g.a.s.

Totalul afișărilor de pagină

duminică, 15 ianuarie 2012

Literatura, El, Eminescu, Gnosisul axiologic..., Gheorghe Apetroae Sibiu

 Eminescu, la aniversar  ,
15 ianuarie 1850-15 ianuarie  2012


      Gnosisul axiologic al studiilor eminesciene



           El,  Eminescu






Din grădinile de aur a cules ai lunii crini,
să-i păstreze-n templul fiinţei - candelabre de rubin:
arc de cer, în El, lumina celei mai pure lumini …

Fruntea, boltă peste veacuri, o înclină visător,
să-şi revadă-n codri lacul, strălucirea în izvor…
pe azure văi de cuget, cu ochi negri, lini, coboară
El, luceafăr al iubirii, printre nuferi să răsară

în cânt  pe harfele de unde... stele cad şi se aprind,
orgi selenice pe lucii, valuri risipte-n grind...
El, ecouri între clipe, le ascultă-n infinit…

Cu luna se plimbă-n trestii, iar din cornul ei de- argint
îşi desfată nemurirea, dă luminii dor şi gând …
teii încărcaţi de floare ning miresmele de-amor,
El, luceşte-n rostul lumii, spre trecut şi viitor…


Revista „Foaia Poporului”, nr. 6, ianuarie, 1993



„Archaeus” şi anamneza în „Sărmanul Dionis”
elaborate de Carmen Negulei

                Studiile şi eseurile aparţinând lui Carmen Negulei şi inserate în volumul cu acelaşi titlu (apărut la Editura Alfa Press, 1995), se relevă  ca un început inspirat al unei eclatante exegeze a universului gnoseologic eminescian. În context Anamneza în Sărmanul Dionis constituie contrafortul cerebral al unei cunoaşteri perene, „în sacrum”, înălţat cu profesionalism filosofic şi cu vocaţie literară pe fundamentul „Archaeus” ca nous universal şi schemă gnostică în natura unei naraţii ideatice. Termenul de Archaeus va fi relevat de Carmen Negulei ca un primat axiologic elaborat, cu caracterul de dominantă a naturii cunoaşterii în raport cu natura ontologică a povestirii, ca determinant al dualităţii gnoseologice. Tot Carmen Negulei va modula din Archaeus principiile omoloage între viziunea  europeană şi cea indică asupra universalului, prin supralicitarea sensului Archaeului ca spirit al Universului. Este aceasta „în fond” o promovare a conceptului de metodă, proprie eminesciană, de „a ajunge la esenţa lucrurilor prin cunoaştere, Archaeul fiind invocat de la început pentru a clarifica ipoteze ale gândirii” (C.N., „Studii şi eseuri”, 1995).
                Archaeus va fi considerat, ca şi în Sărmanul Dionis, principiul realului dublu ca implicit filozofic, de identitate a personalităţii şi fundament gnoseologic, prin expunerea în plan dublu a celor două personaje, unul neiniţiat, celălalt iniţiat şi purtător al principiului spiritual cognitiv, al bătrâneţii, Archaeus spiritual, la care „existenţa implică esenţa în ea însăşi”. Dar acest principiu spiritual cognitiv va fi erodat formal de principiul metempsihozei, întrucât sufletul (atman), făcând parte din permanenţa esenţei spiritualizate de ordin ontologic, este un exponent axiologic al relativismului percepţiilor prin analizatori, al propulsiilor universale. Archaeus, ca principiu al cognoscibilităţii, se poate induce epistemiologic în ontologicul universal şi elimina prin el, ca pandant al relativismului tautologic, sechelă a devenirii formale. Carmen Negulei, ca indolog, sesizează implicaţiile în marea literatură a brahmanismului, prin supremaţia de castă şi prin inducerea credinţei de reîncarnare, un concept prefilozofic, care avea să fie depăşit în creaţia eminesciană, marcată de gnomismul indobudist. Carmen Negulei va remarca rolul ontologicului în procesul cunoaşterii filozofice şi va expune în interferenţă modalităţile de gândire promovate de poetul filozof, descoperind trasee duble de cunoaştere şi influenţă asupra creaţiei, pe care în aceeaşi măsură le va cerceta.
                Această viziune filozofică este versificată şi identificată cu un concept universal al genezei în Scrisoarea I, care este în fond o variantă versificată a Sărmanului Dionis, receptată şi asimilată cu o voinţă schopenhaureană de Carmen Negulei. Dar cine este Dionis, în accepţia metempsihotică eminesciană? Este copilul sărac, copist la 18 ani, „pentru care visul era o viaţă şi viaţa un vis, într-o ordine a realităţii”, cel care-şi gândeşte condiţia socială precară în „înrâurirea zodiilor asupra vieţii omeneşti”. Dionis va conştientiza condiţia sa socială numai când va reintra în reamintire, în anamneză, în antecedentele proprii, graţie unei meditaţii socratiene. Se deduce de aici că Eminescu când a conceput Sărmanul Dionis , aprofundase actul Karman, „un act care depinde de spiritul şi de vorbirea care conferă fiecărei individualităţi umane antecedente proprii şi situaţia sa particulară, îi conferă de asemenea un destin care, dacă nu se va realiza în viaţa prezentă, se va realiza după sfârşitul acesteia într-o reîncarnare pe care o va orienta el” (Jean Filliozat, Filosofiile Indiei, Brahmanele şi speculaţiile ritualiste), în fond renaşteri ale nousului individual receptat din imnurile ariene rig-vedice şi din canoanele budhiste.
                Şi Mircea Ivănescu va observa în studiul Anamneza în Sărmanul Dionis o viziune eminesciană, graţie filozofiei indiene, prin care se aduc „detalii şi interpretări inedite, necunoscute în literatura română şi străină, în analiza operei eminesciene”. Cred că Mircea Ivănescu s-a referit aici la inspiraţia eminesciană din Rig-Veda, imnul despre creaţiune (X, 129), din care a fost inspirată şi poezia filozofică Scrisoarea I, capodoperă a conceptului de geneză, scriere care tratează deopotrivă Archaeus  şi anamneza. Revenind la Sărmanul Dionis, înţelegem că, în urma studiului astrologiei lui Ruben, Dionis simte că „sufletul călătoreşte din veac din veac” şi numai moartea materială îl face să uite că a mai trăit. Este acesta un concept bazat pe astrologia bizantină, pe sistemul filozofic geocentrist, în care lumea transpare ca o rânduială dumnezeiască, pentru că în imaginea lui Dionis, ordinii cosmice a lucrurilor – dharma i se opune dezordinea – adharma, iar unei periodicităţi normale a vieţii naturale i se opun perturbaţiile thanatice. Pentru cunoaşterea dionisiacă, opusă dharmei, Carmen Negulei va aserta axiomatic cum că „spaţiul şi timpul sunt în noi”, iar „existenţa lor în noi infirmă atemporalitatea şi ubicuitatea fiinţei umane”. Translaţia în timp şi spaţiu – afirmă C. Negulei – aşa cum este văzută de Eminescu, „nu mai are nimic cu metempsihoza de care vorbeşte Platon, prin faptul că este determinată de către eu, în timp ce la Platon ea are expresia unui etern ciclu obiectiv în care se integra omul. Eminescu îl deconspiră pe Dionis în text: „Călugărul Dan se visase mirean cu numele Dionis”. Anamneza se confundă în text cu metempsihoza, Dan devenind Dionis, dar în vis.
                Dan va călători în Univers pentru a constata realitatea (rta), adevărata natură ordonatoare a lucrurilor (dharman), periodicităţii vieţii naturii, a timpului ciclic fără început şi sfârşit. Dan se doreşte şi un „brahman”, o cheie a enigmei, a genezei universale când, referindu-se la astrolog, relaţionează fenomenele şi actele terestre la ritmurile cosmice, expresiv vedice, reluându-le sincretic. Să reţinem că adâncimile metafizice ale călugărului Dionis sunt extrapolate din spaţiul citadin al Iaşilor, urmare a vizitei sale (a călugărului Dan) la astrologul Ruben, profesorul metafizician de la Academia din Socola, Dan fiind unul din şcolarii Academiei şi discipolii lui Ruben. Dan se va confesa lui Ruben „echivalând diviziunile timpului cu diviziunile Vedei”, că vremea nemărginită e făptură a nemuritorului nostru suflet, Yajna, o replică care-l va îndritui pe Dan să exclame altcumva decât predicativ şi premoniţional: „Am trăit în viitor. Îţi spun, acum am doi oameni cu totul deosebiţi în mine – Unul, călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte în vremile domniei lui Alexandru Vodă, altul cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte”. Aşadar, omul cosmic, Purusa, e în corelaţie cu opera rituală (Yajna), care presupune un rit, o succesivitate, concretizată în anamneza lui Dan (că fusese Dionis) şi în călătoria sa în Univers, relevată de răspunsului lui Ruben: „în şir, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a cărei fiinţă vei pricinui-o tu …”. C. Negulei va sesiza că „Dionis vrea să atingă simultaneitatea prin anularea legii succesivităţii”, de fapt, dorind „o anamneză inversă: o anamneză în care el nu depinde de ce s-a întâmplat odată în el, ci, în care, ceea ce se va întâmpla cu el depinde în întregime de el”. Carmen Negulei va admite „un astfel de sens al anamnezei, ca reamintire a propriei experienţe şi având o altă finalitate: pentru Dionis prima anamneză are importanţă doar atât cât să-l convingă că spaţiul  şi timpul sunt în EL (în individ)”, acceptând apoi, în detrimentul succesiunii, simultaneitatea ontologică. Autoarea consideră că „soluţia pentru depăşirea  legilor spaţio-temporalităţii i-o dă Ruben”. Ea constă în „a primi puterea umbrei pentru a decoda formulele din carta de astrologie”. Mai mult, Ruben îi propune lui Dionis să lase un om din şirul infinit de oameni din el să-i ţină locul cât timp el va fi plecat în univers şi aceasta pentru a înşela, după C. Negulei, legea succesivităţii. Dan se roagă „pentru ca umbra, în timpul vieţii sale eterne să-şi scrie pe pământ memoriile curate. Simţurile umbrei (întunecarea) şi ale lui Dan (lumina), prin întoarcerea foilor, au dimensiuni magice. Căci înlocuitorul este TU  şi acel spaţiu pe care îl ocupi nu poate să rămână gol, deoarece, conform legii succesivităţii, tu nu poţi ieşi din el în timp ce vei călători în Univers. Căderea lui Dionis, explică C. Negulei, este datorată voinţei sale de a încălca „interdicţia de a-l vedea pe Dumnezeu, de a atinge zona de dincolo de fiinţă şi nefiinţă, zona celestă”.
                Apare evident caracterul obsedant al poetului de a conceptualiza în planul trăirilor viscerale al unei iubiri adânci imaginare la care material, nu putea să ajungă. Mioara Avram, în interpretarea studiilor eminesciene (Archaeus şi Anamneza în Sărmanul Dionis) ne îndeamnă să concepem la Eminescu „anamneza generalizată”, iar „visul” ca având o semnificaţie ontologică majoră, în dauna celei onirice, demonstrând în Sărmanul Dionis existenţa a patru straturi de realitate şi anume: lumea fizică (Dionis, Pământ), lumea avatarurilor (Dan, Pământ oniric), lumea prototipurilor (Umbra, Lumina) şi lumea absolutului (Dumnezeu, Doma). Cum reuşeşte identificarea acestor stratificaţii ontologice? Numai prin căderea lui Dan din planul reflexibilităţii în cel al contemplării.
                Studiile tinerei scriitoare, cu rezonanţe din adâncurile filozofice, de descoperire a centrelor ideatice în lumea conceptelor eminesciene îl va îndreptăţi pe publicistul Aurel Cioran, fratele filozofului Emil Cioran, să deconspire „recunoştinţa eternă pe care trebuie să o poarte Carmen Negulei pentru Constantin Noica, cel pe care scriitoarea l-a vizitat de mai multe ori la Păltiniş şi din a cărei idee a trecut la studiul limbii sanscrite şi culturii indiene”. Tot el va aplauda dubla şansă a lui Carmen Negulei de a-l avea ca mentor spiritual pe Constantin Noica şi de a se hrăni direct de la sursă, prin bursa de studii oferită de University of Poona, Department of sanskrit, cu spiritul literaturii şi filozofiei indiene.
                Să înţelegem că Archaeus, ca spirit al universului, şi Anamneza, ca dualitate ontologică, pot da o explicaţie facilă conceptelor filozofice de universalitate, a cunoaşterii spiritului indian din creaţia eminesciană.

„Interferenţe”, nr. 5, iulie 1998

luni, 9 ianuarie 2012

Literatura, Coeli manus, Gheorghe Apetroae Sibiu

COELI MANUS

Perdelele de-opal când le feresc oglinzii,
 în oglinda ta de graţii mă uit
şi iţi vorbesc
prîn semne de lumina şi azur;
Te-admir din clarul turnului de-aici
 pe tine, Coeli manus ...
Tăria flăcării pe care-o porţi
cu limpezimi de-abise
m-a născut
cuprins al florilor şi întregirii.
La fiecare pipăit al cărnii
ce-o desfaci, o raza
sa te culc în patul
rece-al închinării,
 stai duh cu-albastre torţe-n mâini
şi îmi asculţi dorinţa, numai,
 de iubire...;
Necredincios, vrăjit de forţa ta,
 mă scol şi urmele-ti adulmec ...
 a smirnă şi pământ miroşi,
porţi semnele măririi...
Să-mi concerte-n nopţile de amor
aceeaşi ruga crudă,
aduni soboarele de îngeri,
câte sunt în cer,
de îngeri sa mă-ndrăgostesc ...
Dar, iată că, în agonii, cuvântul
 ţi-l rosteşti în alte limbi şi legi,
 iar mugurii de caină,
ce plesnesc pe firave tulpini de oase,
 tu ţi-i hrăneşti cu stârvul stelelor
 de primăvară sfântă ...
 Şi ştiu că tu plăceri mai mari
decât sa te sărut de sărbători
 nu spovedeşti ...
Cu braţele deschise spre adânc -
 de mult un cerc
de nemurire-mbrăţişezi -
 Tu, turnul cel imens de logos şi triumf,
poţi să-nţelegi că între noi
e ultima-ntâlnire rece din altarul mut ...
 Poezii şi eseuri „Despre ne-nceput”,
Editura Hermann, 1992

luni, 2 ianuarie 2012

literatura, glasul i-l dregea cerul, gheorghe apetroae sibiu

SONATA ASTRELOR
GLASUL I-L DREGEA CERUL Cânta dorinţei lor cu cu-vinte de rod căzut, ca o rouă din ochii lui de cer, suferind de blestem , cum un mirean, lăcrimând în visul pelerinelor stele certate cu vrerea mării, în ultimul val... Îl cucerea anatasul gândului crist... Re-trezea amurgul, să-i colinde locul atunci când mama lui re - cânta imnul regal, spânzurând cetini de candele şi de icoanele pătrunse în lemnul lor de rugăciunea unui patriarh sihastru... Toate se îngrămădeau în irişii îrouraţi, răsăriţi pe locul de mister feciorelnic, chiar atunci când glasul i-l dregea cerul , iar prin arcul razei, în el lumini tremole întinse în roze şi în îngeri ne-limite: Cântecele luminii pure ale zilei lazure le întorcea, din nou, ofrande cerului... Clopoţeii ierusalimi în brocart, îl trezeau de naşterea la Bet-sahir a flăcării limonii în priviri rătăcitoare şi în glasuri argintii, în notele corului Iernani, de Verdi.... Căra prin munţii cumpliţi ai iernii de zăpezi în troiene, o stea, cu care intra pe uşa din faţă a caselor, ca un mag iubitor de cristice vestiri şi de inimi, spânzurându-le chinul şoptit în cântece ce ardeau sărbătorile iernii.... atunci când glasul i-l dregea cerul...



ELEGII ÎN IMAGINI

Gheorghe Apetroae Sibiu

PRINŢUL PELERIN br />
Ca nişte îngeri blonzi , zburând
din raiul de miracol sfânt ,
cu chip de dimineaţă pe abis,
în căutarea altei lumi,ajunşi,
în somn prelung, ei liberi,ard,
în Tot, aşa cum puii pasării
rămaşii singuri, goi în cuib
şi-şi uită ghearele fragile
să şi le-n infingă-n re-simţiri şi cad,
aşa, cum umbra-n Tot mai mare-prinţul
o spânzură de alte valuri,
gândul în chip de pelerin al vrerii-
sublime infinite giuvaiere,
pe degetul de gheaţă-al stelei
întâmplâtoare-n trecere şi vrere
Doar de palat, mai berbi, poeţii,
verv princiar, în toate zămislind,
cu un elan jertfelnic, viaţa-i în deplin,
lung, visul prinţului, în turn, cu chipul pur al crisei veşnicii,
i-l întrerup ca pe-o sigurătate
şi ca pe - un alb anotimp,
în zorii clipei cu aură de ceaţă numai cocoşii levantini, o spaimă-n sine îi ascund
tragismul unei treceri vii în cântecul de dimineaţă!...
I-acoperă cu glasulplin al pietrei-
un talisman- cer malaciu în visul zării..liniştea plecării...
când, soarele, pe cer mult mai grăbit,
trezeşte-n prinţul pelerin
împodobit de ani şi-argint,
de solitudinea secundelor iubit,
„nimic din jur ne-semănând
cu El”...în El,smarald şi ankerit,
făptura vie-a valului etern căzut :
un zbucium e... dorinţa mării...

duminică, 25 decembrie 2011

Literatura, colind şi harismă, gheorghe apetroae sibiu



Colind


 Gheorghe Apetroae Sibiu


Aici, albite-s zilele cu frumuseţi

de datini

cât Vifleemu-n flori de

chiparos,

găsim eros în ASTRA

TRANSILVANĂ,

colind: urmaşi în locul locului
din care-au fost !..



Lumina cea mai caldă arde-n

candeli

cu clopoţei şi voci trandafirii;

prin tot regatul ASTREI paşte

Mielul:

credinţa cerului în stea la Beit-

Sahur …



Ne sunt frumoşi şi tot mai crişti

copiii:

brazi argintii pe-zăpezite bolţi …

Cuvântul s-a împodobit cu sânge-cântec:

colind de serafimi la naşterea-n

Hristos!..





„Foaia Poporului”, nr. 11 – 12, 1995

















Harisma


 Gheorghe Apetroae Sibiu


Pe sub bolţile aurite

cu zorii de lumină,

în Iisus să ajung,

cu smerenie păşesc

în glasul de crez

al clopotelor sfinte;

de graţie, mă închin

şi cerul slăvesc …



Duhul sfânt, pogorât

mă înalţă-n Treime

într-un miracol divin

de iubire, nestins;

reverberează-n altar

lumini inefabile, smulg din

glasul razelor

nemurire şi vis …



Din Pacea creştină

înfloreşte o inimă;

irump nădejdi

pentru o lume-n Isus

cu adevărul Crucii,

care se revarsă

lumină de stea

peste apus …



Prealargul albastru,

Mântuitorul coboară

Îndumnezeitul trup

celest prin Cuvânt;

mărturisesc crezul meu

în Isus, Mariei şi-o naştere-a

cerului

prin Ea, pe pământ …






„Foaia Poporului”, nr. 11 – 12, 1995









sâmbătă, 24 decembrie 2011

Literatura, regretul libertăţii, gheorghe apetroae sibiu


  DOR  DE VEŞNICII


Gheorghe Apetroae Sibiu  



REGRETUL  LIBERTĂŢII  
   
- De mult, în circul  facerii, 
din ne-nţeles, pe faţă,
reci zorii lor şi-i vor mai calzi
prin legi,  în cerul mut ...
cu olimpiene frunţi-pleşuve 
şi cu duhori de "Leşe"
cu glasul de des-cânt, 
aleşii ne declamă-n  crez,
pieirea-n spiritul fratern...
şi-l sfâşie în flăcări,
doar să-i rămână stârvul,
iar gândul liber îl adorm 
într-un fals cântec...
Ne ard în flăcări stinse Eul
şi-l spală-n ape repezi...
fiorii razei pier, în zbor 
opriţi de norul cel stibinic,
pe stânci de suferinţă,
în ropot de sonate, zile, 
demonice cohorte vin,  
vărsând  păcatul ruginiu, 
pe haturi de tăcere, ninse...






GIULGIUL  MÂNTUIRII

-Astrale, frunzele-n foşniri
le strânge-n patimi, vântul
iar de le-atingi sau le râvneşti,
uşor şi-ascund rugina-n firi
în giulgiul mântuirii şi-n iluzii,
dorinţe-atunci,acum târzii,
ispitele iubirilor trecute...
sunt inimile slabe, în robii,
zvâcnind în ţipătul de şarpe,
la drumuri largi, în tâlhării...
cum mările, clocotitoare
spume, dau zeului, ofrandă 
de neadevăr roşesco zare 
în desfătări de vis, apusul 
celor ce în aură-i renasc
şi trec pe  ne-ştiutul grind 
însângerând cu al lor plac
inimile ascunse-n cripte,
bulboanele în mare cerc 
de curgere, încremenite...
din aripa de demon ning
într-un ceresc dezmierd, 
pe ţeasta ţării,albe umbre 
seminţele,speranţe-n fluturi...
străfulgerând, lovind, 
şi-acoperind în jur,adâncuri
cum unei  primăveri,
viu cerul plin de aşteptări...





O  STEA  DE  TRECERE-N  NĂDEJDI 


Ei sunt săraci în sorţi, trecuţi
din zbor, în triste re-vederi
de clopote cu limbi de cer,
ale celor nesătui de vreri,
cu trupu-n linişti, fără suflet
în braţul ceţii groase strânşi,
de criză-nvinşi şi pregătiţi, 
cu ochii la căderi deschişi,
în inimi, ne-putinţe,  gem : 
îşi dau prihana -o iubire cristă 
şi tac în somn adânc şi lung,
sporind puterii şi mai mult
plimbările prelungi prin legi 
pătrunşi de ucigaşe vâlvătăi,
frământ cu glasul lătrător, 
îşi cresc regretul libertăţii -
principiile lipsei le zidesc
misteru-n cer şi-l primenesc,
cu umbre,pustiind lumina...  
Dar creşte un Luceafăr, El
şi Ea din El, Lună pe cer,
şi a-i trezi din somnul greu, 
învăluiţi de flăcări sfinte
înbobocind în flori de crin 
solarele lor buze-aprinse :
Potop de lacrimi pe morminte 
un duh regal,  în sincer schimb, 
a-i apăra un vis şi a-i  sluji,
în arme, tronul din  exil,
cu izul de pucioasă-a milei...





CU  CANDELA  STINSĂ


Să ningă cu lumină violetă,
ferestre-n ceruri roze
îşi deschid, pe brânci,
călugării din schit 
însemn pe slovele tăcute,
o pâine zilnică, cerşind...
În ea e tot câştigul 
dintr-o  banala milă... 
dar cresc din rugă, 
sus,în răsăriri adânci,
din ruga lor,tăcerea
spre sine şi-o lumină..
marii...flori şi copii, 
spre a nu fi, svârliţi 
ci doar bătrâni cuminţi,
toţi terfeliţi, slăvind
slujind pe cei ce candela
le-o sting  în cer azur
puternicii trăirilor de sus,
cei care au uitat de griji,
de cei ce s-au desprins
ca fruzele, de ramuri, 
de cei  flămânzi şi mulţi,
vorbindu-i sinelui pustiu,
de viaţa de plăcere…
că ceasul nesimţirii lor
e-n năluciri  rebele...
În loc de răsăriri în flori, 
se înfing adânc albaştri 
în nimicirea vieţii
şi-n adormirea razelor
spre libertatea ceţii !...
Pe veşnicie-s  carii,
iar viermi de suflete, 
tot mai războinici,
se tocmesc cu ele -
precum călugării din schit
cucernici şi smeriţi-
pe stârvuri, devorând poeţii ...