15.I. VRĂJIT DE TRECERE
Când Totul nu era decât secunda
revărsare a cerului de ametist
stropit pe zare cu aripile-i rupte
din citrin şi norii alunii,
căzând în crâncenă vâltoare,
gemea de faceri vii şi apa
în bulboane,sub roţile-i de car
stelar, în inelări barbare !...
Piereau şi florile, de mângâieri
aprinse, plângeau , râzând bătute
triste ierburi grase sub copite ,
ecvestre, exilate lacrimi,
şiroind durerile ce-i cresc solare-
albastre din irişii verzi,
pe faţa libertăţii, patimi
în vrerea fiecărei clipe reci !…
Iar Tu, din trecere-i lipsind ,
să-i poţi opri căderea,
cu glasul orfic, înflorit
de bine-cuvântare,
îi închinai, în gând de rugăciuni,
străbunii, treziile-n mormânt,
fidel dorinţei altui gând,
de re-simţiri pe adâncita Vale !...
Şi, fluierând pe zare,
vlăguit de- al zilei mers
şi de-alergarea cerbului, stelară,
din boncănit,
croindu-ţi gând celest,
treci liber sub traveea infinitului,
la răsărit,
simţind a retrăire
cu nesfârşirea din sfârşitul
în al ei cu-vânt de înflorire!…
Din alt rut s-odihneşte , ostenită
ciuta-n cer ajunsă l-adăpatul
din izvorul şi acum curgând
în nevăzut, pe tăinuita cale !…
Din El, în ea-nflorind
nou duh, călătorind, cum Sartre
cu împătimirea sorţii
în zbor selenic, mai departe
de rostirea morţii !...
Se înfiripă iarăşi stela
în ogiva bolţii, mută :
Eşti cugetul aprins de fluorinul dor,
cu aripile frânte vindecate de ispită !…
gheorghe apetroae, sibiu
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu