprecativ, dar, poetul în unul din descântece: Dealu-I sec,/umbre-l petrec,/ iarba-I înflorită-n foame,/ urlă fiara, lungă-I gheara (Descântul 6).
Iar trădarea neamului , prin jurământul fals al acelor care-I conduc destinul, va fi înfierată de poet în versurile altui descântec:
Undeva , un jurământ/s-a scurs cu neaua-n pământ
Râul curge-nspre izvoare/ schilod şi flămând de mare.
Ochiul jurământului, / parastas la făgădău (Descântul 7).
Nimic nu îi este indiferent unui fiu bun, iubitor de neam, aşa cum se va dovedi Radu Selejan. Se va confesa,dar, elegiac şi aproape nestăpânit de o maternitate a dorului, surprisă în descântec:
Dragostea adâncului,/bate-n pieptul pruncului
Când o lacrimă de mamă/ înroşeşte o năframă.
Murmurul de rugăciune/ se preschimbă în tăciune
Umbre ard la foc de vatră,/ dor de mamă/ ros de piatră
Se-nfăşoară-n jar de brumă. ( Descântul 8).
Poetul, este cuprins de amărăciune, de încredere, de lipsa unei viziuni clare, imediate, de reabilitare a condiţiei neamului românesc, în antiteză cu acei mari bărbaţi, goruni ai istoriei neamului, care purtau cununile de laur ale neamului şi erau glorificaţi de poet în ,, Cântecele de piatră,, din primul ciclu al volumului, cum ar fi : Zalmoxe, Burebiste, Decebal şi alţi mari bărbaţi, precum Muşatinii,Basarabii, Menumoruţii, cei care au izbit în porţile/ lumii, /În porţile veacurilor,/ altoind lumina/ pe trunchiul nemuritor/ al străbunilor daci ( Fiecare căpătâi de drum).
Starea de descânt devine un sens, o normă existenţială:
În cenuşa de gorun/pribeagul caută zvon…
Şi-nvelit în piatră seacă/taie brazde şi adună/grindină/…/Plugu-I vânăt,/ bou-I ciung…(Descântul 10).
Viitorul strălucit al neamului, mereu gândit ca posibil şi aşteptat de către poetul născut şi crescut la Brad, în nobleţea spiritului ţinuturilor dacice aurifere, poetul nu-l mai întrevedea acum, motiv pentru care se va exprima resemnat:
Despletit în rădăcină,/focul rumegă tulpină.
Fusul , învelit ăn lut,/ se trudeşte/ şi din fire de lumină
Strop de rouă putrezeşte-n /floarea creşte răsturnată. (Descântul 15.
Poetul va avea, fără a apela la Fortuna şi fără recluziuni în fatum, premoniţia prelungirii stării malefice a neamului său, a zodiei peştelui, pe care poporul roman a va tranzita cosmic, în care alunecase şi se zvârgolea, iar acest crez, ce îl va releva enigmatic, ca descântec ancestral, în versuri, unele de formulă blagiană:
Pântecele se dospeşte/fugind de zodia peşte.
Ţărmul Marelui se-ntoarnă/către un izvor de toamnă
şi-o pădure se adună/ într-un strop de mătrăgună. (Descântul 17).
Destinul de legendă al neamului românesc în lume, cu istorie şi tradiţiile sale milenare, nu trebuie abandonat (cum lesne s-ar întrezări), ci apărat cu sfinţenie, va gândi mereu poetul, chiar dacă:
A crescut fulgerul trup/ şi pornit din ochi de nor,
fulgeru-a făcut omor./ Şi în loc de întrupare/ s-a-mplinit
în nehotare/ unde dorul s-a fost dus/pe drum strâmb ,pe drum ascuns.(Descântul 24).
Printre numeroşii exegeţi ai operei lui Radu Selejan, Miron R. Paraschivescu, în Prefaţă tardivă la Descântece de piatră , menţionează faptul că, în acest al doilea volum, Radu Selejan ,, încearcă o altă modalitate de expresie decât cea dintâi, fără să-şi trădeze însă nici timbrul, nici orientarea lirică modernă (…). Poezia lui Radu Selejan descinde din spiritual liricii lui Blaga…,, va accentua M.R.Paraschivescu şi va releva “ pecetea unei constelaţii sufleteşti commune…” cu a poetului Victor Nistea, recunoscută în placheta sa intitulată Păstorul pietrelor : “ Unul păstoreşte pietre, altul le descântă, dar şi unul şi altul îşi caută material-n care-şi clădesc visările şi versul, într-un sentiment al gravităţii şi al trăiniciei, în vrerea de a dura…”, continua prefaţatorul.
***** Eseul "Semnificaţiile pietrei" se constituie parte din calupul de trei eseuri prezentate de Gheorghe Apetroae la Concursul Naţional de Literatură - Poezie şi Exegetică - Radu Selejan , anul 2003, pentru care a fost distins , de către juriul concursului, cu premiul I , pentru exegeză literară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu