LITERATURA, ESEUL "DOUĂ IPOSTAZE ALE IUBIRII", GHEORGHE APETROAE, SIBIU

Literatura, Eseul “ Două ipostaze ale iubirii”, de Gheorghe Apetroae Sibiu .
Din volumul colectiv “Opera lui Radu Selejan în interpretări critice”, Editura Universităţii Lucian Blaga Sibiu, 2007.

Două ipostaze ale iubirii

Volumul Târziul clipei , care cuprinde două cicluri, primul intitulat „ Târziul clipei” şi al doilea „ Balade cu soare”,Radu Selejan îl dedică soţiei sale, Ana. În primul ciclu, geneza, cosmicul, geotoposul şi erosul sunt la ele acasă, expuse cu geniu maieutic de poetul, un socratic al versificaţiei axiomatice, şi cu reuşita unor transfigurări semantice, într-o aritmie şi acromatică a versificaţiei . Discursul este metaforic şi încărcat de profetism angelic. În al doilea ciclu, versificaţia este clasică, iar dialogul este perpetuu între creator şi eroii neamuluiu, Horea , Avram Iancul.
La Radu Selejan, spre deosebire de alţi creatori contemporani, puterea şi fluxul craţiei sale nu vin din imaginaţia intuitivă, fadă , pur subiectivă, ci sunt absorbite ca principii native, firesc, din realitate şi filtrate prin grila metaforei. Se va exprima confesiv, în acest sens, încă din primul poem al volumului său:
Sap la rădăcina cerului,/cânt şi descânt,
mă închin şi mă rog odată cu stelele,
Caut sămânţa – cuvânt/ din care au crescut rădăcina
şi tulpina şi frunzele nescuturate/ de furtuni ori de linişti
ale pomului cer./…/ caut coaja seminţei întâiului cuvânt.
(Sap la rădăcina cerului).

Dar Radu Selejan , abordând geneza, ca un principiu al universalităţii, nu acceptă finitatea existenţială, viziunea sa este cea a eternităţii, într-o conversie a formelor dictate astral de zodii. Va spune, dar, poetul:
N-am zi de naştere/ ca să-mi colind,
nici zi de înviere/ să-mi pălâng moartea.
Mă ştiu din începuturi/ şi-am să pier
cu soarele odată, /Ca bulgăre de jar
pe colţ de cer
privind nestânjenit în ochi de tată( Zodie).

A încercat jocul de postfecundaţie, cel de germinaţie a universalului şi ce a zărit poetul?:
O sămânţă se scurge/prin carnea fructului
şi apoi se – ngroapă înb pământ / cu gândul
la îmbrăţişările cerului
Copacul plânge/ de prea puţine rădăcini,
de prea multe seminţe/ în care s-a adunat
rodul pământului .(Joc).

Lângă spaţii şi după spaţii, dintotdeauna alunecă izvoarele, şi soarele oaselor se modelează ca o statuie a femeii cuprinsă de ancestrale apolinice doruri, pe care Radu Selejan le va înfăţişa într-un joc barbian, al trecerii prin noduri de grafuri în climaxuri astrale, geologice şi antropologice, în versuri, precum:
Din adâncuri de mare,/ adată cu luna
Răsare / murmurând înecatul izvor.
Şi se tânguie,/ printre stele aleargă,
risipă / căutând în neştire/ între marginile lumii
locul naşterii sale,/ unde fata născută din dragoste
îl aşteaptă/ cu încă neumplutul ulcior (Joc).

Metafora este consistentă şi poate subînţelege sincere şi mari iubiri, redate reuşit în versurile:
Dacă minunea ochilor tăi/ ar împresura o pădure,
foşnetele, / adormite pe buzele uscate/ ale frunzelor
îndrăgostite de păcat,/s-ar trezi
învăluindu-ţi umbletu-n iubire.(Minune).

O căutare a iubirii sincere, ce, în vis, îl va osteni pe poet,îl va înseta, până a-i ajunge la izvorul ei, şi plecat pe drumul infinit al iubirii o va releva în versurile:
Doar tu mă cauţi ; visului doar tu mă ceri
şi mă îmbrăţişezi
cum setea –mbrăţişează , din depărtare-n depărtare,
abia născutul suflet de izvor (Doar tu mă cauţi).

O apropiere de iubita sa şi o simţire organică de îndestulă conjugare le va realiza poetul, chiar şi ca o ficţiune, abia atunci când dintre parteneri dispare orice inflamaţie de depărtare:
O viaţă de secetă / am purtat în mine.
Sângele se înnămolise / în vine, / ostenise…
Sufletul bolea ca o pădure/ înecată de foc.(…)
Astăzi plouă-ndelung./Plouă cu rouă.
Am ajuns lângă tine./ Pustiită de apă,
seceta dorului a pierit.(Plouă).

Dar lumina din ochii iubitei îl priveşte pe el, oricare ar fi iubitul, de oriunde, simţindu-i căldura dragostei, dogoritoare, colorată ca un curcubeu şi o va elibera ca dintr-un vis prin versurile poetului:
Păleşte, râvnitoare,în ochii tăi,/lumina.
Tu eşti oriunde./ pipăi jur-împrejurul/ca un orb
şi tu eşti pretutindeni…
Şi-ţi simt căldura dragostei,/ dogoritoare,
cum se revarsă/ ca dintr-un soare
veşnic pământean,/ înmlădiindu-se în preajma mea,
mereu / mai în putere,/ ca un curcubeu.(Ochii tăi).

Dar cel mai semnificativ poem din primul ciclu din acest volum, intitulat Poveste , conturează imaginea unei iubiri mari, sincere, angelice, statornice pe care poetul cu siguranţă , a trăit-o. Poemul aduce prin metafora luminii, iubirea apolinică, o argumentează şi o confirmă în versuri ce crează imagini viabile, vitralii fascinante, de un exotism şi un erotism luxuriante, solare, ademenitoare, încântătoare, ce zvonesc o mare şi candidă iubire:

Pintre zilele mele, tu treci/ ca printr-o grădină
Ccu nenumărate alei,/împodobite cu viaţă
de flori, de fluturi, de păsări,
de soare, de foşnete, de răcoare(…)
O pasăre o-ndemni să cânte/ dându-i să ciugulească
Din mână/ două trei grăunţe de soare.
Pasărea cântă, cântă, /nu osteneşte
şi în jurul urmelor/ paşilăr tăi
se îndeamnă să zboare/ Un fluture îţi încearcă
dulceaţa sărutului ,/ răcorindu-se –n setea buzelor tale.

Al doilea ciclu, „ Balade cu soare” , completează imaginea mitizată, o lumină de baladă şi legendă, a ţării. Proiecţia grandioasă a neamului începe cu tempo-meta-ontogeneza sa:
a fost Decebal şi Samisegetuza,/ a fost veşnicia.
Şi de atunci, de mult,/de la începutul începutului,
suntem Noi(…)
sângele nostru-i sufletul acestei ţări ,
duhul munţilor,apelor şi câmpiilor(…).
Poporu-i stâncă şi/ izvor de viaţă.( Baladă).

Interesantă, în acelaşi context, şi cu accente panteistice apare şi balada La
începutul începutului:
Atunci, demult, la începutul începutului
au fost foşnetele pădurilor, foşnetele stelelor de deasupra
pădurilor,
foşnetele râurilor ce purtau către mare
dorul de adânc/ al munţilor/ al cerului(…)
păsările ciuguleau liniştea
înmărmurită pe crengile zilelor şi nopţilor,
alintând oameni şi pământuri.

Din acelaşi ciclu, Balade cu soare” , să reţinem şi imaginea speranţei de bine a moţilor, din care poetul se trăgea, şi revolta acestora prin Horea, exprimată în versurile incandescente:
Ţara de piatră/mocnea/ca adâncul unui vulcan
în aşteptarea/desprinderii de pământ
Ascunsă-n păduri,/răzvrătirea / îşi ascunde tăişul
pe roşul inimilor/înfierbântate(…)
moţii trudeau/ cu frunţile aplecate-n ţărână(…)
La cârma istoriei/ Horea rânduia
după datini străbune/ vadurile dreptăţii,(…)
La Bălgrad,/ cu sufletul cât
o Detunată, Horea a frânt roata(…)
la Bălgrad, Horea/ s-a numit/ cu românescul infinit.
(Vuietul)

Să reţinem, din glasul orfic al poetului şi strigătele de luptă către moţi ale lui Avram Iancu, de răzbunare a lui Horea, de a dezgropa:
Prometeica roată/ cu mădularele cioplite
din Abrud, din Câmpeni, din Ţebea,(…)
să-i îndreptăm umbletul/ după mersul nostru
neaplecat/după vorbele noastre, neprefăcute(…)
(Copac de lumină).
Şi din acelaşi volum nu vom trece peste Balada cu mineri, dar mai înainte vom aminti de minerii,subinginerii şi inginerii mineri, şefii de mine sau de orizonturi, directorii de trsturi miniere, pe care poetul inginer minier, avea a-i cunoaşte şi pomeni, cu sutele, cu deosebire în proza artistică sau memorialistică.
Radu Selejan era în universul minei, contopit cu subpământul, cu piatra, cu dinamita, cu dalta şi fistăul, ca pe vremea romanilor, cu sfrederul şi ciocanul perforator, cu bezna pură şi întoarcerea la lumină a minerilor culeşi pe trasee din puţurile oarbe ale abatajelor, şi numai cu acei scăpaţi de moartea ce-i pândea la tot pasul, de truda grea. Va exclama în vers elegiac, de amintiri , poetul: Când , azi,/ minerii trec,/ Pe lângă prunci,/ ce-n lunci, clădesc/ din sclipitor / nisip, tunele,/ zâmbesc/ şi nu le mai / strivesc,/ ca-n zilele/ copilăriei mele( Baladă cu mineri).(2004)