24. I. SPERANŢE ÎN CROME
Acum trebuie să cobori pădurile roze desmin ,
pe steiul granat-limoniu,sub cerul turcoaz,
spre a te mirui cu balsamurile de răşini
ale brazilor tremoliţi doborâţi şi purtaţi în stihii,
sub orizontul foarte mic, îngropat de necunoscut,
în puhoiul cel tulburat de necunoaştere ,
urlând ameninţătoar la serpentinele văii ruginii…
să constaţi cum înnoroiază, cu voma scursă
pe ulucele diamantine din creste de dioptaz,
în luncile de cireşi înfloriţi ,în travertin,
de mălini în turmalin şi lilieci azurii,
roza dantelată pseudo fluorin, cu-vinte aruncate,
inspirându-şi parfumul, întoarcerii, nonsens…
în mariajul adamit cu ploile de aprilie…
Nebun, furios, înspăimântător e restul mic
din destrămările norilor melanterii şi alunii
purtători şi aducători de trăsnete şi fulgere ,
pe bolta cinabră, în chihlimbar şi crisoberil:
furtuni pe culmea neurcată , dezbrăcată de stele…
răsturnată în gânduri rebele, ale altor acum :
demers refuzat, pe un cer în nelinişti…
de acum, îţi porţi pe calea dorului căderea
dintre pârâu şi stele - imagini, emoţii rebele
mişcătoare, speranţele, risipindu-le iubirea,
cum cerul în realgar îşi risipeşte pe văile lungi
în parfum , abraşa recifă în noile neguri…
chemările nepricepute în ecourile mării pustii
le înţelegi în reale şi tainice doruri selene
durerile, în speranţa întoarcerii din mâine în azi,
aşa cum lupii flămânzi în haite se întorc,ucigaşi
adulmecând mirosul prăzii- căprioarele zvelte
coboarâte de la creste, la marginile satului
în înflorite, înmiresmate smaralde pajişti,
paznicii siderali soarelui, împăunaţi pe păduri …
şi, viiturile ploilor de acum se liniştesc în lunci,
acolo unde le simte izul nesperat poeta
de nămol,strecurându-se printre leşurile de fagi
şi ulmi doborâţi de furtuni, cu priviri mortuoare…
când neajunşii se cred şi se vor mai mult decât sunt…
joi, 28 octombrie 2010
luni, 25 octombrie 2010
Literatura,"În lipsa Fortunei", Gheorghe Apetroae Sibiu
23.. I. ÎN LIPSA FORTUNEI
Pe malul râului, în rugă,
asculţi cum plânge păpurişul,
cum trestii aruncate-n valuri,
cuvântă Sfixului l-atingeri…
Pe-oglinzi de lucii, despuiate
de elegantul stârc, petrece
Luna, regina cerului pe ape
cu briza viselor înalte…
Concert de toamnă ţine Eol
prin frunzele de-arin întoarse
cu sălciile ce-şi botează
în valuri ramuri mlădioase…
De vuiet, paseri uriaşe,
lovind cu clonţu-n stăvilare,
pornite-s ca să rupă digul
tăcerii vremii, să-l răstoarne…
Din ploi şi vânt, furtuni pe ape
se nasc mereu, lovind în maluri
demoni rebeli cu-vântul toamnei
purtaţi de-o Râură, în valuri !…
Pe malul râului, în rugă,
asculţi cum plânge păpurişul,
cum trestii aruncate-n valuri,
cuvântă Sfixului l-atingeri…
Pe-oglinzi de lucii, despuiate
de elegantul stârc, petrece
Luna, regina cerului pe ape
cu briza viselor înalte…
Concert de toamnă ţine Eol
prin frunzele de-arin întoarse
cu sălciile ce-şi botează
în valuri ramuri mlădioase…
De vuiet, paseri uriaşe,
lovind cu clonţu-n stăvilare,
pornite-s ca să rupă digul
tăcerii vremii, să-l răstoarne…
Din ploi şi vânt, furtuni pe ape
se nasc mereu, lovind în maluri
demoni rebeli cu-vântul toamnei
purtaţi de-o Râură, în valuri !…
Literatura," Tratat despre îngeri", Gheorghe Apetroae Sibiu
TRATAT DESPRE ÎNGERI
Cu luna şi stelele câte sunt în marea ninsoare
pe şarul sânilor fierbinţi ai zânelor, călare
coboară şi petrec pe-aceleaşi locuri sfinte,
regi, îngeri crini în fulguiri de argintate clipe,
cu abisul în brâu, plutind în diafane vise !…
Iar tu–i petreci spre râu, nori trectori sfinţiţi
cu harul verbelor din raiul părinţilor cuminţi:
Sunt îngeri sfinţi, zvonind din trâmbiţe stelare,
valsând lumina ta albastră pe vechi cripte…
Învesmintaţi ca miri din marile ninsori, polare,
s-aştern cuprinsuri noi de gânduri şi cu-vinte !...
Sunt îngeri calzi ce cos cu acele de ametiste
aripi de albe flori cu dorurile în ghirlande
copacului, altarul din trunchi de dumnezeu
clădit de cristul său, de ruga ta - nverzind
din muguri, înflorindu-i gând ceresc de vară,
fiorul nopţilor de ieri şi-n vis, plutind cuminţi
întroienite-n flăcări, ninsorile din violetul nor
cu sângele tău raiul scurs din irişi în amor !…
Îţi bat sfios în geam, cu-vintele-ţi brodează,
trezind din lung dezmierd, balsamurile criste
în cerul tău adânc îngenuncheat în sfinţi…
Îngeri blânzi rostogoliţi în bulgări de zăpadă,
în jocuri lungi cu fulgi şi clopoţei de-argint,
cântă-n alaiul iernii, în cor şi-apoi se prind
copii în şiruri lungi, pe săniile în urcuş
şi-n coborâşuri repezi, pe sub poduri de gheaţă…
Sunt îngeri în uluca văii vântului cuprinşi :
copii în jocuri lungi, târzii, de vise, bucurii,
în valul după valul sublimelor simţiri !...
Sorbind lumina dulce ferestrei de-amintiri,
adună bujorii din grădinile iernii, copii :
îngeri crini, îngeri sfinţi, îngeri calzi, îngeri blânzi…
în rai şi vis, roind în multe sfinte nebunii !…
Cu luna şi stelele câte sunt în marea ninsoare
pe şarul sânilor fierbinţi ai zânelor, călare
coboară şi petrec pe-aceleaşi locuri sfinte,
regi, îngeri crini în fulguiri de argintate clipe,
cu abisul în brâu, plutind în diafane vise !…
Iar tu–i petreci spre râu, nori trectori sfinţiţi
cu harul verbelor din raiul părinţilor cuminţi:
Sunt îngeri sfinţi, zvonind din trâmbiţe stelare,
valsând lumina ta albastră pe vechi cripte…
Învesmintaţi ca miri din marile ninsori, polare,
s-aştern cuprinsuri noi de gânduri şi cu-vinte !...
Sunt îngeri calzi ce cos cu acele de ametiste
aripi de albe flori cu dorurile în ghirlande
copacului, altarul din trunchi de dumnezeu
clădit de cristul său, de ruga ta - nverzind
din muguri, înflorindu-i gând ceresc de vară,
fiorul nopţilor de ieri şi-n vis, plutind cuminţi
întroienite-n flăcări, ninsorile din violetul nor
cu sângele tău raiul scurs din irişi în amor !…
Îţi bat sfios în geam, cu-vintele-ţi brodează,
trezind din lung dezmierd, balsamurile criste
în cerul tău adânc îngenuncheat în sfinţi…
Îngeri blânzi rostogoliţi în bulgări de zăpadă,
în jocuri lungi cu fulgi şi clopoţei de-argint,
cântă-n alaiul iernii, în cor şi-apoi se prind
copii în şiruri lungi, pe săniile în urcuş
şi-n coborâşuri repezi, pe sub poduri de gheaţă…
Sunt îngeri în uluca văii vântului cuprinşi :
copii în jocuri lungi, târzii, de vise, bucurii,
în valul după valul sublimelor simţiri !...
Sorbind lumina dulce ferestrei de-amintiri,
adună bujorii din grădinile iernii, copii :
îngeri crini, îngeri sfinţi, îngeri calzi, îngeri blânzi…
în rai şi vis, roind în multe sfinte nebunii !…
vineri, 22 octombrie 2010
LITERATURA," Realităti editoriale", exegeză, Gheorghe Apetroae Sibiu
CENACLUL LITERAR „PAVEL. DAN ” DIN TIMIŞOARA
Realităţi editoriale, Gheorghe Apetroae Sibiu
Ciclul de poeme My World” RAS/ putin” , de Monica Stănilă
Interferenţa , până la contopire între postmodernismul literar şi cubismul expresionist în poezie, iată ce ne poate oferi, în ciclul de poeme, intitulat cu tentă ironică „RAS – putin”, poeta Monica Stănilă.
În poemul „De două ori mai în spate” , viaţă se declară tumultuoasă şi dinamică, ca un „ tren în viteză”, ieşită parcă din somnul lung prin numeroase reacţii mecanice necontrolate ale somaticului care ” îţi traversează cu ură antebraţul” în detrimentul sentimentului pur într-un spaţiu contractat, cu reverberaţii litotice ” mă aduni în căuşul palmei şi-mi spui gândăcel” şi , de aici, într-un tangaj cantitativ somatic – afectiv ,care generează, numai şi printr-o strângere de mână, sublimele exaltări şi atracţii. Lumina interioară a sufletului trecător e posesivă şi incisivă „ soarele casei mele e cu dinţi” şi se reflectă în area simţirilor cândva ancestral – astrale, acum reţinute şi transfigurate ale iubitei „te prinde de palmă înainte să moară” sau ale iubitului muribund „înainte să-ţi intre în piele cu secera în mână”, exprimarea unor traiectorii existenţiale retrograde . Spunerea celuilalt , desi are o tentă politic- anecdotică , e simţită ca un sărut , este cuţitul care îndepărtează „culorile astea prinse de sânge”, exprimarea e incitantă „ îmi despică buza”, iar pulsul devine evident, un izvor inflamat ce erodează politic prin sanguin şi „îndepărtează pleoapa de ghips de pe puls, pulsul ţării iubite care intensifică vitalul şi reverberează sentenţios, condiţia naţiunii.
Într-un alt poem , intitulat „ Încleştarea asta nu e îmbrăţişare” poeta detestă acea malefică” încleştarea”, dorind o despietrire a spiritelor prin însăşi atingerea palmelor iubiţilor sau prin baterea palmelor de către popoare, momente ce generează trăirile şi prieteniile adevărate. Sticla poate face parte din materialitatea minerală a transparenţei noetice, specifică palmelor sincere , care uşurează sustentarea în lumină „ ne atingem palmele prin sticlă/ o spargem/ne urcăm pe case/” stările sentimentale ale celor doi, spre un ubicu ontic ” şi de acolo sărutul se transformă/în altă fereastră/” , sărutul dedublează pozitiv apolinic şi părţile le identifică „ Încleştarea” înspre stările înalte ale vieţii. Nu ai putea să crezi, dar poeta, într-un dialog interiorizat îşi exprimă gândul său politic şi în acelaşi timp maternal- prolific, cum al unei Hecube gânditoare la soarta copiilor ei, angoasată sacrificial de imanenţa căderii lor sub zidurile Troiei,aici, ale rusificării, dar şi de răzbunare.
Se cuvine să îmbrăţişăm străinul, va exclama, aprope de o gratuitate afectivă, Monica Stănilă, fie el şi un popor, dar , atenţionându-ne tot ea, că ” fără bani în centrul Europei /încleştarea asta nu e îmbrăţişare, este o împietrire a sufletului Europei” de parcă ne-ar toarce cu nepăsare/ o mâţă neagră şi oarbă în poală/”.Iată, dar o psihologie socială şi naţională narată poetic, un concept existenţial individual extrapolat în coordonate hiperbolice ontice , în planul al doilea al reflexibilităţii antropologice , în fatum.
Poemul „Şi nu o să îţi vină să crezi că” este o transfigurare a gândirii afectve individuale în politicul relevat de patosul patriotic naţional al poetei , de grija pentru un destin meritat, de unitate a naţiunii sale – ”astăzi o să dansez cu tine( Românie) în piaţa unirii „ , dar care transcende în individuaţie , într-o tortură a psihicului său angoasat de lipsa probabilă a maternităţii contributive „o să nasc prin fiecare por al pielii /copiii care mâine vor refuza intrarea în europa/ şi vor fraterniza cu rusii/ cu frica de rusificarea Moldovei/”. Sunt frământări estetizate ale unei creatoare care dă energie cu-vântului şi versului, din însăşi gândirea sa personală dar dezinteresată, neposesivă dar constructivă social.
Un poem cu tentă politică este „ Ceva ce îmi creşte în cap”. Între principiile ideatice pe care le cultivă textual poeta , apar ca evidente reminiscenţele acelei ideologii comuniste, care pot constitui rugozităţi dar şi un punct de sprijin într-o viziune socială a individului „ inspir adânc/ e ceva ce îmi creşte în cap/ ca o cobră/o mie de colţuri colorate/ care se lipesc de trupul bolnavului şi-mi cântă sufletul/”, pacientul poetei, este adus aici spre vindecare, reflectându-l într-un sistem verificat, care a redat vitalitatea , ceea ce îi lipseşte acum , cu prisosinţă, unei Europe bolnave.
Referindu-ne la poemul „ Autoportret – Luni”, în el se relevă imaginea unor scene sexuale blasfemice în care se portretează emfatic sexologia Orientului, virilitatea politică a acestuia, succesul cravatei yang personificat în iubirea ochiului crud şi mărit – yung, în comparaţie cu starea de cădere şi sterilitate a ţării sale „ ghemuită lângă pat” şi de culpă „ ca un om care a ucis din greşeală” , o stare aproape de nerecunoscut a unei patrii cândva în strălucire, iar acum , spre relevarea realităţilor sale e travestită într-o mamă marcată social şi umilită de însăşi culpabilităţile sale.
În poemul „ marţi”, se repugnă procesualitatea şi dogmele sexualităţii , fie şi cele politice „ vinul e singura revelaţie/toate femeile sunt una şi aceeaşi/” şi din care el, Unul, cu genomul paternităţii sale îşi doreşte smulgerea , renunţarea la dogmele eticii şi biologice maternale istorice, a căror aplicabilitate s-a constituit ca inoportune, considerându-le ca nereuşite antopologice sociale , investigând , în alte spaţii existenţiale şi un alt tip de femeie- mamă, femeia ” între staţiile de tramvai femeia /cu părul tăiat /care umblă desculţă în parcuri/ femeia fără săni/ care traversează strada cu un baston alb/…./am s-o îmbăt cu sânge de ţapi/şi am s-o aduc aici/în patul mamei/”.
În poemul „Miercuri” , acea mamă căutată, este alta decât mama sa , poate fi o altă ţară transfigurată într-o curtezană seducătoare pentru mulţi care cad la picioarele ei, îmbătăţi numai de zâmbetul acesteia . Iată cum o descrie Monica Stănilă pe această mamă: „ o privesc de departe cum îşi leagănă fustele /incomodând trecătorii/ frumuseţea mişcării / la prima vedere/ anulează surplusul de carne/îşi ţine buzele depărtate/ zâmbeşte larg/ în stânga şi în dreapta/ /genele ei leneşe coboară din istorie/ din evantaiele spaniolilor/ gura şi şoldurile îmi încălzesc sângele/ vine/ cu o lipsă totală de frumuseţe/ şi cu pretenţia că îţi dă tot ”.
Starea de umilinţă şi de jale la care se poate ajunge , aşa cum se desprinde din textul poemului „ Pup ”, este cea a unei mame transfigurată, relevată cu pregnanţă , de poetă în acest poem, ce se constituie un veritabil autoportret al ţării sale. Este o ţară adusă la ghemuire, piticire, ploconire, obscurantism religios evident şi la cea mai josnică stare, starea de prostituţie – vorba lui Eminescu interzis într-un vers al său ” roabă şi cadână…”. Îi simţim atât de adânci durerile sale , în versurile poetei ” Stau pup miha/şi ăştea care stau în picioare nici nu ştiu/ că sunt pregătită să mă întind”.
Alte racile sociale sunt relevate, cu acelaşi curaj dar şi cu mâhnire de poeta revoltată care doreşte distrucţia dogmatismelor malefice social, împrumuturile orientale de tipul RAS-Putin , dar şi cele occidentale- evantaele spaniole, în poemele din acest ciclu, intitulate: „ la TV”, „pentru că nu a meritat”, „dnd” şi „alteori RAS putin”. Se desprinde , din toate acestea marele patriotism al poetei, glăsuirea sa puternică pentru deconspirarea acelor atitudini antisociale, indiferent din ce parte plonjează, inclusiv pentru teroarea asupra persoanei prin unele instituţii ale statului, create, nu întâmplător, iar cele mai elocvente exprimări pentru starea actuală a unei naţiuni, ţinută la tot pasul sub obrocul insecurităţii şi incertitudinii, le găsim în poemul „dnd”. Cităm din acesta: „ dnd e mereu pregătit să prindă/balonaşe de săpun cu limba/ nu mai vreau să trăiesc deloc/ într-o ţareă cu uşi dnd/ pentru mine şi toţi cei / care şi-au pierdut C.I. într-o zi de martie/ când ploa cu piatră/ am să răstorn birocraţia/ chiar dacă am să rămân şomeră/ ca atunci când …/ şi/ acum fereastra-i prevăzută cu gratii ruginite/…”
Scrierea lui Monica Stănilă este situată în registrul eroticului şi al anxietăţii, al teluricului şi al thanathosului, cu reflexii apofantice, de întrezărire a zorilor , evidente în poemul „ Strigătul cocoşilor”. Discursul poetei nu este angelic, nici luciferic, nu este apolinic ori narcisic, dar aşa cum este construit, acesta compensează printr-o metaforă care catalizează energiile unei vitalităţi creatoare, uneori în apariţii brutale, alteori sensibile, absconse, ambele generatoare de profunde sentimente şi reflexivităţi umane.
O remarcăm şi apreciem pe Monica Stănilă, ca o poetă distinsă, care şi-a conturat discursul său miltant în coordonate reflexive, aproape încifrate şi pe care cel avizat reuşeşte deschiderea-i aulică abia în al doilea plan metafizic. Cine ajunge acolo, descoperă în fiecare vers al poetei însângerările noetice, vigoarea sentimentală, forţa polemică, justiţiară, sentinţe ale sacralităţii maternale şi naţionale, toate expuse hiperbolic , prin vectori de pozitivare, spre un câştig social şi naţional cu un patos al unui demers traiectorial de sustentaţie specific astrală, până la sacrificial. GHEORGHE APETROAE SIBIU
Realităţi editoriale, Gheorghe Apetroae Sibiu
Ciclul de poeme My World” RAS/ putin” , de Monica Stănilă
Interferenţa , până la contopire între postmodernismul literar şi cubismul expresionist în poezie, iată ce ne poate oferi, în ciclul de poeme, intitulat cu tentă ironică „RAS – putin”, poeta Monica Stănilă.
În poemul „De două ori mai în spate” , viaţă se declară tumultuoasă şi dinamică, ca un „ tren în viteză”, ieşită parcă din somnul lung prin numeroase reacţii mecanice necontrolate ale somaticului care ” îţi traversează cu ură antebraţul” în detrimentul sentimentului pur într-un spaţiu contractat, cu reverberaţii litotice ” mă aduni în căuşul palmei şi-mi spui gândăcel” şi , de aici, într-un tangaj cantitativ somatic – afectiv ,care generează, numai şi printr-o strângere de mână, sublimele exaltări şi atracţii. Lumina interioară a sufletului trecător e posesivă şi incisivă „ soarele casei mele e cu dinţi” şi se reflectă în area simţirilor cândva ancestral – astrale, acum reţinute şi transfigurate ale iubitei „te prinde de palmă înainte să moară” sau ale iubitului muribund „înainte să-ţi intre în piele cu secera în mână”, exprimarea unor traiectorii existenţiale retrograde . Spunerea celuilalt , desi are o tentă politic- anecdotică , e simţită ca un sărut , este cuţitul care îndepărtează „culorile astea prinse de sânge”, exprimarea e incitantă „ îmi despică buza”, iar pulsul devine evident, un izvor inflamat ce erodează politic prin sanguin şi „îndepărtează pleoapa de ghips de pe puls, pulsul ţării iubite care intensifică vitalul şi reverberează sentenţios, condiţia naţiunii.
Într-un alt poem , intitulat „ Încleştarea asta nu e îmbrăţişare” poeta detestă acea malefică” încleştarea”, dorind o despietrire a spiritelor prin însăşi atingerea palmelor iubiţilor sau prin baterea palmelor de către popoare, momente ce generează trăirile şi prieteniile adevărate. Sticla poate face parte din materialitatea minerală a transparenţei noetice, specifică palmelor sincere , care uşurează sustentarea în lumină „ ne atingem palmele prin sticlă/ o spargem/ne urcăm pe case/” stările sentimentale ale celor doi, spre un ubicu ontic ” şi de acolo sărutul se transformă/în altă fereastră/” , sărutul dedublează pozitiv apolinic şi părţile le identifică „ Încleştarea” înspre stările înalte ale vieţii. Nu ai putea să crezi, dar poeta, într-un dialog interiorizat îşi exprimă gândul său politic şi în acelaşi timp maternal- prolific, cum al unei Hecube gânditoare la soarta copiilor ei, angoasată sacrificial de imanenţa căderii lor sub zidurile Troiei,aici, ale rusificării, dar şi de răzbunare.
Se cuvine să îmbrăţişăm străinul, va exclama, aprope de o gratuitate afectivă, Monica Stănilă, fie el şi un popor, dar , atenţionându-ne tot ea, că ” fără bani în centrul Europei /încleştarea asta nu e îmbrăţişare, este o împietrire a sufletului Europei” de parcă ne-ar toarce cu nepăsare/ o mâţă neagră şi oarbă în poală/”.Iată, dar o psihologie socială şi naţională narată poetic, un concept existenţial individual extrapolat în coordonate hiperbolice ontice , în planul al doilea al reflexibilităţii antropologice , în fatum.
Poemul „Şi nu o să îţi vină să crezi că” este o transfigurare a gândirii afectve individuale în politicul relevat de patosul patriotic naţional al poetei , de grija pentru un destin meritat, de unitate a naţiunii sale – ”astăzi o să dansez cu tine( Românie) în piaţa unirii „ , dar care transcende în individuaţie , într-o tortură a psihicului său angoasat de lipsa probabilă a maternităţii contributive „o să nasc prin fiecare por al pielii /copiii care mâine vor refuza intrarea în europa/ şi vor fraterniza cu rusii/ cu frica de rusificarea Moldovei/”. Sunt frământări estetizate ale unei creatoare care dă energie cu-vântului şi versului, din însăşi gândirea sa personală dar dezinteresată, neposesivă dar constructivă social.
Un poem cu tentă politică este „ Ceva ce îmi creşte în cap”. Între principiile ideatice pe care le cultivă textual poeta , apar ca evidente reminiscenţele acelei ideologii comuniste, care pot constitui rugozităţi dar şi un punct de sprijin într-o viziune socială a individului „ inspir adânc/ e ceva ce îmi creşte în cap/ ca o cobră/o mie de colţuri colorate/ care se lipesc de trupul bolnavului şi-mi cântă sufletul/”, pacientul poetei, este adus aici spre vindecare, reflectându-l într-un sistem verificat, care a redat vitalitatea , ceea ce îi lipseşte acum , cu prisosinţă, unei Europe bolnave.
Referindu-ne la poemul „ Autoportret – Luni”, în el se relevă imaginea unor scene sexuale blasfemice în care se portretează emfatic sexologia Orientului, virilitatea politică a acestuia, succesul cravatei yang personificat în iubirea ochiului crud şi mărit – yung, în comparaţie cu starea de cădere şi sterilitate a ţării sale „ ghemuită lângă pat” şi de culpă „ ca un om care a ucis din greşeală” , o stare aproape de nerecunoscut a unei patrii cândva în strălucire, iar acum , spre relevarea realităţilor sale e travestită într-o mamă marcată social şi umilită de însăşi culpabilităţile sale.
În poemul „ marţi”, se repugnă procesualitatea şi dogmele sexualităţii , fie şi cele politice „ vinul e singura revelaţie/toate femeile sunt una şi aceeaşi/” şi din care el, Unul, cu genomul paternităţii sale îşi doreşte smulgerea , renunţarea la dogmele eticii şi biologice maternale istorice, a căror aplicabilitate s-a constituit ca inoportune, considerându-le ca nereuşite antopologice sociale , investigând , în alte spaţii existenţiale şi un alt tip de femeie- mamă, femeia ” între staţiile de tramvai femeia /cu părul tăiat /care umblă desculţă în parcuri/ femeia fără săni/ care traversează strada cu un baston alb/…./am s-o îmbăt cu sânge de ţapi/şi am s-o aduc aici/în patul mamei/”.
În poemul „Miercuri” , acea mamă căutată, este alta decât mama sa , poate fi o altă ţară transfigurată într-o curtezană seducătoare pentru mulţi care cad la picioarele ei, îmbătăţi numai de zâmbetul acesteia . Iată cum o descrie Monica Stănilă pe această mamă: „ o privesc de departe cum îşi leagănă fustele /incomodând trecătorii/ frumuseţea mişcării / la prima vedere/ anulează surplusul de carne/îşi ţine buzele depărtate/ zâmbeşte larg/ în stânga şi în dreapta/ /genele ei leneşe coboară din istorie/ din evantaiele spaniolilor/ gura şi şoldurile îmi încălzesc sângele/ vine/ cu o lipsă totală de frumuseţe/ şi cu pretenţia că îţi dă tot ”.
Starea de umilinţă şi de jale la care se poate ajunge , aşa cum se desprinde din textul poemului „ Pup ”, este cea a unei mame transfigurată, relevată cu pregnanţă , de poetă în acest poem, ce se constituie un veritabil autoportret al ţării sale. Este o ţară adusă la ghemuire, piticire, ploconire, obscurantism religios evident şi la cea mai josnică stare, starea de prostituţie – vorba lui Eminescu interzis într-un vers al său ” roabă şi cadână…”. Îi simţim atât de adânci durerile sale , în versurile poetei ” Stau pup miha/şi ăştea care stau în picioare nici nu ştiu/ că sunt pregătită să mă întind”.
Alte racile sociale sunt relevate, cu acelaşi curaj dar şi cu mâhnire de poeta revoltată care doreşte distrucţia dogmatismelor malefice social, împrumuturile orientale de tipul RAS-Putin , dar şi cele occidentale- evantaele spaniole, în poemele din acest ciclu, intitulate: „ la TV”, „pentru că nu a meritat”, „dnd” şi „alteori RAS putin”. Se desprinde , din toate acestea marele patriotism al poetei, glăsuirea sa puternică pentru deconspirarea acelor atitudini antisociale, indiferent din ce parte plonjează, inclusiv pentru teroarea asupra persoanei prin unele instituţii ale statului, create, nu întâmplător, iar cele mai elocvente exprimări pentru starea actuală a unei naţiuni, ţinută la tot pasul sub obrocul insecurităţii şi incertitudinii, le găsim în poemul „dnd”. Cităm din acesta: „ dnd e mereu pregătit să prindă/balonaşe de săpun cu limba/ nu mai vreau să trăiesc deloc/ într-o ţareă cu uşi dnd/ pentru mine şi toţi cei / care şi-au pierdut C.I. într-o zi de martie/ când ploa cu piatră/ am să răstorn birocraţia/ chiar dacă am să rămân şomeră/ ca atunci când …/ şi/ acum fereastra-i prevăzută cu gratii ruginite/…”
Scrierea lui Monica Stănilă este situată în registrul eroticului şi al anxietăţii, al teluricului şi al thanathosului, cu reflexii apofantice, de întrezărire a zorilor , evidente în poemul „ Strigătul cocoşilor”. Discursul poetei nu este angelic, nici luciferic, nu este apolinic ori narcisic, dar aşa cum este construit, acesta compensează printr-o metaforă care catalizează energiile unei vitalităţi creatoare, uneori în apariţii brutale, alteori sensibile, absconse, ambele generatoare de profunde sentimente şi reflexivităţi umane.
O remarcăm şi apreciem pe Monica Stănilă, ca o poetă distinsă, care şi-a conturat discursul său miltant în coordonate reflexive, aproape încifrate şi pe care cel avizat reuşeşte deschiderea-i aulică abia în al doilea plan metafizic. Cine ajunge acolo, descoperă în fiecare vers al poetei însângerările noetice, vigoarea sentimentală, forţa polemică, justiţiară, sentinţe ale sacralităţii maternale şi naţionale, toate expuse hiperbolic , prin vectori de pozitivare, spre un câştig social şi naţional cu un patos al unui demers traiectorial de sustentaţie specific astrală, până la sacrificial. GHEORGHE APETROAE SIBIU
joi, 21 octombrie 2010
LITERATURA, "Dor de veşnicii", Gheorghe Apetroae Sibiu
21. I. DOR DE VEŞNICII
Furtunile le-ai alungat ,
destrămându-le , timp al tău
de pe albastra pădure ;
Pe Soare l-ai dezbrăcat,
ca pe un copil, uşor
de privirea-i senină ,
învelindu-l în linţoliu de neguri…
Azurul l-ai acoperit,
zilei cu un văl de sărutări,
iar în liniştea serilor,
cu Chaterton,
şi cu muzele lui ai învăţat
să cânţi alături de izvoare,
arzând fericit sângele în inima lor… .
Ai strâns în braţe
mijlocul cerului axiniu
în nopţile în evantaie selene,
în plutirile stelelor
şi ai vibrat de ardere, sideral
iar uşurinţa în zbor ai luat
de la păsările cu aripi de flăcări…
nicicând nu ai abătut naiadele,
surori, de la izvodirile lor,
iar pâraiele repezi în crisoberil,
printre stâncile străbune ,
le-ai slobozit fulgerate de cer,
melodiile stelelor,simfonii celeste
pe portativul clipelor….
Furtunile le-ai alungat ,
destrămându-le , timp al tău
de pe albastra pădure ;
Pe Soare l-ai dezbrăcat,
ca pe un copil, uşor
de privirea-i senină ,
învelindu-l în linţoliu de neguri…
Azurul l-ai acoperit,
zilei cu un văl de sărutări,
iar în liniştea serilor,
cu Chaterton,
şi cu muzele lui ai învăţat
să cânţi alături de izvoare,
arzând fericit sângele în inima lor… .
Ai strâns în braţe
mijlocul cerului axiniu
în nopţile în evantaie selene,
în plutirile stelelor
şi ai vibrat de ardere, sideral
iar uşurinţa în zbor ai luat
de la păsările cu aripi de flăcări…
nicicând nu ai abătut naiadele,
surori, de la izvodirile lor,
iar pâraiele repezi în crisoberil,
printre stâncile străbune ,
le-ai slobozit fulgerate de cer,
melodiile stelelor,simfonii celeste
pe portativul clipelor….
miercuri, 20 octombrie 2010
LITERATURA, "Panteism" Gheorghe Apetroae Sibiu
20.I. PANTEISM
Spre vămi hematice, reci umbre
se-ntrec, unindu-se prin pini
în raiul plaiului... străinii
ning irişii de- azur - mălini …
cu raze –n ploi de firi porfire,
seninii ochi ţi-i colorezi…
din primăveri cu-vânţi poeme
şi cu-nfloriri de irişi verzi …
iar îngeri blânzi îţi cern mistere
ce cad în plumburii zăpezi…
petale- albastre, aripi-gânduri
de stele zboară-n al tău vers !..
cu taina trecerii, fecioare
îşi îmbăiază nurii trezi,
lumina bolţii în rafale
e-n fulguiri de irişi verzi!…
sub ploile roz-albe , crinii
zâmbind la cer, ecstatici trec…
îşi spală vise- n spuma zilei
şi-ţi sângerează-n cer în cerc …
spirei în văl, seduc forziţii
în parc şi-n rătăciri, zăpezi
din amorţiri, s-ajungă-n floare,
înmugurind , se împlinesc …
îţi speli privirea-n al lor soare
şi-n taina ploilor de vreri
se poartă-n mări scoici selenare
zei, zâne - azure primăveri…
Iaşi, 1965
Spre vămi hematice, reci umbre
se-ntrec, unindu-se prin pini
în raiul plaiului... străinii
ning irişii de- azur - mălini …
cu raze –n ploi de firi porfire,
seninii ochi ţi-i colorezi…
din primăveri cu-vânţi poeme
şi cu-nfloriri de irişi verzi …
iar îngeri blânzi îţi cern mistere
ce cad în plumburii zăpezi…
petale- albastre, aripi-gânduri
de stele zboară-n al tău vers !..
cu taina trecerii, fecioare
îşi îmbăiază nurii trezi,
lumina bolţii în rafale
e-n fulguiri de irişi verzi!…
sub ploile roz-albe , crinii
zâmbind la cer, ecstatici trec…
îşi spală vise- n spuma zilei
şi-ţi sângerează-n cer în cerc …
spirei în văl, seduc forziţii
în parc şi-n rătăciri, zăpezi
din amorţiri, s-ajungă-n floare,
înmugurind , se împlinesc …
îţi speli privirea-n al lor soare
şi-n taina ploilor de vreri
se poartă-n mări scoici selenare
zei, zâne - azure primăveri…
Iaşi, 1965
marți, 19 octombrie 2010
LITERATURA "Evidenţe şi semnificaţii literare"
Sibiu, 28.09.2010
„EVIDENŢE ŞI SEMNIFICAŢII LITERARE”,
Gheorghe Apetroae Sibiu
Din parcurgerea textelor literare postate pe blogul Daniellei Wolf, se remarcă şi se consideră prolificitatea creatoare, capacitatea deosebită a acestei sensibile poete de a proiecta imagini cu eluviile stărilor sale lăuntrice într-un cadru literar dinamic- metafizic , de retranspunere a acestora într-o policromie fascinantă, în peisajul exotic construit de ea. Reuşeşte acest lucru , poeta, prin textele lirice estetizate, cu acorduri orfice, ce-i relevă tonicitatea condiţiei şi stării prezente. Căutarea nu surprinde, este pozitivă şi permanentă, categorial-aristotelică , simbol al căutării sisifice şi agregării valorilor spirituale. În textele poetei găsim şi imagini ,in fatum futuriste sistemice, ale ne-găsirii ontologice, de o evidentă factură axiologică, iar vulcanicile combustii lăuntrice generatoare de impulsuri şi de noi energii culturale, în extrapolări literale, sunt deseori subtile şi provocatoare.
Se relevă de texte, frenezia nuanţelor în cu-vinte,cadrele existenţiale apolinic-paradiziace şi dionisiac-luciferice, frecvente sensuri spirituale în principii gnomice reflexive, potenţiale creatoare impresionante, acestea devenind , într-o eventuală negaţie, incendiare. Se iau în evidenţă şi acele texte postate de poetă , în perspectiva semnificării onticului individual şi universal, cu siguranţă, ca acte proprii ale armonizarii orfice şi narcisic-cromice , deşi aparent generate de condiţia solitudinii, toate acestea constituind supape de ne-linişti şi de soluţii existenţiale, cu transcendere în cosmicitatea realului meterial-spiritual, în magia căutării şi în mister. Actul creaţiei sale este cel al voliţiei în abordare, stilisticii în relevare şi se simbolizează prin încărcătura metaforei , este profund cultural şi legitimat ,ca având direcţia, voinţa şi puterea necesare de a prelua şi valoriza concepte şi stiluri variate din literatura contemporană. Poeta Danielle Wolf îşi perfectează, astfel, cu evidenţa unei evaluări literale principiale, de la un poem la altul , semnificantele materialităţii şi cognoscibilităţii ,în posibil şi imposibil,în real şi în ficţiune în structuri cu valenţe cosmice. Individualitatea sa culturală este imanentă, iar stilul său creator, cu totul original, merită şi impune criticului, pentru fiecare dintre poemele sale , o atentă analiză critică de valoare, cu exemplificări textuale!...Cu stimă… Gheorghe Apetroae Sibiu
„EVIDENŢE ŞI SEMNIFICAŢII LITERARE”,
Gheorghe Apetroae Sibiu
Din parcurgerea textelor literare postate pe blogul Daniellei Wolf, se remarcă şi se consideră prolificitatea creatoare, capacitatea deosebită a acestei sensibile poete de a proiecta imagini cu eluviile stărilor sale lăuntrice într-un cadru literar dinamic- metafizic , de retranspunere a acestora într-o policromie fascinantă, în peisajul exotic construit de ea. Reuşeşte acest lucru , poeta, prin textele lirice estetizate, cu acorduri orfice, ce-i relevă tonicitatea condiţiei şi stării prezente. Căutarea nu surprinde, este pozitivă şi permanentă, categorial-aristotelică , simbol al căutării sisifice şi agregării valorilor spirituale. În textele poetei găsim şi imagini ,in fatum futuriste sistemice, ale ne-găsirii ontologice, de o evidentă factură axiologică, iar vulcanicile combustii lăuntrice generatoare de impulsuri şi de noi energii culturale, în extrapolări literale, sunt deseori subtile şi provocatoare.
Se relevă de texte, frenezia nuanţelor în cu-vinte,cadrele existenţiale apolinic-paradiziace şi dionisiac-luciferice, frecvente sensuri spirituale în principii gnomice reflexive, potenţiale creatoare impresionante, acestea devenind , într-o eventuală negaţie, incendiare. Se iau în evidenţă şi acele texte postate de poetă , în perspectiva semnificării onticului individual şi universal, cu siguranţă, ca acte proprii ale armonizarii orfice şi narcisic-cromice , deşi aparent generate de condiţia solitudinii, toate acestea constituind supape de ne-linişti şi de soluţii existenţiale, cu transcendere în cosmicitatea realului meterial-spiritual, în magia căutării şi în mister. Actul creaţiei sale este cel al voliţiei în abordare, stilisticii în relevare şi se simbolizează prin încărcătura metaforei , este profund cultural şi legitimat ,ca având direcţia, voinţa şi puterea necesare de a prelua şi valoriza concepte şi stiluri variate din literatura contemporană. Poeta Danielle Wolf îşi perfectează, astfel, cu evidenţa unei evaluări literale principiale, de la un poem la altul , semnificantele materialităţii şi cognoscibilităţii ,în posibil şi imposibil,în real şi în ficţiune în structuri cu valenţe cosmice. Individualitatea sa culturală este imanentă, iar stilul său creator, cu totul original, merită şi impune criticului, pentru fiecare dintre poemele sale , o atentă analiză critică de valoare, cu exemplificări textuale!...Cu stimă… Gheorghe Apetroae Sibiu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)