LITERATURA, volumul „ FULGERÂND TĂCEREA”,ciclul
„TEMPLE ÎN ZORI”, Gheorghe Apetroae Sibiu
DOR DE VEŞNICII
Furtunile le-ai alungat ,
destrămându-le,timp al tău
de pe albastra tăcere ;
Pe Soare l-ai dezbrăcat,
ca pe un copil, uşor
de privirea-i senină ,
învelindu-l în linţoliu
de stibinice neguri…
Azurul l-ai acoperit
zilei,cu un văl de sărutări-
liniştea serilor,
cu Chaterton,ne-ntrecut,
şi de la muzele lui ai învăţat
să cânţi alături de izvoare,
arzând în inima lor
sângele zorilor...
Ai strâns în braţe
mijlocul cerului axiniu
în nopţile din evantaie
selene,
în plutirile stelelor
şi ai vibrat de ardere,
sideral...
uşurinţa în zbor ai luat
de la păsările
cu aripi de flăcări!..
Nicicând nu ai abătut
naiadele,surori,
de la izvodirile lor,
iar pâraiele repezi
printre stâncile străbune ,
le-ai slobozit mereu
fulgerate de cer, melodii
pe portativele aştrilor!….
OVIDIU, LA TOMIS
Lui Ovidiu Naso
Cum ar fi reuşit Academos
să te încerce cu elegia ,
dacă tu nu ai fi fost
melanianul captiv,
neliniştit, surghiunit
împreună cu îngerii de lumină
la ponticul ţărm,
anume, pentru cântecul trist...
din Tomis, să cânţi Roma...
Pe locuri neritice,
buzele sărate ale mării
ţi-a învolburat fluidic, timpul
scurs, pelagic , nisipul
preserat de nereide
cu scoici de cristal
în poemele tale rescrise…
Dinspre un ţărm litoral
alunecat în mărgean
Cetatea eternă, de mii de ani
îţi ascultă „Tristele”
şi încă-i mai dau strălucire...
În fiecare val ,e chinul tău,
Ovidiu, ecoul de întoarecere!..
Te caută , de atunci,
în el , cetatea eternă,
să-ţi mulţumească,
să te asigure de iubire …
Te primeşte Roma , Ovidiu!..
PĂŞIND LUMINA LOR
Dar, în Olimp, nu ştii că e Palas- Atena ?
Erai pe când curgeau solar
sudorile cu iz de mosc
pe-alama feţelor agreste,
când ochii de- ametist
ai pietrei vii,
de cer aprinşi,
se-ncremeneau în large arcuiri
pe creste…
Erai acolo unde zei,
pe codrii împăraţi,
îţi cuvântau ales
din înfoşnirea frunzei ;
Goruni şi fagi pe- obârşii ,
de vânturi retezaţi,
zăceau agest în lunge
prăvăliri sub Cruce…
Te primeneau cybilic,
cu glas de ne-nceput,
prin pajişti înroite-n fluturi,
în culori rebele,
izvoarele, curgând
din patul Proserpinei ,
pârleazul vechi,sărindu-l,
te înfloreau în ele !…
Şi hoinăreai, aşa,
prin clipa unor duhuri sfinte,
păşind lumina lor
pe tăinuite trepte,
nelinişti , răscolind
în sufletele de obîrşii
în flăcările vii
din abisale vetre !….
VRĂJIT DE TRECERE
Cum totul nu-i decât secunda
revărsare
a cerului citrin căzut
în crâncenă vâltoare,
gemea de faceri vii
şi apa în bulboane
sub roţi de car stelar,
în inelări barbare...
Piereau şi florile,
de mângâieri aprinse,
plângeau , râzând bătute
ierburi grase
sub copite
ecvestre, exilate lacrimi,
şiroind dureri
pe faţa libertăţii reci
a fiecărei clipe !…
Iar Tu, din trecere,
să-ţi pot opri părinţii,
cu glasul orfic,
de bine-cuvântare,
îţi închinai, în gând
de rugăciuni,
străbunii
la somnul în treziri adânci ,
pe tăinuita Vale...
Te bucurai trecut
de-nsufleţirea sorţii
şi-ţi pregăteai în loc de rai,
plecarea tristă
prin zborul mai departe,
în rostirea morţii,
cu chip aprins de dor
şi aripi de ispită !…
PANTEISM
În vămi, hematice, reci umbre
se-ntrec, unindu-se cu pinii,
şi-n raiul dragostei, mălinii,
să ningă-n ochii tăi, străine…
Cu lave-n ploi de firi porfire
albaştrii ochi ţi-i colorezi,
cu primăveri cu-vânţi poeme
în înfloriri de lilieci…
Şi ingeri blânzi, varsă mistere
si cad în plumburii zăpezi…
Petale- albastre, aripi gânduri
de stele ,un decor ceresc !..
Sub ploile roz-albe , crinii
în raze vii, ecstatici trec,
se spală grav în spuma zilei
şi sângerează de iubire …
Privirea lor întrebătoare
în rătăcirile solare,
din amorţiri seducătoare
în mugurire te-mplinesc …
Îţi spală grav uitarea firii
lumina bolţii ,o ninsoare
cu taina trecerii astrale…
SĂ ÎNVEŢI
Să înveţi s-ajungi din nou
supusul la straja
altor neputinţe pus
un îngeresc păstor
al turnului sedus
căzut ecou a câte-s
ne-mplinite...
cu-n tâlc bătrân
el ţi-a zâmbit,
să îl primeşti în raza
de atunci,eluviu...
în ea să uiţi
şi-n ea să-nveţi
cum să-nfloreşti un crin
sălbatic,sângerând pe seară
diafanul astru…
să înveţi cum să iubeşti
şi s-aromezi cu focul sevei
cerul cel căzut în pâine
miezul zilei, stelei
să înveţi cum să-l dezbraci
de gândurile rele,
în oase drepte,
rătăcind pe creste
şi-n lanul plin de maci
albaştri,
de cercul crucii,
umbre răstignind
de bolta în cinabru ,
un adânc fior,
de braţul zorilor purtat
şi-n zborul grav ,
de fluturi albi,
să arzi în făcări al tău trup
sedus de doruri argilite …
VIS DE MURIBUND
Când rupi văluri de iubire,
raze viu pătrund în tine !..
Işi ascunde plină, Luna
nimbul serii, reveria,
în tăcerea-i ucigaşă,
umbra cerului livid...
Cornul safic mereu sună…
e-al Dianei şi-ţi răsună
gândul deslegat de taine,
strălucirile-ţi din urmă
îngeri albi ,în jur ,plutind!...
Luna mări de aur varsă
şi te-neacă în lumină
soarele nopţii, regină,
din pocal ,viaţa-ţi închină
ca să te renaşti deplin...
Bat erinyi reci în poarta
inimii. Deschide Luna !,,
intră, în delir, Fortuna!..
firul vieţii să ţi-l rupă,
în pământ să treci fluid...
Cu mari stele, pe-al lor drum
ales în a lor simţire,
te întreci şi-n zborul vieţii
pentru alţii ,tu cu-vânţi
cu puteri de muribund! ….
Gheorghe Apetroae Sibiu
DIN DRUMUL DREPT
Din drumul drept ne abăteam
tăind pieziş
desişurile-n tinse
peste stânci albastre…
sfidam magneticul hăţaş ,
un şarpe viu, în arc
crestat de ani
pe fruntea zărilor sihastre !..
În salt, din fârf în vârf de fag ,
un linx ne urmărea
pe rână,cum
mistreţii ,
sângerând poteci
în turmă-i alergam
ca pe blestem
prin sihla nepătrunsă
şi cum cu şiretlic,
spre lupării,
lupanii îndreptam!..
Dar ne sfiiam
de-acea neagră vestire,
când aici,
un cuget, sclav « Cărbunei » ,
la ea întors curând
cu dor de loc
şi gând de libertate-n duh,
cu dragul de străbune
plaiuri,ochii primenind
un mag ,în mare rost
în care sta aprins trecutul
sfânt,
adânc, pleca
sub geana rece
a unui blestemat amurg
de fulgerul sălbatic
tras
şi- ucis cu colţii lungi,
de un mistreţ flămând !..
INTENŢII
Zăpezi lacome
aşternute peste zâmbete,
acele dihănii negre
de vlagă, sleite
în harul primăverii
le veii dezgheţa..
Clipa cea mare
a primei lumini,
sub steiul norului
de dor risipită
Un logos etern întrupat,
în loc vei lăsa..
Cu voia azură,
iubiri ce se spulberă,
cuvintele mării:
valuri de ispită şi ură,
le vei stăvili..
Inimile reci, învrăjbite,
câte sunt,
cu cerul
le vei aprinde şi
de a lor tăcere,
le vei dezrobi..
Glasul de gând al soarelui,
în game de cântece
rostiri ideale
ori de patimi
pe harfa mării zboară
şi cu ea colindă
primii îngeri între cer
şi pământ...
Ochii cerului,
două lumini de amintiri
pe mormânt
vor sorbi veninul,
noul zori de zi...
DORINŢĂ
Atât ţi-ai dorit, Casandră,
din al tău, fiind
Jumătatea ta :
lumina ivită din seară, femeie
din clepsidră, curgând profetică,
din al toamnei potir
şi să-i vorbeşti
despre iubirea sinceră,
bărbatului ,
de bucuria revederii cerului,
robit
să-i surâzi jumătăţii
care îi freamătă nesfiit
făptura primăverilor tale ,
când calcă năuc
coborât la sufletul celest
al zăpezilor, la locul
mulţimilor,
să-i cânte amintirile ,
cu glas de lumină,
stelele, în metrul ceresc,
iubirea lui , Casandră,
crini să-i înflorească ,
în bătătura timpului
să –ţi înalţe templul tău…
DUPĂ O RĂTĂCIRE
Ai revenit psalmodiind cântări
în nopţile de linişti, sub salcâmi…
Cu buzele emfatice, de aşteptări,
Ai sărutat pe cer, polară, fruntea ta
de lut al rătăcirii mele…
Si părul tău vâlvoi, învăluit de nori
de dezmierdări: platonice- aurori,
l-ai răsfirat pe înspumate ape..
să-ţi uiţi de cât ai fost iubit
de zei, de vânt, de îngeri şi de flori,
de ne-nceputul de balsam
al vrerilor prin tine rătăcite…
din cercul sângelui scăpând cu-vinte
spre-a evada mai vinovat de-amor
din raiul porfiriu
în ochii ei, din nepăsarea clipei…
Fălticeni , 11.04.1965
CÂND
Când locuri neştiute până ieri,
azi îţi pornesc în năbuiri,
trăiri de flăcări mari,
o tainică nălucă,
poţi tu să uiţi de cum, de când,
de unde magic creşti?
de unde tainic, steaua
înspre seară-ţi urcă!?..
Şi poţi uita că –ai fost robitul
cel sortit plecării,
la lungi ,multe visări
şi triste contemplaţii ?…
că înţelegi ecoul lor aprins
din glasul Bucovinei?…
Te cheamă-n zbor de graţii
să te plângă în neştire fraţii!..
LOCURI
Când pe locuri de obârşii,
nori de amintiri petrec
cu chip de flori , sporind tăceri
peste livezile bătute de absint,
şi s- aciuiesc , în convertiri
şi mai împătimiţi în tine,
poţi tu să scapi de umbra lor,
cu sângerările-n cu-vinte ?..
Da ! că tu aici de mult, trăieşti
în dorul lor, cuprins de graţii,
te crezi mereu în rang de zeu
şi-ţi prelungeşti scara vieţii,
un adoptat de-Ardeal ,
tot de române şi creştine locuri..
copilul, ieri rebel,
în azi, efebul libertăţii !..
Aici de mult te porţi , te simţi
un cer îmbălsămat de gânduri
şi-un mare nesătul de Tot,
de proprii griji ,în chinuri,
străinul , val de val cuprins ,
un tot mai duh şi semn luminii
să-ţi poarte şi sporească-n cer,
cu fiecare zi, destinul !...
AI SCRIS PRIMELE POEME
Cuvântul ţi l-ai dantelat
pentru alţii ,cu magia tainelor...
primele poeme le-ai scris
în versuri cu ritmuri
din năbuirea pâraielor
slobozite
din încălecarea norilor
în rugăciuni vernale pe lunci,
şi cu cântecul filomelelor,
cedând la treceri , tăcerea,
în dans cu fulgerele…
Le-ai colorat ca pe apele
înveselite de zâmbetul Lunii
ce-i lumina faţa Ofeliei,
căzută în fără de lege;
ca umbra pe zăpezile văii,
lângă Hamlet, nepăsătoare,
le-ai dăltuit din flacăra stelei,
în vuietul pâraielor trecând ,
sub austrul primăverii ,
păru-i despletit de Rimbaud...
Ai învăţat să cânţi cu glasul lui,
dansând cu baiaderele
la Crucea satului ,
pe troparul liturgic..
Umblând,reluai, la petreceri,
melodia furtunii…
slava din glasul tăcut al păsărilor ,
până în amurg , pentru neînceput...
Din albastrul munţilor,
acoperit deseori de neguri,
ai deşirat , tot pentru Unire,
în rugă, bemolii tunetelor...
Ai scris primele poeme
îmbătat de Narcis , în amor,
atins de Pegasul alizeelor ,
în înfloririle timpurii
ale livezilor în coroanate
de absint
şi de seducătoarele priviri selene…
Sânii ei dezgoliţi, însângeraţi,
inimii
în salturi fecioare pe uliţe…
Şi câte minţii tale de atunci,
din ieri, în mâine,în poemele vii
de rugăciuni s-a veşnicit
chiar şi libertatea râvnită a mării…
Gheorghe Apetroae Sibiu
„TEMPLE ÎN ZORI”, Gheorghe Apetroae Sibiu
DOR DE VEŞNICII
Furtunile le-ai alungat ,
destrămându-le,timp al tău
de pe albastra tăcere ;
Pe Soare l-ai dezbrăcat,
ca pe un copil, uşor
de privirea-i senină ,
învelindu-l în linţoliu
de stibinice neguri…
Azurul l-ai acoperit
zilei,cu un văl de sărutări-
liniştea serilor,
cu Chaterton,ne-ntrecut,
şi de la muzele lui ai învăţat
să cânţi alături de izvoare,
arzând în inima lor
sângele zorilor...
Ai strâns în braţe
mijlocul cerului axiniu
în nopţile din evantaie
selene,
în plutirile stelelor
şi ai vibrat de ardere,
sideral...
uşurinţa în zbor ai luat
de la păsările
cu aripi de flăcări!..
Nicicând nu ai abătut
naiadele,surori,
de la izvodirile lor,
iar pâraiele repezi
printre stâncile străbune ,
le-ai slobozit mereu
fulgerate de cer, melodii
pe portativele aştrilor!….
OVIDIU, LA TOMIS
Lui Ovidiu Naso
Cum ar fi reuşit Academos
să te încerce cu elegia ,
dacă tu nu ai fi fost
melanianul captiv,
neliniştit, surghiunit
împreună cu îngerii de lumină
la ponticul ţărm,
anume, pentru cântecul trist...
din Tomis, să cânţi Roma...
Pe locuri neritice,
buzele sărate ale mării
ţi-a învolburat fluidic, timpul
scurs, pelagic , nisipul
preserat de nereide
cu scoici de cristal
în poemele tale rescrise…
Dinspre un ţărm litoral
alunecat în mărgean
Cetatea eternă, de mii de ani
îţi ascultă „Tristele”
şi încă-i mai dau strălucire...
În fiecare val ,e chinul tău,
Ovidiu, ecoul de întoarecere!..
Te caută , de atunci,
în el , cetatea eternă,
să-ţi mulţumească,
să te asigure de iubire …
Te primeşte Roma , Ovidiu!..
PĂŞIND LUMINA LOR
Dar, în Olimp, nu ştii că e Palas- Atena ?
Erai pe când curgeau solar
sudorile cu iz de mosc
pe-alama feţelor agreste,
când ochii de- ametist
ai pietrei vii,
de cer aprinşi,
se-ncremeneau în large arcuiri
pe creste…
Erai acolo unde zei,
pe codrii împăraţi,
îţi cuvântau ales
din înfoşnirea frunzei ;
Goruni şi fagi pe- obârşii ,
de vânturi retezaţi,
zăceau agest în lunge
prăvăliri sub Cruce…
Te primeneau cybilic,
cu glas de ne-nceput,
prin pajişti înroite-n fluturi,
în culori rebele,
izvoarele, curgând
din patul Proserpinei ,
pârleazul vechi,sărindu-l,
te înfloreau în ele !…
Şi hoinăreai, aşa,
prin clipa unor duhuri sfinte,
păşind lumina lor
pe tăinuite trepte,
nelinişti , răscolind
în sufletele de obîrşii
în flăcările vii
din abisale vetre !….
VRĂJIT DE TRECERE
Cum totul nu-i decât secunda
revărsare
a cerului citrin căzut
în crâncenă vâltoare,
gemea de faceri vii
şi apa în bulboane
sub roţi de car stelar,
în inelări barbare...
Piereau şi florile,
de mângâieri aprinse,
plângeau , râzând bătute
ierburi grase
sub copite
ecvestre, exilate lacrimi,
şiroind dureri
pe faţa libertăţii reci
a fiecărei clipe !…
Iar Tu, din trecere,
să-ţi pot opri părinţii,
cu glasul orfic,
de bine-cuvântare,
îţi închinai, în gând
de rugăciuni,
străbunii
la somnul în treziri adânci ,
pe tăinuita Vale...
Te bucurai trecut
de-nsufleţirea sorţii
şi-ţi pregăteai în loc de rai,
plecarea tristă
prin zborul mai departe,
în rostirea morţii,
cu chip aprins de dor
şi aripi de ispită !…
PANTEISM
În vămi, hematice, reci umbre
se-ntrec, unindu-se cu pinii,
şi-n raiul dragostei, mălinii,
să ningă-n ochii tăi, străine…
Cu lave-n ploi de firi porfire
albaştrii ochi ţi-i colorezi,
cu primăveri cu-vânţi poeme
în înfloriri de lilieci…
Şi ingeri blânzi, varsă mistere
si cad în plumburii zăpezi…
Petale- albastre, aripi gânduri
de stele ,un decor ceresc !..
Sub ploile roz-albe , crinii
în raze vii, ecstatici trec,
se spală grav în spuma zilei
şi sângerează de iubire …
Privirea lor întrebătoare
în rătăcirile solare,
din amorţiri seducătoare
în mugurire te-mplinesc …
Îţi spală grav uitarea firii
lumina bolţii ,o ninsoare
cu taina trecerii astrale…
SĂ ÎNVEŢI
Să înveţi s-ajungi din nou
supusul la straja
altor neputinţe pus
un îngeresc păstor
al turnului sedus
căzut ecou a câte-s
ne-mplinite...
cu-n tâlc bătrân
el ţi-a zâmbit,
să îl primeşti în raza
de atunci,eluviu...
în ea să uiţi
şi-n ea să-nveţi
cum să-nfloreşti un crin
sălbatic,sângerând pe seară
diafanul astru…
să înveţi cum să iubeşti
şi s-aromezi cu focul sevei
cerul cel căzut în pâine
miezul zilei, stelei
să înveţi cum să-l dezbraci
de gândurile rele,
în oase drepte,
rătăcind pe creste
şi-n lanul plin de maci
albaştri,
de cercul crucii,
umbre răstignind
de bolta în cinabru ,
un adânc fior,
de braţul zorilor purtat
şi-n zborul grav ,
de fluturi albi,
să arzi în făcări al tău trup
sedus de doruri argilite …
VIS DE MURIBUND
Când rupi văluri de iubire,
raze viu pătrund în tine !..
Işi ascunde plină, Luna
nimbul serii, reveria,
în tăcerea-i ucigaşă,
umbra cerului livid...
Cornul safic mereu sună…
e-al Dianei şi-ţi răsună
gândul deslegat de taine,
strălucirile-ţi din urmă
îngeri albi ,în jur ,plutind!...
Luna mări de aur varsă
şi te-neacă în lumină
soarele nopţii, regină,
din pocal ,viaţa-ţi închină
ca să te renaşti deplin...
Bat erinyi reci în poarta
inimii. Deschide Luna !,,
intră, în delir, Fortuna!..
firul vieţii să ţi-l rupă,
în pământ să treci fluid...
Cu mari stele, pe-al lor drum
ales în a lor simţire,
te întreci şi-n zborul vieţii
pentru alţii ,tu cu-vânţi
cu puteri de muribund! ….
Gheorghe Apetroae Sibiu
DIN DRUMUL DREPT
Din drumul drept ne abăteam
tăind pieziş
desişurile-n tinse
peste stânci albastre…
sfidam magneticul hăţaş ,
un şarpe viu, în arc
crestat de ani
pe fruntea zărilor sihastre !..
În salt, din fârf în vârf de fag ,
un linx ne urmărea
pe rână,cum
mistreţii ,
sângerând poteci
în turmă-i alergam
ca pe blestem
prin sihla nepătrunsă
şi cum cu şiretlic,
spre lupării,
lupanii îndreptam!..
Dar ne sfiiam
de-acea neagră vestire,
când aici,
un cuget, sclav « Cărbunei » ,
la ea întors curând
cu dor de loc
şi gând de libertate-n duh,
cu dragul de străbune
plaiuri,ochii primenind
un mag ,în mare rost
în care sta aprins trecutul
sfânt,
adânc, pleca
sub geana rece
a unui blestemat amurg
de fulgerul sălbatic
tras
şi- ucis cu colţii lungi,
de un mistreţ flămând !..
INTENŢII
Zăpezi lacome
aşternute peste zâmbete,
acele dihănii negre
de vlagă, sleite
în harul primăverii
le veii dezgheţa..
Clipa cea mare
a primei lumini,
sub steiul norului
de dor risipită
Un logos etern întrupat,
în loc vei lăsa..
Cu voia azură,
iubiri ce se spulberă,
cuvintele mării:
valuri de ispită şi ură,
le vei stăvili..
Inimile reci, învrăjbite,
câte sunt,
cu cerul
le vei aprinde şi
de a lor tăcere,
le vei dezrobi..
Glasul de gând al soarelui,
în game de cântece
rostiri ideale
ori de patimi
pe harfa mării zboară
şi cu ea colindă
primii îngeri între cer
şi pământ...
Ochii cerului,
două lumini de amintiri
pe mormânt
vor sorbi veninul,
noul zori de zi...
DORINŢĂ
Atât ţi-ai dorit, Casandră,
din al tău, fiind
Jumătatea ta :
lumina ivită din seară, femeie
din clepsidră, curgând profetică,
din al toamnei potir
şi să-i vorbeşti
despre iubirea sinceră,
bărbatului ,
de bucuria revederii cerului,
robit
să-i surâzi jumătăţii
care îi freamătă nesfiit
făptura primăverilor tale ,
când calcă năuc
coborât la sufletul celest
al zăpezilor, la locul
mulţimilor,
să-i cânte amintirile ,
cu glas de lumină,
stelele, în metrul ceresc,
iubirea lui , Casandră,
crini să-i înflorească ,
în bătătura timpului
să –ţi înalţe templul tău…
DUPĂ O RĂTĂCIRE
Ai revenit psalmodiind cântări
în nopţile de linişti, sub salcâmi…
Cu buzele emfatice, de aşteptări,
Ai sărutat pe cer, polară, fruntea ta
de lut al rătăcirii mele…
Si părul tău vâlvoi, învăluit de nori
de dezmierdări: platonice- aurori,
l-ai răsfirat pe înspumate ape..
să-ţi uiţi de cât ai fost iubit
de zei, de vânt, de îngeri şi de flori,
de ne-nceputul de balsam
al vrerilor prin tine rătăcite…
din cercul sângelui scăpând cu-vinte
spre-a evada mai vinovat de-amor
din raiul porfiriu
în ochii ei, din nepăsarea clipei…
Fălticeni , 11.04.1965
CÂND
Când locuri neştiute până ieri,
azi îţi pornesc în năbuiri,
trăiri de flăcări mari,
o tainică nălucă,
poţi tu să uiţi de cum, de când,
de unde magic creşti?
de unde tainic, steaua
înspre seară-ţi urcă!?..
Şi poţi uita că –ai fost robitul
cel sortit plecării,
la lungi ,multe visări
şi triste contemplaţii ?…
că înţelegi ecoul lor aprins
din glasul Bucovinei?…
Te cheamă-n zbor de graţii
să te plângă în neştire fraţii!..
LOCURI
Când pe locuri de obârşii,
nori de amintiri petrec
cu chip de flori , sporind tăceri
peste livezile bătute de absint,
şi s- aciuiesc , în convertiri
şi mai împătimiţi în tine,
poţi tu să scapi de umbra lor,
cu sângerările-n cu-vinte ?..
Da ! că tu aici de mult, trăieşti
în dorul lor, cuprins de graţii,
te crezi mereu în rang de zeu
şi-ţi prelungeşti scara vieţii,
un adoptat de-Ardeal ,
tot de române şi creştine locuri..
copilul, ieri rebel,
în azi, efebul libertăţii !..
Aici de mult te porţi , te simţi
un cer îmbălsămat de gânduri
şi-un mare nesătul de Tot,
de proprii griji ,în chinuri,
străinul , val de val cuprins ,
un tot mai duh şi semn luminii
să-ţi poarte şi sporească-n cer,
cu fiecare zi, destinul !...
AI SCRIS PRIMELE POEME
Cuvântul ţi l-ai dantelat
pentru alţii ,cu magia tainelor...
primele poeme le-ai scris
în versuri cu ritmuri
din năbuirea pâraielor
slobozite
din încălecarea norilor
în rugăciuni vernale pe lunci,
şi cu cântecul filomelelor,
cedând la treceri , tăcerea,
în dans cu fulgerele…
Le-ai colorat ca pe apele
înveselite de zâmbetul Lunii
ce-i lumina faţa Ofeliei,
căzută în fără de lege;
ca umbra pe zăpezile văii,
lângă Hamlet, nepăsătoare,
le-ai dăltuit din flacăra stelei,
în vuietul pâraielor trecând ,
sub austrul primăverii ,
păru-i despletit de Rimbaud...
Ai învăţat să cânţi cu glasul lui,
dansând cu baiaderele
la Crucea satului ,
pe troparul liturgic..
Umblând,reluai, la petreceri,
melodia furtunii…
slava din glasul tăcut al păsărilor ,
până în amurg , pentru neînceput...
Din albastrul munţilor,
acoperit deseori de neguri,
ai deşirat , tot pentru Unire,
în rugă, bemolii tunetelor...
Ai scris primele poeme
îmbătat de Narcis , în amor,
atins de Pegasul alizeelor ,
în înfloririle timpurii
ale livezilor în coroanate
de absint
şi de seducătoarele priviri selene…
Sânii ei dezgoliţi, însângeraţi,
inimii
în salturi fecioare pe uliţe…
Şi câte minţii tale de atunci,
din ieri, în mâine,în poemele vii
de rugăciuni s-a veşnicit
chiar şi libertatea râvnită a mării…
Gheorghe Apetroae Sibiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu